Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

Lipitura casei

Un sătean, fiind de n-avea după ce bea apă, îşi luă toporul pe mână odată şi plecă la oraş, ca să vază de n-o putea găsi ceva de lucru, la tăiatul lemnelor, ori la altceva.

Trecând pe lângă un heleşteu, văzu o mulţime de raţe sălbatice. El se ştia bun aruncător. Voi dar să cerce nu care cumva ar putea să lovească vreo raţă, ca să aibă în acea zi ce mânca, şi sfârr! aruncă cu toporul în ele. Raţele, fâl! fâl! fâl! zburară în stol şi se duseră. Nu lovise nici una. Toporul căzu la fund.

Ce să facă el? Acum era şi fără raţă, şi fără topor. Se dezbrăcă şi se duse să-şi caute toporul, punându-şi hainele pe mal.

Pe când se ducea cu ochii ţintă la locul unde credea el că îi căzuse toporul, trece un om pe acolo, îi ia hainele frumuşel, fără ca să simtă stăpânul lor, şi pe-aici ţi-e drumul!

Ieşind el din heleşteu, ia hainele de unde nu e! Ba caută în sus, ba în jos, hainele nu sunt. Acum rămase şi fără topor, căci nu-l putuse găsi, şi fără raţă, şi fără haine.

Ce să facă?

Puse în gând să rămână pe-acolo prin pălăciuga de pe lângă mal sau prin crânguri până seara. Şi aşa făcu.

Cum se înseră, plecă cam pitiş, aşa despuiat, către satul cel mai de aproape, ca să vază nu s-o putea aciua pe la vreun bordei, ori să-şi găseaseă vreun căpătâi? Şi ajungând, stete de marginea satului.

După ce se culcară toţi sătenii şi stinseră lumânările, ce să zici? ca la ţară, unde se culcă oamenii odată cu găinile, el pâş! pâş! prin sat, ca o stafie; se uita când la o casă, când la alta, şi la nici una nu-i prindea ochiul ca să se abată. Când, văzu o lumină la o curte, departe de-aci cât ai arunca cu o zburătură. Drept acolo se duse să vadă, nu e vreun rost?

Şi tot pe lângă garduri, ca miazănoapte, ca să nu-l simtă nici câinii, aide, aide, până ajunse. Când colo, ce să-i vază ochii? Gazda, o femeie tinerică şi nu tocmai de lepădat, făcuse focul pe vatră afară, dinaintea casei, cum e la ţară, încălzise ţestul şi băgase o plăcintă să se coacă; iară la jăraticul ce-l trăsese pe vatră frigea o frigare de pui. Uşa casei era deschisă, câinele legat.

Văzând despuiatul toate astea, el bănui ceva — şi de unde să nu fie aşa? — intră pe furiş în casă şi se ascunse sub pat.

Ce era? Adică D-voastră nu bănuiţi nimic? Vorbă să fie! Iaca bărbatul muierii se dusese de-acasă cu vorbă că vine a doua zi. Muierea făcuse pregătirile ce arătai, aşteptând să-i vină ibovnicul, că se iubea cu logofătul satului. Asta era, şi nimic mai mult.

Logofătul, căruia îi trimisese vorbă că bărbatul nu e acasă, se găti cu hainele ce avea mai bune şi nu întârzie a veni. Ei începură să se zbenguiască până să pună masa. Şi tot jucându-se prin ogradă iată că aude venind bărbatul.

E, ce să facă? Ea se sperie, nu se sperie, dar el ştiu că s-a speriat grozav. Ea dă din colţ în colţ cum să facă şi unde să ascundă pe logofătul satului?

Şi fiindcă bărbatul îi apucase de la poartă, n-avu încotro, ci îi şopti să se ascundă sub pat; el o ascultă şi făcu aşa, nevăzut fiind din pricina întunericului nopţii.

Intrând sub pat, dădu peste despuiat.

— Da tu, mă?

— lacă-mă şi eu.

Cum s-o fi desluşit ei acolo nu vă pot spune, decât ştiu atât că logofătului îi intrase raţa în traistă, când auzi pe bărbat că zice:

— Da ce sunt astea, nevastă? Pare că avem musafiri.

— Dară tu nu eşti musafirul meu, îi zise ea, luându-l de după gât şi sărutându-l. Iaca mi-a spus alde neica ăsta, trecând pe-aici, că ţi-ai sfârşit treaba la târg mai curând decât socoteai şi că te întorci chiar astă-seară. Auzind aşa, m-am apucat şi eu de am făcut colo ce vezi, ca să te uimesc când vei veni.

— Da poznaşă ai mai fost!

Minciuna fu lesne cârpită.

Bărbatul crezu şi se puse la masă. Aci s-a adeverit cuvântul: „Nu e pentru cine se găteşte, ci pentru cine se n i mereşte".

Despuiatul de sub pat zise logofătului:

— Lasă-mă să stau eu mai în faţă; căci dacă m-or vedea, o să-mi dea o bătaie şi scap. Tu, în dârdora bătăii, te strecori şi scapi şi tu cu faţa curată.

Logofătul crezu şi se dete în fundul subpatului.

Bărbatul, punându-se cu femeia lui la masă, aceasta îşi alese loc la marginea patului. Bărbatul, după ce bău din sticla cu rachiu ce bău, începu să mănânce. Femeia luă sticla de rachiu şi o puse lângă ea. Despuiatul, văzând aşa lucru, îi veni poftă să bea, întinse mâna, luă sticla şi îi răsuflă în fund; asemenea făcu muierea şi cu pâinea şi cu bucatele, cu gând să le ia logofătul. Despuiatul, de câte ori femeia punea lângă dânsa bucate, ori pâine, sau plăcintă, întindea mâna, lua şi mânca de parcă se băteau doi lupi la gura lui. Când veni rândul ploştii, apoi trase dintr-însa de-i trosniră urechile, începu să aibă chef de vorbă. Se dete pe lângă logofăt şi îi zise pe şoptitele:

— Mă, verişcane, mie îmi vine să cânt.

— Taci dracului, mă, că ne bate pe amândoi pe datorie.

— Ce-mi dai să tac?

— Na ceasornicul meu.

Despuiatul luă ceasornicul. Acum îi trebuia şi haina. Mai apucă plosca o dată, căci femeia, de câte ori bea bărbatul său, de atâtea ori o ridica şi ea la gură de se făcea că bea, apoi o punea alăturea, de unde o lua despuiatul şi, înghiţind bine, zise logofătului iarăşi:

— Mă, cântă tu şi eu să joc, căci am poftă de joc.

— Du-te dracului, mă, cu joc cu tot, că ne aude bărbatul şi ne deznoadă în bătăi.

— Ce-mi dai?

— Ce-o să-ji dau?

— Dă-mi hainele de pe tine, că altfel dau chiot.

Logofătul dacă văzu cu cine are a face îi dete şi haine şi tot, numai să nu-l dea de gol. El era prieten bun cu bărbatul şi nu vrea să dea de ruşine cu dânsul.

Pe când se certau ei sub pat, bărbatul cu femeia se sculase de la masă şi omul ei ieşi la boi afară, să le dea paie. Atunci femeia se repede la pat, apucă pe despuiat de mână, acum îmbrăcat cu hainele logofătului şi îi făcu vânt pe uşă afară. Ea credea că este logofătul ei.

Despuiatul, cum se văzu scăpat, prinse a fugi. Dar luându¬şi seama, se întoarse înapoi şi bătu la geam, parcă nu fu el cela ce scăpase de aci.

— Cine este acolo? strigă femeia.

— Oameni buni, răspunse el.

Şi numaidecât i se deschise uşa.

— Bună vreme.

— Ţum' matale.

— Faceţi bine, oameni ai lui Dumnezeu, să vă fie morţilor, părinţilor, de mă primiţi în gazdă astă-seară.

— De ce nu? îi răspunse stăpânii casei.

Îi puse masa şi mai mâncă o dată, căci era destul de la mila Domnului, apoi după ce se deteră în vorbă despre una şi despre alta, despuiatul începu să spună că el este ghicitor.

Femeia îl rugă să le ghicească şi lor. El nu aşteptă să-i zică de două ori şi, după ce se uită şi la unul şi la altul cu băgare de seamă, începu să le zică:

— Dragii mei, D-voastră sunteţi tineri, după cum vă văd, luaţi de curând şi copii nu aveţi. Dar nu vă merge bine pentru că aveţi o lipitură pe lângă casă şi nu vă poate desface nimeni făcutul, afară de mine.

Bărbatul femeii îl întrebă cât cere ca să-i mântuiască de lipitură.

— Atât.

— Ba atât.

— E! Adu mâna.

Se învoiră. Atunci despuiatul porunceşte să pună o căldare cu apă la foc. Şi când fierbea în clocote ceru să i-o aducă în mijlocul casei. Puse pe bărbat şi pe femeie la uşă, unul de-o parte şi altul de altă parte, şi ridicând scoarţa din marginea, patului el, cu o bărdacă în mână, începu a arunca apă fiartă sub pat, zicând:

Fugi lipitură
Că te arz cu stropitură.

Şi aşa făcu de mai multe ori. După ce răzbi pe bietul logofăt şi nemaiputând suferi opăriturile, odată ieşi de sub pat, şi năvală la uşă, răsturnând pe bărbat şi pe femeie, ca să iasă. Ieşind, unde mi-o tuli la fugă, şi fugi, şi fugi, până ce ajunse la el acasă.

Bărbatul şi femeia, văzându-se căzuţi, se sculară îndată şi începură a se închina, a scuipa şi a zice:

— Ptiu, ptiu, ucigă-te crucea, drace!

După ce se mai dezmeticiră din spaimă, bărbatul prinse a zice:

— Văzuşi tu, nevastă, că lipitura aia, de ne-o scoase creştinul ăsta din casă, cum semăna cu logofătul satului nostru?

— Că bine zici, bărbate. O, lovi-l-ar ciuma să-l lovească!

Din acel ceas lipitura nu se mai apropia de casa oamenilor; iară despuiatul îşi luă banii cu cât se tocmise şi plecă cu pace de unde a venit.

Şi astfel despuiatul fu de folos şi casei unde se aciuase la nevoie, şi lui însuşi.

Publicată în: „Revista nouă", Bucureşti, an I, nr. 3, 1888.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA