Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Mihail Kogalniceanu

    Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională

    în Academia Mihăileana, rostit în 24 noiembrie 1843.
    Putând servi de introducţiune la "Cronicele României"


    Domnilor,

    După priveliştea lumii, după minunile naturii, nimică nu este mai interesant, mai măreţ, mai vrednic de luarea noastră aminte decât Istoria.

    Istoria, domnilor mei, după zicerea autorilor celor mai vestiţi, este adevărata povestire şi infăţişare a întâmplărilor neamului omenesc; ea este rezultatul vârstelor şi al experienţei. Se poate, dar, cu drept cuvânt, numi glasul seminţiilor ce au fost şi icoana vremii trecute. Karamzin, în alte cuvinte, o numeşte testamentul lăsat de către strămoşi strănepoţilor, ca să le slujească de tălmăcire vremii de faţă şi de povăţuire vremii viitoare.

    În această privire atât de importantă, istoria, după Biblie, trebuie să fie, şi a fost totdeauna, cartea de căpetenie a popoarelor şi a fieştecărui om îndeosebi; pentru că fieştecare stare, fieştecare profesie află în ea reguli de purtare, sfat la îndoirile sale, învăţătură la neştiinţa sa, îndemn la slavă şi la fapta bună.

    Domnitorul, prin istorie, se deşteaptă la nobila ambiţie de a face lucruri mari şi drepte şi, prin urmare, de a trăi în viitorime. Lauda neştearsă şi nemurirea cu care sunt îucununaţi ocârmuitorii cei buni, defăimarea şi hula care sunt totdeauna partea celor răi, îi mai cu neputinţă ca să nu le insufle în inimă dorinţa spre bine şi spre virtute, dacă inima lor nu le este încă stricată prin cangrena linguşirii. Cele mai înalte izbânzi, cele mai slăvite fapte nu vedem oare că s-au îndemnat prin istorie? Spre pildă, biruinţa Asiei, după mărturisirea tuturor istoricilor vechi, s-a pricinuit prin deasa citire a Iliadei de către Alexandru cel Mare. Cine nu ştie că acest falnic izbânditor purta necontenit cu sine, într-o cutie de aur, poema lui Omir; şi ce este Iliada altă decât o istorie în versuri, cea mai veche şi cea mai frumoasă din toate! Fără a merge în veacuri aşa depărtate, nu s-a văzut mai în zilele noastre un alt Alexandru, Carl XII, deşteptându-şi geniul spre izbânzi şi slavă prin citirea vieţii Macedoneanului, scrisă de Quint Curţie? Care, dar, împărat, care domn nu trebuie să tremure dinaintea istoriei, acestui straşnic tribunal, ce are să-i judece cu aceeaşi nepărtinire precum odinioară egiptenii judecau pe regii lor ieşiţi din viaţă?

    Dătătorul de legi, bărbatul de stat în istorie învaţă tocmelile ocârmuirilor, puterea şi slăbiciunea lor, pricinile de sporire sau de scădere a staturilor, felurile de guvern sub care au înflorit mai mult, legile care au avut înrâurirea cea mai priincioasă sau cea mai stricăcioasă asupra puterii, asupra culturii, asupra moralului noroadelor.

    Oşteanul în istorie găseşte pildele cele mai drepte şi mai adevărate despre strategie; cărturarul, filozoful, în ea văd înaintarea duhului omenesc, rătăcirile sale, descoperirile geniului, pricinile neştiinţei, a superstiţiei şi a întunericului.

    Simplul particular în citirea istoriei găseşte mângâiere pentru relele de faţă; ea îi arată că, prin o tristă fatalitate, perfecţie n-a fost niciodată în lume, că virtutea mai totdeauna a fost prigonită în viaţă şi că răsplata ei, cele mai multe ori, nu i-a venit decât după moarte. Cine nu trebuie să-şi uite durerile şi nemulţumirile, când istoria îi arată pe nişte cetăţeni vrednici de a porunci lumii, care au fost jertfa tiranilor şi de multe ori chiar a compatrioţilor lor? Nenorocirile noastre trebuie să le socotim de nimică, când vedem pe un Socrat silit să primească otrava chiar din mâna atenienilor, pe un Aristid supus ostracismului numai pentru că era numit cel Drept, pe un Caton dându-şi singur moartea, ca să nu-şi vadă patria în robie. Îi cu neputinţă ca cineva, insuflat de asemene pilde, să nu-şi îmbărbăteze caracterul, să nu dorească de a imita pe aceşti străluciţi bărbaţi, făcând abnegaţie de sine şi râvnind numai folosul obştesc!

    Cât trebuie, dar, să ne fie dragă această ştiinţă înaltă, care, las'că ne dă o petrecere folositoare şi prin citirea ei ne îndestulează curiozitatea cea mai nobilă, dar ne învaţă încă a fi buni, ne mântuie de prejudeţe, ne sporeşte ispita prin ispita veacurilor trecute şi ne lungeşte, cum am zice, viaţa!

    "A nu şti ce s-a întâmplat înainte de a fi născut este, zice Ciceron, tot aceea ca când ai fi necontenit prunc; căci, ce este vârsta omului, dacă memoria faptelor noastre nu s-ar uni cu veacurile cele mai denainte?"1.

    Istoria singură poate, ca într-o panoramă întinsă, să ne arăte împărăţiile trecute înainte de mii de ani; ea ne face privitori la luptele, la revoluţiile, la sfaturile, la serbările întâmplate de la începutul lumii; ea scoate din morminte pe strămoşii noştri şi ni-i înfăţişează ca vii dinaintea ochilor, cu toate virtuţile, cu toate patimile, cu toate năravurile lor. Ea, dar, ne leagă cu vecia, punând în comunicaţie seminţiile trecute cu noi, şi iarăşi şi pe noi cu seminţiile viitoare, cărora are să le trădeie povestirea faptelor noastre.

    Pe lângă toate acestea, istoria mai are şi nepreţuitul dar de a judeca cu nepărtinire faptele contemporanilor noştri, pe care noi nu avem curajul sau destoinicia de a-i cunoaşte drept şi adevărat.

    Studia istoriei, domnilor mei, a fost în toate timpurile ocupaţia de predilecţie a oamenilor gânditori. Niciodată însă n-a avut importanţa şi universalitatea de care se bucură astăzi. La cei vechi, ea era partea numai a politicilor, a oştenilor şi a filosofilor, din pricina scumpetei manuscripturilor. Astăzi însă, orişiunde naţia este ceva înaintată, istoria este citirea obştească a tuturor stărilor, până şi celor înjosite. În Franţa, ţăranul, sara, la colţul focului, ca să se odihnească de trudele zilei, citeşte măreţele reforme ale Constituantei şi strălucitele biruinţe ale lui Napoleon. În Prusia, de câte ori mi s-a întâmplat să văd, în vremea popasului, pe muncitorul de pământ citind, la umbra unui copac, faptele marelui Frideric? Această norocită popularitate a istoriei vine, mai ales, din două pricini: cea întâi este că astăzi fieştecare cetăţean are drit şi îndatorire de a se ocupa cu trebile statului, că fieştecine doreşte a şti care sunt şi cum se păzesc drepturile naţionale, câştigate de către strămoşi; şi unde poate cineva să le găsească mai bine desluşite decât în istorie? A doua pricină, şi cea de căpetenie, este aflarea tiparului; mulţumită, şi de o mie de ori mulţumită, acelui care dintâi a găsit această artă, cea mai mare împrăştiitoare şi păstrătoare a întâmplărilor, fără care istoria niciodată n-ar fi ajuns în cinstea universală în care se află; nici nu pot să vă arăt cât lipsa acestei înalte aflări aruncă nedumerire în povestiri, nesiguranţă în opinii, neştiinţă şi întuneric în tot. Această lipsă, domnilor mei, este pricina că între români, chiar şi între cei mai însemnaţi, se găsesc aşa de puţini care cunosc istoria. Tiparul, la noi, nu este încă destul de slobod şi de împrăştiat; noi n-avem încă publicată în limba naţională măcar o istorie universală, şi ce vorbesc de istorie universală, când chiar analele patriei noastre zac în întuneric, păstrate numai în nişte manuscripte, din care două, din pricina copiştilor, nu se potrivesc! Şi, cu toate acestea, tiparul ar fi cel mai sigur şi mai grabnic mijloc ca să ajungem la civilizaţia societăţii europene. Noi, care ne fălim cu propăşirile ce socotim că facem, noi, care nu vorbim decât luminare şi civilizaţie, dacă vroim să avem în faptă aceea ce vorbim, ar trebui să urmăm pildei nord-americanilor, a cărora cea întâi treabă de care se apucă, când îşi fac vreo nouă aşezare, este să deschidă un drum şi să aducă cu dânşii un teasc, spre tipărirea unui jurnal. Prin această îndoită operaţie, ei ajung ţelul şi fac analizul a orice sistem social, pentru că, cum zice Volney, societatea nu este alta decât comunicaţia uşoară şi slobodă a persoanelor, a lucrurilor şi a ideilor.

    Dacă istoria îndeobşte, adică a neamului omenesc, este aşa de interesantă în rezultatele sale, cu cât mai mult trebuie să ne fie istoria patriei, a locului unde am văzut ziua? Omul, totdeauna, înainte de neam şi-a iubit familia, înainte de lume şi-a iubit neamul şi partea de pământ, fie mare, fie mică, în care părinţii săi au trăit şi s-au îngropat, în care el s-a născut, a petrecut dulcii ani ai copilăriei ce nu se mai întorc, a simţit cea întâi bucurie şi cea întâi durere de bărbat. Acest simtiment sfânt, nu cunosc încă nici un neam, nici o seminţie cât de brută, cât de sălbatică, care să nu-l aibă. M-aş întinde prea departe de sujetul meu dacă m-aş pune a vă arăta pilde despre aceasta; ele sunt nenumărate.

    Ce interes mare trebuie să aibă istoria naţională pentru noi, îmi place a crede că şi d-voastră o înţelegeţi ca şi mine. Ea ne arată întâmplările, faptele strămoşilor noştri, care prin moştenire sunt şi ale noastre, inima mi se bate când aud rostind numele lui Alexandru cel Bun, lui Ştefan cel Mare, lui Mihai Viteazul; dar, domnilor mei, şi nu mă ruşinez a vă zice că aceşti bărbaţi, pentru mine, sunt mai mult decât Alexandru cel Mare, decât Anibal, decât Cesar ; aceştia sunt eroii lumii, în loc că cei dintâi sunt eroii patriei mele. Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decât lupta de la Termopile, şi izbânzile de la Racova şi de la Călugăreni îmi par mai strălucite decât acelea de la Maraton şi Salamina, pentru că sunt câştigate de către români! Chiar locurile patriei mele îmi par mai plăcute, mai frumoase decât locurile cele mai clasice. Suceava şi Târgoviştea sunt pentru mine mai mult decât Sparta şi Atena; Baia, un sat ca toate satele pentru străin, pentru român are mai mult preţ decât Corintul, pentru că în Baia avanul rigă a Ungariei, Matei Corvinul, viteazul vitejilor, craiul crailor, cum îi zicea Sixt al lV-lea, rănit de sabia moldovană, fu pus în fugă şi uită drumul patriei noastre.

    Trebuinţa istoriei patriei ne este neapărată chiar pentru ocrotirea driturilor noastre impotriva naţiilor străine. Neavând istorie, fieştecare popor duşman ne-ar putea zice cuvintele dlui Aaron. "Începutul ce ai este necunoscut, numele ce porţi nu este al tău, nici pământul pe care locuieşti; soarta ta aşa a fost ca sa fii tot după cum eşti; leapădă-te de începutul tău, schimbă-ţi numele sau primeşte pe acesta ce ţi-l dau eu, ridică-te şi du-te din pământul pe care locuieşti, căci nu este al tău, şi nu te mai munci în zadar, căci tu nu poţi fi mai bine de cum eşti". Şi, în adevăr, toate aceste cuvinte ni s-au zis de către străini; începutul nostru ni s-a tăgăduit, numele ni s-a prefăcut, pământul ni s-a sfâşiat, driturile ni s-au călcat în picioare, numai pentru că n-am avut conştiinţa naţionalităţii noastre, numai pentru că n-am avut pe ce să ne întemeiem şi să ne apărăm dreptăţile.

    Domnilor, când aş fi aşa de norocit să dezvoltez mai mult în inima d-voastră interesul pentru istoria patriei, m-aş făli că am sporit în d-voastră şi iubirea către patrie şi că, prin urmare, am contribuit la păstrarea naţionalităţii; căci ce poate mai mult să ne-o păstreze decât această istorie, care ne arată ce am fost, de unde am venit, ce suntem şi, ca regula de trei, ne descopere şi numărul necunoscut, ce avem să fim!

    O asemene carte ar trebui să fie pentru noi aceea ce Iliada era pentru greci. Şi să mă credeţi, domnilor, că şi istoria noastră are întâmplări, are portreturi care nicicum n-ar rămânea mai jos decât eroii celor vechi dacă acestora li s-ar scoate aureola poetică cu care pana geniului i-a înfrumuseţat. Totul este că veacurile eroice şi mitologice au trecut de mult, că astăzi poezia nu se găseşte nici măcar în versurile poeţilor şi că numai un Omer a fost în lume.

    Negreşit că istoria Spartei, a Atenei, a Romei, are mai mult interes decât a noastră pentru tot străinul; dintâi, pentru că grecii şi romanii sunt popoarele care până acum rezumă civilizaţia şi lumea veche; al doile, pentru că înrâurirea lor încă până astăzi se păstrează asupra noastră prin pravile religioase şi civile, prin ştiinţe, prin arte, prin pământ ce le-am moştenit de la dânşii, şi, în sfârşit, pentru că toată instrucţia clasică a junimii încă astăzi se razemă pe istoria grecilor şi romanilor şi, mai ales, pentru că faptele acestor popoare s-au scris de nişte bărbaţi ca Tucidid, ca Tacit, ca Tit-Livie. Sub aceste priviri, eu singur mărturisesc interesul universal al istoriei grece şi romane; dar, în ce se atinge de curajul individual, de îndrăzneala faptelor, de statornicia apărării, de mărinimia şi bărbăţia voievozilor noştri, care, deşi pe un teatru strâmt şi cu mici mijloace, au săvârşit lucruri uriaşe, în toate acestea, domnilor mei, nu mă tem de a zice că istoria noastră ar fi mai jos decât istoria a oricărui popor vechi sau nou. Lupta naţională a românilor, care, mai trei veacuri, au apărat cu sabia creştinătatea împotriva tuturor puterilor islamismului; domnia lui Alexandru cel Bun şi a lui Mircea cel Bătrân, a cărora nume răsunau de la Marea Baltică până la porţile Bizanţiei; strălucitele fapte ale unui Ştefan cel Mare; blânda figură a lui Neagu v. v., care, ca Ludovic al XII-lea al Franţei, lăsă sfătuiri fiului său cum să domnească ; abdicarea lui Petru Rareş, care preferă să se coboare de pe tronul Moldaviei decât să plătească bir turcilor; chipul măreţ, şi întocmai ca al lui Ahil, al lui Mihai Viteazul, singurul voievod ce ajunse a uni părţile Daciei vechi şi a se putea intitula: "Mihail, cu mila lui Dumnezeu, domn Valahiei, Moldaviei şi Transilvaniei"; inima de erou şi geniul bărbătesc a doamnelor Elena şi Florica; patriotismul preotului Farcaş şi înalta înţelepciune a lui Miron Costin, care cu aceeaşi mână purta sabia spre apărarea patriei şi condeiul spre scrierea analelor naţionale; rivalitatea numai spre bine a domnilor Matei şi Vasilie, marile planuri, sprijinite de mari talenturi, ale lui Şerban Cantacuzino, pentru care tronul Valahiei se părea prea mic şi râvnea tronul Bizanţiei; apărarea a nouăsprezece plăieşi în cetatea Neamţului împotriva armiei întregi a lui Sobieski, mântuitorul Vienei, toate aceste figuri, toate aceste fapte ar merita mirarea chiar şi a străinilor, când istoria noastră ar fi mai bine cunoscută. Vroiţi însă un interes de roman, varietate de întâmplări, episoduri patetice, tragedii care să vă scoată lacrimi din ochi, grozăvii care să vă ridice părul pe cap, apoi nu voi avea trebuinţă decât să vă povestesc cruzimile şi viaţa aventurieră a lui Vlad Tepeş, moartea vrednică de un princip a lui Despot Eraclidul, domnia lui Alexandru Lăpuşneanu, intrarea cazacilor sub Hmelniţki în Moldova, care singură este o poemă întreagă, năvălirile tătarilor, tăierea lui Brâncoveanul şi a familiei sale, una din cele mai triste privelişti ce istoria universală poate înfăţişa, catastrofa lui Grigore Ghica, în care se întâlneşte tot neprevăzutul dramei, şi câte alte scene grozave şi uimitoare, câte alte întâmplări de cel mai mare interes chiar pentru indiferenţi!

    Pe lângă aceste, istoria românească mai are un interes şi mai universal. Patria noastră, prin o vrednică de toată jalea soartă, a fost menită din cea mai bătrână vechime să fie teatrul năvălirilor şi a războaielor străinilor. Înaintea veleatului creştinesc, găsim pe Darie, pe Alexandru cel Mare, pe Lisimah luptându-se cu dacii, a cărora pământ l-am moştenit noi. O sută de ani după Hristos, întâlnim pe Decebal, cel mai însemnat rigă barbar care a fost vreodată, mai măreţ, mai vrednic de a fi pe tronul Romei decât mişeii urmaşi ai lui August. În adevăr, acest Decebal merita atât de puţin numele de barbar cât şi orice alt bărbat mare care doreşte a-şi civiliza ţara. "Este barbar, zice domnul Saint-Marc Girardin, acela care, sub Domiţian, biruitor legioanelor romane, cerea ca împăratul, în loc de bir, să-i trimită meşteri şi lucrători de tot felul, atât în artele războiului precum şi în acele ale păcii? Este un barbar acela care, înainte de a începe războiul împotriva romanilor, căuta până în fundul Asiei alianţa unui alt duşman al Romei, a rigăi parţilor?". Până acolo se întinde politica acestui bărbat însemnat. Însă un erou mai mare se porneşte asupra lui; Decebal trebuie să se plece, patria i se supune şi, nevrând a o vedea roabă, el, care o ţinuse slobodă şi mândră că lua bir chiar de la domnitorii lumii, îşi dă singur moartea şi scapă de a figura în triumful lui Traian, singurul împărat păgân pe care, din pricina virtuţilor sale, creştinii l-au pus în rai. Aşa, domnilor mei, se sfârşeşte războiul dacilor, una din epocile cele mai importante din istoria Romei.

    Plinie cel Tânăr, într-una din scrisorile sale, ne dă ideea cea mai dreaptă despre acest cumplit război, în care era să se hotărască pricina civilizaţiei şi a barbariei. Caninius, unul din prietenii săi, făcea o poemă asupra acestui război; Plinie îl îndeamnă în întreprinderea sa: "Ai dreptate, îi scrie, să iei acest sujet; nu este altul mai nou, mai bogat, mai întins, mai poetic şi voi zice însuşi mai fabulos, măcar că totdeauna adevărat. Vei avea a zugrăvi canaluri săpate în nişte ţări necunoscute, poduri aruncate pentru întâiaşi dată pe fluvii răpide, lagăre aşezate în mijlcoul unor munţi neapropiaţi până atunce, un rigă silit să fugă, silit să se omoare, dar care moare cu tot curajul său şi, în sfârşit, două triumfuri; unul care fu cel dintâi pe care romanii îl câştigară asupra dacilor, până atunce nebiruiţi, şi celălalt care fu cel de pe urmă în care biruinţa isprăvise pieirea acestui popor. Greutatea este ca să te poţi ţinea deopotrivă cu mărimea sujetului". Pagubă că acest poem s-a pierdut; el ar fi putut să ne deie o mulţime de detailuri asupra acestei lupte.

    Trece o sută de ani, şi patria noastră, schimbată în colonie romană, începe a se face teatrul unde soarta imperiei se hotărăşte de către barbari; la Dunăre este lupta între barbarie şi civilizaţie. Alani, avari, gepizi, goţi, huni, lombarzi, bulgari, pe toţi aceştia îi vedem trecând şi petrecând prin ţările noastre, sfâşiind, una după alta, imperia cesarilor, risipindu-o în urmă de tot şi prefăcând, în sfârşit, faţa Europei. Istoria tuturor acestor popoare barbare, care este lipită cu începutul tuturor naţiilor nouă, ar rămânea întunecoasă dacă nu s-ar desluşi prin istoria românească.

    În vremile moderne, iarăşi, vedem Moldavia şi Valahia menite, ca şi în timpurile de demult, a fi locul luptelor celor mai sângeroase. Ungurii, polonii au hotărât aice cea mai mare parte a războaielor lor cu Turcia. Sub zidurile Hotinului, Sobieski câştigă reputaţia militară care pe urmă il cheamă pe tronul Iagelonilor. Imperialiştii, moştenitorii ungurilor, culeg iaraşi în ţările noastre cele mai frumoase trofee asupra osmanlâilor. Vine începutul veacului al optsprezecelea şi Moldavia vede figura cea mai măreaţă din toate, a lui Petru cel Mare. De atunce, mai toate biruinţele Rusiei asupra Turciei se câştigă în Principaturi; bătăliile, trataturile, generalii izbânditori ai acestei puteri poartă nume de locuri româneşti. Nime, dar, nu poate tăgădui interesul universal al unei istorii care ne infăţişează nişte întâmplări aşa de importante, nişte bărbaţi aşa de străluciţi, nişte naţii aşa de numeroase şi deosebite, care toate pe pământul patriei noastre au lăsat urme de trecerea lor, monumenturi de existenţa ce au avut, binecuvântări sau blestemuri, unele şi altele meritate prin facerile de bine sau prin răutăţile ce ne-au lăsat.

    Însă cu cât această istorie este interesantă, cu atâta este şi grea de înfăţişat; şi cu toate acestea, eu îndrăznesc a primi asupra mea o sarcină aşa de mare; nimene nu simte mai bine decât mine cât ea este mai presus de putinţa mea. Las'că chiar slabul meu talent este nedestoinic de a trata după cuviinţă un asemene înalt sujet, dar chiar împrejurările din afară sunt împotriva mea. O singură istorie completă şi sistematică nu avem încă despre români; însuşi şirul domnilor nu este încă clasificat şi statornicit prin făclia unei critici sănătoase. Documenturile oficiale şi acturile publlce, care sunt cea întâi şi cea mai puternică dovadă a adevărurilor istorice, ne lipsesc cu totul; din pricina deselor revoluţii care în atâte rânduri ne-au pustiit patria, ele sunt pierdute pentru totdeauna sau împrăştiate prin ţări străine, pe la particulari sau în mănăstiri sau în bibliotecile Ungariei, Poloniei, Transilvaniei, ale Moscovei, Petersburgului, Vienei şi chiar ale Stockholmului. Aşadar, în lipsa acestor izvoare de căpetenie, noi nu avem decât letopiseţele ţării şi istoriile Ungariei, Poloniei şi Turciei, cu care patria noastră a stătut în strânse relaţii; dar şi aceste izvoare sunt încă departe de a fi desăvârşite. Hronografurile româneştî, în ce se atinge mai ales de întâile timpuri a Principatelor, nu se potrivesc nicidecum cu autorii străini, nu se potrivesc măcar între dânsele. Istoricii vechi, unguri, poloni şi turci nu cuprind, precum se înţelege de la sine, decât fragmenturi despre istoria noastră, şi acestea încă ades întunecate prin duhul partidei şi a urii. Ne mai rămân încă istoriile, observaţiile istorice, călătoriile publicate despre ţările noastre de deosebiţi străini în deosebite limbi; aceste sunt ajutorul de capetenie pentru compunerea analelor naţionale, şi mai ales scrierile lui Gebhardi şi ale lui Engel, care, prin ostenitoarele lor lucrări, au meritat bine de la români. Lipsa cea mai mare ni s-ar putea îndeplini prin nepreţuitele uvrajuri ale lui Samuil Clain şi ale lui George Şincai, a căror viaţă n-a fost decât o lungă luptă şi o întreagă jertfă pentru patrie; dar, din nenorocire, aceste mult dorite şi mult aşteptate scrieri până acum n-au ieşit de sub tipar şi, cum mă tem, nu vor ieşi încă multă vreme.

    Pe lângă greutatea sarcinii ce se pricinuieşte prin haosul atâtor materiale, aşa de înfelurite, aşa de împrăştiate, aşa de încurcate şi, câteodată, şi aşa de sărace, apoi se mai înfăţişează şi îndatoririle ce se cer de la orice istoric, fără privire asupra formei de afară, adică talentul şi stilul compunerii. Lucian, născut sub Traian, cere următoarele calităţi şi datorii de la un bun istoric: el vrea ca istoricul să fie înţelept, să aibă simtimentul cuviinţelor, să ştie a gândi şi a-şi înfăţişa gândirile, să fie cunoscut în trebile politice şi militare, să fie slobod de frică şi de ambiţie, nelipicios mitei sau ameninţării; să spuie adevărul fără slăbiciune şi fără amărâre, să fie drept fără asprime, cenzor fără oţărâre şi fără clevetire; să n-aibă nici duh de partidă, nici însuşi duh naţional; îl vreau, zice el, să fie cetăţean al lumii, fără stăpân, fără pravilă, fără privire către opinia vremii sale şi nescriind decât pentru stima oamenilor cu dreaptă judecată şi pentru lauda viitorimii.

    Aceste sunt însuşirile unui bun istoric; în vremea lui Lucian poate că se întâmpla la mulţi; dar astăzi, când egoismul şi ambiţia întunecă talenturile cele mai mari, puţini s-ar găsi care să le adune. Fără să vroiesc sau sa mă pot pune mai sus sau măcar deopotrivă cu alţii, socot că nu-mi veţi lua rău încredinţarea ce vă dau, că răul şi minciuna nu vor găsi niciodată în mine un apărător şi că totdeauna mă voi sili a vă spune adevărul, caracterul principal al istoriei; iar când nu-l voi putea zice, voi tăcea şi d-voastră veţi înţelege pentru ce. Îmi veţi ierta numai o mică plecare pentru naţia mea, fără însă să credeţi că aş denatura faptele sau că aş escuza aceea ce merită ocară. Însă, cum zice Karamzin, pe care nu mă pot opri de a-l împrumuta aşa de des: "Simtimentul de noi şi al nostru însufleţează povestirea; pentru că atât o părtinire groasă, partea unui duh slab şi a unui suflet fără înălţare, este nesuferită într-un istorian, pe atâta îi aflăm căldură, energie şi încântare, când iubirea patriei îi îndreaptă condeiul. Niciodată nu va fi suflet în care să nu domnească acest simtiment generos. În Tucidid noi vedem totdeauna un atenian; Tit-Livie este pururea un roman".

    În mine veţi găsi un român, însă niciodată până acolo ca să contribuez la sporirea romanomaniei, adică mania de a ne numi romani, o patimă care domneşte astăzi mai ales în Transilvania şi la unii din scriitorii din Valahia. Petru Maior de fericită aducere aminte, prin cartea sa Despre începutul românilor, publicată pentru întâiaşi dată la anul 1812, ca un nou Mois, a deşteptat duhul naţional, mort de mai mult de un veac; şi lui îi suntem datori cu o mare parte a impulsului patriotic ce de atuncea s-a pornit în tustrele provincii ale vechii Dacii. Pe de altă parte, însă, a avut şi nevinovata nenorocire să producă o şcoală, destul de numeroasă, de români noi, care, făr' a-şi sprijini zisele cu faptele, socot că trag respectul lumii asupră-le-şi când strigă că se trag din romani, că sunt romani şi, prin urmare, cel întâi popor din lume. Această manie s-a întins până acolo încât unii îşi însuşesc chiar şi faptele şi istoria bătrânilor romani de la Romulus şi până la Romulus Augustul. Aşa dl Aristia, pe care îl cinstesc ca bun traducător ale unei părţi a Iliadei, într-un poem epic, unic în felul său, exaltat de un entuziasm puţin potrivit cu un român, dl Aristia, zic, numeşte român pe Longin, sutaşul roman care a străpuns coasta Domnului nostru Iisus Hristos când era răstignit pe cruce, şi nu-şi poate ascunde bucuria că cel întâi creştin a fost un român.

    Să ne ferim, domnilor mei, de această manie care trage asupra noastră râsul străinilor. În poziţia noastră de faţă, cea întâi datorie, cea întâi însuşire trebuie sa ne fie modestia; almintrelea, am putea merita aceea ce zice dl Eliad, că numai naţiile bancrute vorbesc necontenit de strămoşii lor, bunăoară ca şi evgheniştii scăpătaţi. Să ne coborâm din Ercul, dacă vom fi mişei, lumea tot de mişei ne va ţinea; şi, dimpotrivă, dacă, izgonind demoralizaţia şi neunirea obştească care ne darmă spre pieire, ne vom sili cu un pas mai sigur a ne îndrepta pe calea frăţiei, a patriotismului, a unei civilizaţii sănătoase şi nu superficiale, cum o avem, atunci vom fi respectaţi de Europa, chiar dacă ne-am trage din hoardele lui Gengis-Han. Aşadar, domnilor mei, eu nu voi ascunde că legile, că obiceiurile, că limba, că începutul nostru se trag din romani; istoria de mult a dovedit aceste adevăruri; dar, încă o dată vă mai spun, sunt departe de a măguli o manie ridicolă, vorbindu-vă de faptele romanilor, ca când ar fi ale noastre; ci voi face ceva mai folositor; mă voi sili a vă îndemna că, dacă vroiţi să fiţi cunoscuţi de adevăraţii fii ale romanilor, apoi să faceţi şi d-voastră ceva care să se poată semălui cu isprăvile poporului de lume domnitor.

    Înainte de a sfârşi, daţi-mi voie, domnilor mei, să chem luarea voastră aminte asupra cursului meu. Dacă grecii au căzut odată sub jugul lui Filip şi în urmă sub jugul romanilor, este pentru că au voit să fie plateani, tebani, ateniani, spartiaţi, şi nu heleni; tot aşa şi strămoşii noştri au vroit să fim ardeleni, munteni, bănăţeni, moldoveni, şi nu români; rareori ei au vroit să se privească între dânşii ca o singură şi aceeaşi naţie; în neunirea lor, dar, trebuie să vedem izvorul tuturor nenorocirilor trecute, a cărora urme, încă până astăzi, sunt vii pe pământul nostru. Departe de a fi părtinitorul unui simtiment de ură către celelalte părţi ale neamului meu, eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte şi ca istoria naţională istoria Moldaviei întregi, înainte de sfâşierea ei, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania. Această istorie este obiectul cursului meu; întinzându-mă, cum se înţelege de la sine, mai mult asupra întâmplărilor Moldaviei, nu voi trece sub tăcere şi faptele vrednice de însemnat ale celorlalte părţi ale Daciei şi mai ales ale românilor din Valahia, cu care suntem fraţi şi de cruce, şi de sânge, şi de limbă, şi de legi. Prin urmare, vă rog să însemnaţi că eu nu voi descrie faptele deosebit după ani şi zile, ci într-un chip colectiv.

    Până acum toţi acei ce s-au îndeletnicit cu istoria naţională n-au avut în privire decât biografia domnilor, nepomenind nimică de popor, izvorul tuturor mişcărilor şi isprăvilor şi fără care stăpânitorii n-ar fi nimică. Mă voi sili să mă feresc de această greşeală de căpetenie; ci, pe lângă istoria politică a ţărilor, atât cât voi fi ajutat de documenturile şi tradiţiile vechi, voi căuta a vă da şi o idee lămurită asupra stării sociale şi morale, asupra obiceiurilor, prejudeţelor, culturii, negoţului şi literaturii vechilor români. Departe de a mă pune ca ocărâtorul vremii trecute, îmi voi face o deosebită datorie să vă înfăţişez acea veche întocmire guvernamentală, acea adunare de pravili fundamentale, cunoscute sub numele de obiceiul pământului, sub care patria noastră s-a păstrat mai multe veacuri tare şi puternică. Prin aceasta veţi cunoaşte, domnilor, că acel trecut nu era aşa de rău, aşa de barbar, precum se plac unii şi alţii a vi-l înfăţişa, şi că avea şi el multe aşezământuri, multe orânduieli pe care chiar politicii şi economiştii de astăzi le mărturisesc de bune!

    Istoria românilor, ca şi a tuturor naţiilor moderne, se împarte în istorie veche, de mijloc şi nouă; fieştecare din aceste se subîmparte în mai multe perioade, care toate se încep cu vreo epocă însemnată. Nu vă voi vorbi decât de împărţeala principală.

    Istoria veche se începe de la cele întâi timpuri istorice ale Daciei şi merge până la întemeierea staturilor Valahiei (1290) şi Moldaviei (1350). În această întindere de vreme, vedem risipa dacilor, împoporarea ţării lor cu colonii romane, înflorirea acestora pâna sub împăratul Aurelian şi risipirea lor prin navălirea barbarilor, care, unii după alţii, s-au schimbat necontenit pe pământul nostru de la 270 şi până la 570, când avarii s-au tras în Panonia, lăsând Dacia slobodă. Într-aceste vremi grele, vedem însa, din când în când, pe micul popor român, chiar în mijlocul seminţiilor de alt neam, retras şi ascuns în văile şi poienele Carpaţilor, păstrându-şi naţionalitatea, legile, limba şi obiceiurile, ca un scump patrimoniu primit de la părinţi. În veacurile X şi XI, răsuflându-se de navălirile barbarilor, românii prind la îndrăzneală, iesă din azilurile lor şi, pe coastele sau la poalele munţilor, se alcătuiesc în mici căpitanaturi şi voievozii, sub şefi de sângele lor; şi, în sfârşit, în veacurile XIII şi XIV se întind pe şesuri, iesă în ţară, după expresia vechilor cronici, şi întemeiază două staturi neatârnate: a Valahiei şi a Moldaviei.

    Cu formarea principaturilor se începe istoria de mijloc şi se sfârşeşte cu desăvârşita lor cădere sub domnii fanarioţi (1716). Această parte a istoriei este adevărata istorie a românilor. Îndată după întocmirea lor în staturi neatârnate, îi vedem luptându-se cu popoarele megieşite pentru păstrarea naţionalităţii lor; niciodată duhul izbânzii şi al năvălirii nu i-a povăţuit, ci toate războaiele lor au avut un ţel nobil şi sfânt: apărarea patriei şi a legii. Dar, în aceste lupte, statornicia, curajul, isprăvile, biruinţele lor ne par fabuloase, potrivindu-le cu micul lor număr şi cu puţinele mijloace ce le-au stătut dinainte. Duşmani de zece ori mai puternici decât dânşii îi vedem bântuiţi şi puşi în fugă. Însă un colos straşnic, un nour cumplit se iveşte pe orizonul Europei: islamismul se arată, şi toate naţiile tremură pentru legea şi naţionalitatea lor. Serbia, Bulgaria, Albania, Macedonia, Iliria, Friulul, Crâmul se fac provincii turceşti; cetatea lui Constantin, Roma cea nouă, maica oraşelor, se face capitala sultanilor, şi semiluna se înalţă în locul crucii pe bolta Sfintei Sofii. În vreme când islamismul este biruitor pretutindene, când chiar Grecia clasică se face prada osmanilor, când tuiurile acestora răzbat până în inima Ungariei, numai românii se împotrivesc şuvoiului care înghite toate, numai ei stau ca un val apărător creştinătăţii împotriva musulmanilor.

    De multe ori biruiţi, de multe ori supuşi, dară niciodată abătuţi până la pământ şi deznădăjduiţi, îi vedem folosindu-se de tot prilejul şi, de la 1366 şi până la 1688, stând de-a purure în luptă. Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Şerban Cantacuzino au fost mai ales neîmpăcaţi duşmani a sectatorilor lui Mohamed, apărând cu sângele lor sfânta cruce. Deşi necontenit în războaie, românii însă nu uită reformele şi îmbunătăţirile din lăuntru; în veacurile XVl şi XVII, mai ales, ei fac mari înaintări în civilizaţie. Şcoalele lor sunt vestite în tot Orientul; Moldavia este una din cele întâi ţări ale Europei în care invenţia lui Gutenberg, tipografia, se introduce. Dascălii, caligrafii şi praviliştii români se cheamă la curtea ţarilor Rusiei, şi un fiu al Moldaviei se învredniceşte a fi învăţătorul lui Petru cel Mare. În cea întâi jumătate a veacului XVII limba românească se dezrobeşte şi câştigă dritul de limbă a statului; mai multe tipografii se aşează în amândouă principatele; Vasile Lupu şi Matei Basarab, prin aceste faceri de bine, îşi fac un nume nemuritor în istoria patriei. Bărbaţi râvnitori dezvoltează literatura şi duhul naţional; şi, cât vor fi români, memoria şi scrierile vornicului Ureche, a logofătului Eustratie, a mitropoliţilor Dosoftei şi Varlaam, a lui Miron Costin, Neculai Costin, Radu Greceanu, Radu Popescu şi loan Neculce nu se vor uita, nici se vor pierde. Strămoşii noştri, cu un pas grabnic, se înaintesc pe calea civilizaţiei Apusului; însă, toate aceste propăşiri se fac înapoieri. Vremea căderii le vine; în pizma naţiilor străine, în neunire între dânşii, uitind că sunt un singur şi acelaşi neam, ci despărţiţi, luptându-se şi slăbindu-se între dânşii, unii pe alţii, sub nume de moldoveni şi munteni, românii se apropiu de pieire. Tirania otomană se întemeiază asupra lor, şi cu dânsa superstiţia, ignoranţa şi întunericul. La începutul veacului trecut se iveşte biruitorul lui Carl XII, Petru cel Mare; mărinimosul monarh îşi pleacă un ochi îndurător asupra popoarelor creştine ale Turciei; românimea saltă de bucurie. Eroul Rusiei, spre mântuirea obştească, se uneşte cu Brâncovanu şi cu Cantemir; dar zavistea şi pizma acestor domni nimicniceşte un plan aşa de mare şi aşa de bine început. Pacea de la Prut întemeiază, încă pe un veac, jugul osmanilor asupra principatelor de la Dunăre; cu tragerea oştilor ruseşti, românii pierd cea de pe urmă nădejde de mântuire, cea de pe urmă scânteie de naţionalitate şi cel de pe urmă drit ce le mai rămase, dritul de a fi ocârmuiţi de către domni pământeni; şi fanarioţii se fac stăpânii Moldaviei şi Valahiei!

    Istoria nouă se începe cu veacul cel mai cumplit care vreodată a apăsat ţările noastre. Toate elementele de naţionalitate şi de patriotism sunt de mult pierdute; legile fundamentale ale ţării se calcă în picioare; adunările obşteşti sub nume de divanuri se fac numai nişte formalităţi fără interes. O aristocraţie ignorantă, sprijinită de Poartă şi de cler, pe de o parte ţine în lanţuri un popor de mai mult de două milioane de oameni, iar pe de alta se face stavilă chiar binelui ce unii din domnii fanarioţi vroiesc a face; driturile ţării, care din care se sileşte să le vândă mai cu mic preţ şi mai degrabă; izvoarele de înavuţire publică se întrebuinţează numai în folosul unor familii prilvilegiate. Moldavia se sfâşie în trei părţi, Valahia este înconjurată cu cetăţi turceşti, zidite pe pământul ei. Fără ajutor din afară, fară ajutor din lăuntru, românii scapă toate prilejurile de mântuire; şi, în vreme când toate popoarele Europei se înaintează spre o mai zdravănă întemeiere, din lăuntru şi din afară, noi, cu aceeaşi repejune, ne apropiem de pieire. Revoluţia franceză, zguduind Europa până în cele mai adânci ale sale temelii, se resimţi şi între români; unii dintre ei se pun în comunicaţie cu directoriul francez; dar prea multe ţări, prea multe stavile împiedică orice bună ispravă. Pe urmă, biruitorul de la Marengo, în expediţia sa în Egipet, vroind a da treabă turcilor, trimite emisari în Valahia şi Moldavia ca să formeze partizani ideilor nouă; generosul Rigas, măgulindu-se cu făgăduinţele lui Bonaparte, se face propovăduitorul slobozeniei; oprit în întreprinderea sa, el se dă călăilor de la Belgrad şi moare pentru patrie. Dar moartea sa nu rămâne neroditoare; şi ea este menită să pregătească regeneraţia noastră;. moartea lui Rigas de o parte, apăsările nesuferite a tiranilor de altă parte; ideile veacului care, deşi încet, dar tot începuseră a pătrunde între români; scrierile lui Petru Maior şi ale altor bărbaţi patrioţi; contactul cu armiile ruseşti ce au ocupat Principatele de la 1806 până la 1812, toate acestea pregătesc întâmplările de la 1821. În vreme când, în Moldavia, Eteria izbucneşte şi cheamă la slobozenie nu numai pe greci, dar pe toate popoarele creştine care gemeau sub jugul Turciei, Tudor Vladimirescu ridică, pe de altă parte, în Valahia, steagul naţional, vestind românilor că vremea venise puntru ca ţara să scuture stăpânirea străinilor, să depărteze abuzurile care o rodeau şi să dobândească guvern naţional, intemeiat pe o şartă liberală. Pornirile şi a lui Ipsilanti şi a lui Vladimirescu au un rău sfârşit, dară, cu toate acestea, rezultatele lor pentru noi sunt nemăsurate. Întâmplărilor de la 1821 suntem datori cu orice propăşire ce am făcut de atunce, căci ele ne-au deşteptat duhul naţional ce era adormit cu totul. De atunce multe împrejurări din afară ne vin în ajutor; Curtea protec toare, ca o răsplată pentru jertfele ce românii i-au făcut de la Petru cel Mare şi până la pacea de Adrianopol, simţeşte o îngrijire adevărată pentru soartea noastră; şi, deşi încă românismul nu triumfă, cum zice Aaron, totuşi existenţa politică începe a ni se aşeza pe temeiuri mai statornice. În urma multor pătimiri, multor nenorociri, un orizon mai senin ni se arată, pacea de la Adrianopol se încheie între Rusia şi Turcia, şi drituri pierdute de veacuri ni se întorc înapoi. Kisselef, un nume pe care românii nu trebuie să-l rostească decât cu recunoştinţă şi dragoste, este însărcinat cu regeneraţia patriei, cu punerea în lucrare a pravilelor menite să ne facă o naţie până la împlinirea cei mai mari făgăduinţe, până la cea mai temeinică închezăşluire a naţionalităţii noastre, adică numirea de domni pământeni, şi pe viaţă, pe tronurile Moldaviei şi Valahiei.

    Până aici, domnilor mei, vine istoria ce am să vă infăţişez. Sprijinul cel mai temeinic ca să pot ajunge la ţelul dorit îl aştept de la indulgenţa d-voastră şi de la nădejdea, măgulitoare, că prin prelecţiile mele voi putea deştepta în d-voastră un duh de unire mai de aproape între toate ramurile neamului românesc şi un interes mai viu pentru naţie şi patrie. Aceasta mi-ar fi cea mai scumpă răsplătire şi cea mai bună îmbărbătare în trudnicul meu drum.

    Într-o asemene întindere de istorie, care cuprinde atâtea timpuri şi atâtea locuri, chiar cu cea mai mare luare-aminte, trebuie să fac greşeli; oricine însă va binevoi a mă asculta ceva, va însemna că ele se vor întâmpla dîn lipsa cunoştinţelor şi nicidecum din reavoinţă sau cu vreun scop ascuns. În infăţoşarea întâmplărilor care sunt aproape de noi şi pe care sau noi sau părinţii noştri le-au văzut, voi fi cu cea mai neadormită priveghiere, mărginindu-mă a vă arăta numai faptele implinite, fără a vroi a vă descoperi şi ţelurile ascunse.

    În epoca de la 1822 şi până la 1834, voi fi mai ales cât se va putea mai scurt şi mai obştesc, înfăţoşându-vă numai întâmplările publice şi acele care au avut o înrâurire simţitoare asupra ţării. Noi n-am ajuns încă aşa departe ca să putem trata cu nepărtinire isto ria contemporană; aceasta este treaba viitorimii. Dumnezeu dar să mă ferească de a vroi a mă pune cenzorul convieţuitorilor mei, judecându-le sau criticându-le purtarea şi faptele. "Acela care îşi înalţă duhul la vrednicia unui istoriograf, zice loan Müller, pierde din privirea sa orice atingeri momentale şi particulare. Jurnaluri pot aduna personalităţi; în tablele istoriei se scrie numai vecinicul adevar".

    Note

    1. Cicero în Orat., cap. 34.




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA