Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Petre Ispirescu

    Labirint şi firul Ariadnei

    Iacă încă nişte vorbe pe care le auziţi destul de des, dragii moşului, nepoţei şi nepoţele. Aceste vorbe le întrebuinţează cărturarii, nu cei ce le vând, ci aceia ce le scriu, când vor să arate vreo încurcătură în care se rătăceşte cineva sau lucrurile lor, ori când cade cineva în vreo zăpăceală de unde n-ar şti cum să iasă, de n-ar avea firul Ariadnei.

    Eu m-am tot apucat să vă îndrug la verzi şi uscate, şi mulţi din Dumneavoastră or fi râzând de s-or fi strâmbând de nedibăcia şi neiscusinţa mea de a vă povesti lucruri nepovestite; mulţi vor fi ştiind mai mult decât mine. Atât mai bine pentru Domnia lor, şi atât mai rău pentru mine. Dar să ne întoarcem şi altminteri şi să cugetăm că vor fi iarăşi mulţi care nu vor fi ştiind ce pacoste de vorbe mai sunt şi acelea, Labirint şi Firul Ariadnei, deşi se întâlneşte cu vorba cea dintâi până şi pe una din uliţile Bucureştilor. Ei, vezi, pentru aceştia scriu eu, şi prin urmare îmi iau inima în dinţi, zic: Doamne ajută! şi încep.

    Spune, măre, la cărţi, că în vremea veche, veche de demult, să fi fost un crai, pe nume Minos, care domnea în ostrovul Creta, una din ţările greceşti sau elineşti, cum veţi vrea să-i ziceţi, că tot una este. Acest crai avea o jiganie spurcată, ce se chema Minotaur, adică jumătate taur, de la mijloc în sus, şi jumătate om, de la brâu în jos; şi era atât de răutăcioasă şi groaznică încât oamenii de pe-acolo se luase de gânduri, că nu puteau trăi de răul ei. Vezi că spurcăciunea se hrănea cu carne de om.

    Craiul Minos dacă văzu aşa, chemă pe un anume Dedal şi-i dete poruncă să facă jiganiei un fel de grajd, unde să o ţină.

    Meşterul Dedal se socoti şi iar se socoti, cam ce fel de grajd să facă el, în care să închidă pe Minotaur, jivina cea rea şi nedomestică. Apoi, luându-se după croiala unor palaturi întortocheate ce văzuse el în Egipt ca unele ce nu se mai afla pe lume aşa de mari şi de cu multe cămări grămădite launloc, puse de scobi într-un munte de cremene ce era acolo, un sălaş, numai bun pentru o astfel de pârdalnică de fiară sălbatică.

    Scobi în pântecele acelui munte o mulţime de cămări şi cămărule, unele mai depărtate, altele mai apropiate, despărţite între dânsele şi boltite, pe care le sprijinea nişte stâlpi de piatră, lăsaţi chiar din munte, cam aşa cum sunt ocnele de sare de la noi. Însă gura pe unde intra nu era de sus în jos ca la ocne, ci mergea tot înainte, înainte, în dreapta şi în stânga, şi cruciş şi curmeziş, începând cam de pe la mijlocul coastei muntelui.

    Şi atâtea uliţi şi ulicioare, poteci şi potecule făcu el de la o cămară până la alta, şi tot împoncişate şi împiezişate, încât se rătăcea printr-însele, de-ar fi fost nu ştiu cine, şi afară nu mai putea să iasă.

    Aceste scobituri în pântecele zisului munte îi dete numele de Labirint.

    Acolo băgă şi închise pe acea bală de fiară.

    Mai târziu craiul Minos al Cretei, având un război cu atenienii, alţi greci, îi bătu pe aceştia, şi îl îndatoră, când făcură pace, ca ei să-i dea la fiecare şapte ani câte şapte flăcăi şi şapte fete ateniene spre hrana acestei jigănii.

    Trei rânduri de flăcăi şi de fete primi craiul Minos de la cei din Atena şi pe toţi îi mâncă jivina, bala diavolului. Când fu însă la a patra oară, se găsi fiul craiului din Atena, pe nume Teseu, care ceru să fie trimis şi el împreună cu alţii, voind a cerca să spele ruşinea păţită de părintele său.

    Tată-său, cu nădejdea că Teseu îl va scăpa de un haraci ruşinos ca acesta şi pierzător de omenire, îl lăsă să se ducă; şi bine făcu. Vezi că ştia craiul Atenei cât poate osul fiului său Teseu!

    Ajungând la Creta, soţii lui Teseu plângeau ca muierile şi se topeau de frica jiganiei. Numai el, Teseu, era inimos bărbat, sta cu pieptul deschis şi gata de luptă.

    Înfăţişându-se înaintea craiului Minos, Teseu ceru ca pe el să-l dea mai întâi la Minotaur ca să-l mănânce. Craiul primi.

    Dar fată craiului Minos, pe nume Ariadna, cum îl văzu, îi plăcu băiatul. Şi apoi avea şi ce-i place; căci era un erculean de voinic, chipeş şi legat, ştii, colea, numai cum e bun de luptă. Mai avea, vezi, şi pe vino-ncoa, şi graiul lui era cu lipici.

    Când văzu ea că el vrea să intre la dihania spurcată, gătit ca de luptă, cu arcul, tolba cu săgeţile, suliţa şi paloşul la îndemână cum să-i fie spre slujbă, parcă-i zise o păsărică la ureche că are să biruiască.

    Altă nevoie acum. De biruit va birui el pe dihania turbată; dar cum să iasă din acel labirint? Căci nu era om pe fata pământului care să intre acolo şi să nu se rătăcească, rămânându-i oasele în acel loc.

    Se mai uită o dată la dânsul cu o privire galeşă şi miloasă; el îi trase cu mustaţa; iară ei îi făcu inima sfârr! Atâta fu tot şi lucrurile se înţeleseră. Se mai gândi atunci Ariadna, se mai răzgândi, ce să facă, cum să dreagă, să izbutească flăcăul a ieşi din Labirint, teafăr şi cu faţa curată. Când, iată ce-i plesni ei prin cap: luă un ghem mare de ată şi-l dete lui Teseu, povătuindu-l ce să facă cu dânsul. Acesta, intrând, avu grijă a desfăşura ghemul înaintea lui prin întortocheturile de poteci pe unde mergea el pe acolo în pântecele muntelui, adică în Labirint, ca să caute pe Minotaur.

    Şi aşa dete peste dânsul dintr-un colt de înfundătură, unde se stârcise ca o bleandă. Pasămite i se împlinise şi lui, îi sosise veleatul. Simţise şi fiara ce om intrase la dânsa. Cum văzu Teseu pe Minotaur, se luară la luptă, şi se luptară, şi se luptară, zi de vară până-n seară, până ce Teseu răpuse pe Minotaur şi-l omorî ca pe dânsul.

    Şi ştiti cât de mare ajutor fu lui Teseu ghemul ce luase de la Ariadna? Fără dânsul ar fi pierit şi el pe-acolo pe sub pământ, căci n-ar fi ştiut pe unde să mai iasă. Dar dacă se luă după firul pe unde se desfăşurase ata, se întoarse la lumina pe unde intrase şi scăpă viu nevătămat cum îl făcuse mamă-sa.

    Când îl văzură soţii săi, muriră şi înviară de bucurie, ştiind că scăpaseră şi ei de la moarte. El le spuse cum omorâse pe acea jiganie spurcată, şi cum prin aceasta spăla ruşinea tatălui său de a tot trimite haraci oameni spre jertfă.

    Darămite Ariadna când îl văzu? Socoti că a apucat pe Dumnezeu de un picior. Ea fu bun bucuroasă că şi-a mântuit iubitul de la pieirea capului. Teseu nu mai întârzie nici el şi ceru de soţie pe Ariadna de la Minof craiul, tatăl ei.

    Şi luând-o în căsătorie se întoarse cu dânsa în ţara sa, la Atena.


    Din volumul "Din povestirile unchiaşului sfătos", 1879.




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA