Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Ştefan Octavian Iosif

    La o ciocîrlie

    După Shelley


    Salut, zeiţă a cîntării! Căci pasere nu poţi să fii
    Tu, care, plină de simţire
    Prin viersu-ţi măiestrit din fire,
    Reverşi din bolţile tăriei aşa voioase melodii.

    Întocmai unui nor de pară mai sus şi tot mai sus te-avînţi:
    Şi-n adîncimile albastre
    Răsuni dasupra lumei noastre,
    Şi tot cîntînd te urci într-una, precum urcînd într-una cînţi.

    În slava soarelui ce-apune scăldat în valuri aurii,
    Te legeni tu, fermecătoare,
    Bătînd cu drag din aripioare,
    Asemeni unei ideale, neţărmurite bucurii.

    Plutind prin purpura-nserării, te pierzi şi nu te mai zărim;
    Cum piere steaua cînd o-nghite
    Lumina zilei strălucite,
    Dar eu ţi-aud, ca şi-nainte, recitativul tău sublim;

    Precum în amijit de ziuă luceafărul ne-apare şters.
    Şi-ndepărtata-i scânteiere.
    Deşi se stinge din vedere,
    Ne urmăreşte mai departe, urmîndu-şi calea-n univers,

    Tot astfel cântecele tale triumfă pe pămînt şi-n cer,
    Precum din norul ce-o ascunde,
    Lumina lunei blînd pătrunde
    Şi-nseninează firmamentul în noaptea plină de mister.

    Cu ce-aş putea să te asamăn? Nu plouă norii aurii,
    Cînd rîde curcubeu-n zare,
    Mai vesele mărgăritare
    Ca ploaia trilurilor tale armonioase şi zglobii!

    Precum în lumea-i ideală poetul cîntă solitar;
    Smulgînd superbe-accente lirii,
    Sădeşte-n sînul omenirii
    Fiori de temeri şi speranţe de cari ea nici n-avea habar!

    Precum o nobilă fecioară, în turnul vechiului palat,
    Vrăjită de iubirea-i castă,
    Îşi cîntă dorul la fereastră,
    În ceasuri de singurătate visînd subt cerul înstelat;

    Precum un licurici spre seară, cînd roua proaspăt-a căzut,
    Cu licăritul lui eteric
    Atrage ochii-n întuneric,
    Dar, adumbrit de flori şi ierburi, rămîne totuşi nevăzut;

    Precum, în adieri uşoare, un trandafir îmbobocit
    S-alintă risipind pe drumuri
    Ameţitoarele-i parfumuri,
    Încît, rotindu-se împrejuru-i, tîlharul zboară buimăcit;

    Nici ropotul primăvăratec pe dîmburi verzi curgînd pîrău,
    Nici frunzele foşnind vioaie
    Înviorate după ploaie,
    Nmic nu-i falnic şi zburdalnic şi limpede ca versul tău!

    Ce tainice simţiri te-nspiră, o! pasăre sau heruvim!
    Cîntăm noi vinul şi iubirea,
    Dar unde este fericirea
    Dumnezeieştilor avînturi ce ne cuprind, cînd te-auzim?

    Cîntările de biruinţă şi corul nostru nupţial
    Pe lingă imnurile tale
    Sunt scîncete pustii şi goale:
    Simţim în cîntecele noastre un nu-ştiu-ce lipsind fatal.

    Ci spune-mi, de-unde-şi ia izvorul şi zborul glasul tău divin?
    Din care cer? Din care valuri,
    Fîneţe, cîmpuri? văi sau dealuri?
    Ce dragoste de tine însăţi? Ce neştiinţă de-orice chin?

    Căci în eternă veselie tu viaţa toată o petreci,
    Nici umbra grijii-ntunecate
    În veci asupră-ţi nu s-abate:
    Iubeşti, dar patima iubirii nu poţi să o cunoşti în veci!

    Aievea sau visînd tu, poate, vezi altă lume decît noi,
    Cunoşti secretul morţii poate,
    Şi le pricepi mai bine toate —
    Cum ai cînta altminteri oare aşa de clar şi de vioi?

    Noi iscodim trecutul searbăd, ori viitorul îndoios,
    Şi-n viaţa noastr-atît de tristă
    Rîvnim mereu ce nu există,
    Şi cel mai dulce cânt al nostru e plînsul cel mai dureros.

    Şi chiar de-am fi străini de rele, de-am rămînea de-a pururi prunci,
    Şi-n veci cu lacrime durerea
    Să nu ne-ntunece vederea,
    Socot că n-am putea cuprinde norocul tău, ah, nici atunci!

    Poetul s-ar cădea să pună pe arta ta mai mare preţ
    Ca-n tot ce-a grămădit de veacuri
    Gîndirea omenească-n bracuri,
    O, cîntăreţ ce-ascuns în ceruri măsori pămîntul cu dispreţ!

    Dă-mi mie numai jumătate din toată veselia ta,
    Şi-un imn măreţ, în toată slava,
    Atunci din pieptu-mi răsuna-va,
    Atunci, cum eu te-ascult acuma, pămîntu-ntreg m-ar asculta!


    Convorbiri literare, an. XXXIV, nr. 5, 15 mai 1900




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA