Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Ion Luca Caragiale

    Ţal!...

    Ţal... Ce este ţal?

    Este un substantiv român împământenit; înainte de-mpământenire, era verb german; însemna a plăti — se scria zahlen si se citea ţal’n.

    Foarte des se-ntrebuinţează acest verb în lumea noastră, unde, cumpărându-se toate, trebuiesc toate plătite.

    Când s-au înfiinţat şi la noi în ţară berăriile, în secolul trecut, fiindcă la-nceput toţi berarii şi chelneni erau nemţi, s-a introdus şi acest verb ţal’n, dar numai în formă de infinitiv imperativ, cu însemnarea: să plătesc! să plătim!

    În multe limbi europene, între cari şi franceza şi germana, infinitivul se întrebuinţează ca imperativ impersonal, şi la pozitiv şi la negativ; dar, în limba noastră, forma infinitivului, şi numai prescurtată, se-ntrebuinţa, mai-nainte, ca imperativ, numai la persoana a doua singulară şi numai cu negaţiune. Exemple:

    “ Taci, dumnule! Nu ţipa, cocoană!"

    ”Plăteşte, nene! Nu plăti, ţaţo!"

    Ce se-ntîmplă însă?

    De la o vreme, graţie dezvoltării necontenit crescânde a agriculturii, industriei şi comerţului României (pentru care totuşi, trebuie să mărturisim, rămâne încă destul de făcut), luând căile noastre de comunicaţiune un aşa de-mbucurător avânt, onor. Direcţiune generală a C.F.R. a avut ocaziunea să constate sărăcia limbii române, şi a trebuit să recunoască necesitatea introducerii, prin regulamente, a infinitivului ca imperativ impersonal, fără ca şi cu negaţiune; şi asta (onoare ei!) pentru toţi călătorii, fără excepţie de clasă sau de distanţă de parcurs, la toate trenurile, fie accelerate, fie de persoane, mixte sau de marfă.

    Astfel, în toate vagoanele noastre de călători, citim:

    pe uşi: „A nu se deschide până trenul opreşte";

    pe ferestre: „A nu se pleca în afară";

    pe semnalul de alarmă: „A nu se trage decât în caz de mare pericol" ;

    în altă parte: „A nu se întrebuinţa în timpul opririi în staţiuni" ;

    în clasa III: „A nu se scuipa pe covoare".

    Iar în vagoanele de marfă, afară bineînţeles de cele cu încărcătură inflamabilă neasigurată: „A nu se fuma".

    Critica istorică modernă ne învaţă că mersul înainte sau înapoi al omenirii este stăpânit de legi fatale; progresul o dată urnit, ori într-un sens, ori într-altul, nu poate fi oprit de nimeni, de nimic! Aşa, inovaţia onor. Direcţiunii generale C.F.R. a prins: încet-încet, pretutindeni la noi se introduce infinitivul ca imperativ chiar fără negaţie, pentru orice persoană şi ocaziune.

    Astfel, pe o sticluţă de doftorie cu prafuri care s-aşează la fund, citeşti: „A se scutura bine înainte de a se întrebuinţa", iar pe o cutiuţă de alifie: „A se spăla întâi bine cu săpun partea, apoi a se unge şi a se lega cu o cârpă curată — după povaţă".

    La colţul unei case trase mai înăuntru de linia veche a stradei, citim, sub o ferestruică cu brizbize: „A nu se face murdării pe zidul casei mele".

    Mergem mai departe, după legea progresului, şi citim: „A nu se lipi afişe şi orice alte necurăţenii".

    La Moşi, pe stâlpii unui mare umbrar de berărie: „A se plăti la moment. A nu se vorbi vorbe proaste. A nu se face scandal. A nu se pleca cu paharele şi alte obiecte"...

    În şcolile primare, chemate, afară de instrucţiune, să dea şi o educaţiune civică tinerilor noastre generaţiuni, adică nu numai să le lumineze spiritul, dar totodată să le cultive inima şi să le formeze caracterul, fiindcă o naţiune are nevoie, ce e drept, de ridicarea nivelului intelectual, dar iarăşi fără caractere nu merge — în şcolile primare, zic, citim pe toţi pereţii: „A nu se sufla nasul cu degetele. A se purta batistă curată."

    Iar cînd trage clopotul de ieşire, d. profesor se coboară de pe catedră şi zice elevilor, cari fac zgomot, ridicându-se nerabdători din bănci:

    — A se tăcea! A se asculta!... Mâne vine d. revizor: a se şti bine Mircea cel Bătrân şi Revoluţia de la 48, Unirea Principatelor Unite şi Ştefan cel Mare!...

    Băieţii pornesc ca nişte mici dorobanţi ce sunt, bătând din talpă ostăşeşte, foarte mândri — onoare lor! — pe când d. profesor strigă după ei, până ce ies pe poartă:

    — A se ieşi în ordine! A nu se face măgării pe stradă! A nu se-n-jura! A se păstra igiena! A nu se mânca mult rahat!

    D. profesor, pedagog învăţat, este nu numai infinitiv, este categoric imperativ.

    Atâta destul despre imperativ! să ne întoarcem la substantiv, de unde am pornit.

    Vom citi, la vreme, în Dicţionarul Academiei Române, când va apărea:

    Ţal — substantiv comun, de genul masculin pentru amândouă sexurile — impiegat comercial sau impiegată comercială; persoană-însărcinată într-un local public de consumaţiune cu încasarea plăţilor de la consumatori. Declinare regulată.

    Nominativ — Ţalul primeşte plata;

    Genitiv — chiulurile Ţalului;

    Dativ — i-a tras două palme Ţalului;

    Acuzativ — a chemat Ţalul; sau: l-a-njurat pe Ţal;

    Vocativ — Ţal!

    În general, Ţal are numai singular; la ocaziuni de-mbulzeală însă (ca, de ex., sărbători naţionale, vreo înmormântare de lux, ori vreo manifestaţiune politică), în localurile mari, aşezate la vad bun, trebuiesc şi trei Ţali. Atunci, la pluralul provizoriu, se declină:

    Nominativ — Ţalii sunt murdari;

    Genitiv — obrăzniciile Ţalilor;

    Dativ — li se trag chiuluri destule şi Ţalilor;

    iar, a doua zi, când nu mai e năvală şi „nu mai face trebuinţă", patronul suprimă pluralul; dă afară (acuzativ) doi Ţali, şi rămîne numai cu singularul abitual — cu un Ţal — destul!

    Dar să lăsăm chestiunile academice, şi să vedem cât înţeles filozofic, chiar din punctul de vedere al vieţei practice, poate cuprinde acest cuvânt de o singură silabă — Ţal.

    Am un prieten care-mi zice totdeauna:

    — Eu, nene Iancule, n-am avut noroc să dispun de părinţi care să-nţeleagă de ce fel de copil dispuneau, pe onoarea mea! Păcat că nu m-au dat să-nvăţ filozofia! eu ieşeam filozof, să nu crezi că spun mofturi! filozof: asta era nacafaua mea, nu negustor!

    Şi-n adevăr, Mitică este un cap filozofic. Totdeuna când ne vedem, trebuie să-mi toarne un aforism remarcabil. Cel din urmă, de exemplu, trebuie să-l comunic, având mai ales în vedere împrejurările interesante în care mi l-a spus.

    Alaltăieri, întâlnindu-mă, zice:

    — Nene Iancule, tocmai pe d-ta te căutam; deseară mănânci la noi — să nu zici nu! Avem un prânz!... şi pe urmă, o surpriză... mare!... În sfârşit, imposibil să refuzi! Graziella ţine foarte mult...

    Pe consoarta amicului meu o cheamă din botez Nastasia, dar, de mult, toată lumea i zicem Graziella... Este pseudonimul ei — o intelectuală... Multă activitate... A publicat, în diferite reviste de la noi şi din străinătate, studii sociologice, importantisime, după cum susţin directorii respectivi... Graziella trebuie să fie cu un an mai tânără ca mine, dacă nu mai în vârstă; dar tot plăcută, plină de inimă, de avânt, de entuziasm... Nu putem zice că a fost frumoasă Graziella; dar graţioasă... şi... oameni cu dare de mână.

    Nici cuvânt, prin urmare, să refuz invitaţiunea prietenului meu. Ne-am întâlnit seara la "Mercur" — a se lua un aperitiv imperativ! — şi apoi ne-am suit în sanie. Mitică, foarte vesel pe drum, mi-a debitat acest frumos aforism:

    — Nene Iancule, toate mulţumirile în lumea asta trebuiesc plătite. Daca le plăteşti cu anticipaţie, ţi se par mai ieftine; daca le plăteşti după, ţi se par prea scumpe.

    — Bravo, Mitică!

    — Ei! nu, nene Iancule, pe onoarea mea, să fi dispus eu de părinţi care... Dar, în sfârşit!

    Am ajuns... Casele lui Mitică luminate a giorno... Sunăm...

    Graziella ne-ntâmpină radioasă...

    — Gândeam că n-ai să vii, îmi zice.

    — Se putea să nu ascult, scumpa mea amică, de ordinele d-tale? Suntem, cu toţii, invitaţi vreo doisprezece inşi, toţi lume aleasă din litere, ştiinţe, arte, dintre cari vreo şase reporteri.

    Uşile spre sala de mâncare se deschid.

    La masă!... Dau braţul Graziellei...

    Un prânz împărătesc! şi tot lucruri uşoare:

    Mezeluri, salam, ghiudem, limbă, licurini, masline, icre de ştiucă şi negre; supă de clapon cu patèle; pană de somn rasol; clapon ciulama; chifteluţe marinate cu tarhon; pîrjoală de nisetru; patricieni la grătar; un purcel la frigare; cataif, tortă; brânzeturi, fructe diverse; vin alb, negru, şampanie etc.

    Am mâncat din toate; trebuia! ca mai în vârstă în litere, ştiinţe şi arte, eu stam la dreapta stăpânei casei.

    După ce foarte greu m-am ridicat de la masă, pe la zece fără un sfert, am trecut în salon, unde ne aşteptau ţigări, ţigarete, cafele, des bonbons et des liqueurs — adică pe româneşte bomboane şi lichioruri... îmi beau cafeaua şi zic amfitrionului meu încet:

    — Dragă Mitică, am consumat frumos, n-am ce zice; îţi mulţumesc... Eu trebuie să mă retrag; mâne, foarte de dimineaţă, am treabă şi sunt şi cam rebegit de vremea asta; trebuie să mă culc mai devreme... Cum am face rost de o sanie?

    — Ei! bravo — răspunde el — nene Iancule! Cum se poate să pleci aşa, fără ţal?

    Şi râde...

    — Vezi că mâne trebuie... zic eu.

    Dar el mă-ntrerupe: .

    — Peste poate, nene Iancule! are Graziella să citească un studiu nou al ei; nu ţi-am spus că, după-masă, e şi o surpriză... mare?... Uite-o, te caută.

    M-a găsit Graziella... La rândul ei, îmi dă braţul, şi trecem, urmaţi de toată lumea, în alt salon, unde trebuie să ascultăm lectura studiului celui nou:

    "Femeia în istoria şi în poezia poporană a românilor, în trecut, în prezent şi-n viitor..."

    Acest studiu va constitui subiectul a trei conferinţe ce se vor ţinea de către autoare la Ateneul Român.

    Ce mai încape vorbă?... s-a isprăvit!...

    Ne aşezăm pe fotoliuri... Autoarea la masă, între două candelabre, eu, în faţa ei; lângă mine, cam la spate, Mitică; de jur împrejur, ceilalţi, mai tineri ca mine în litere, ştiinţe şi arte.

    Se începe...

    „Tabla capitolelor. — Introducţie: Ce a fost femeia în timpii primitivi, în anticitate, în evul mediu, în timpii moderni... Ce are a fi, ce trebuie să fie în timpii viitori. — Cap. I: Femeia la români, în istoria şi în literatura poporană, poezie, basme, proverbe, zicători, ghicitori etc., ca bunică, mamă şi soacră, ca soţie, fiică, nepoată şi noră... în trecut..."

    Şi aşa mai departe, în prezent şi-n viitor.

    După citirea tablei capitolelor, Mitică s-apleacă la urechea mea şi, râzând înfundat, îmi şopteşte:

    — Ţal! nene Iancule...

    Eu întorc gâtul să-i răspund ceva; iar autoarea, ridicând ochii de pe teancul de file, zice foarte graţios, dar destul de imperativ:

    — Mă rog, a se asculta toţi când se citeşte!...

    Şi citeşte...

    Simt, la un moment, capul prietenului Mitică de la spate, căzân-du-mi dulce pe umăr... mă-ntorc şi-i zic ridicându-l:

    — Ce faci, Mitică?

    — Mă rog, a nu se conversa nimini când se citeşte!...

    ... Şi citeşte...

    ... Voi, patruzeci şi nu ştiu câte mii de sfinţi mucenici!... Să spun pe larg chinul meu?... de ce?... Să-şi facă un martir din jertfa lui o glorie?... Nu! asta i-ar întuneca aureola... A mea trebuie pastrată pură, luminoasă, strălucitoare!... N-am furat-o!... Totuşi, chinul mă biruie... Casc o dată, că s-aude peste masă, de unde, cu un zâmbet grozav:

    — Mă rog, a nu se căsca!...

    ... Şi citeşte... Şi Mitică, de la spate, e fericit pe umerii bunului său amic, nenea Iancu.

    ... În sfârşit, la două şi zece antemeridiane, introducţia şi două părţi ale primului capitol s-au citit... Rămân aşadar a se citi în viitoarele şedinţe, după-masă, urmarea din primul, celelalte două capitole şi concluziunea, apoi notele...

    Toţi s-au ridicat de pe fotoliuri... Aplauze...

    S-au risipit straniile celeste visuri ale chinului trecut dincolo de marginile puterii de-nregistrare a conştiinţei!... Scutur din umărul meu pe Mitică... Voi să mă ridic... Nu pot... Sunt amorţit... înţepenit... Amicul meu, reconfortat, mă ajută, făcând să-mi trosnească încheieturile... Sunt în picioare... Sărut mâna crudelei Grazielle... Mitică mă duce până la sanie.

    — Draga Mitică, mulţumesc din suflet pentru buna ta invitaţiune! am petrecut minunat - onoare ţie!... zic eu cu un ton pe care filozoful meu îl înţelege până-n fund...

    — De! nene Iancule; eu ţi-am spus: aşa e în lumea asta — a se plăti orice consumaţie!

    — Mână, birjar!

    E un ger!... Sania se dezlipeşte cu greu din loc şi porneşte scrâşnind, pe când amicul meu îmi strigă, râzând, infinitiv:

    —Ţal! nene Iancule!... a se revedea!

    Mă-ntorc şi-i strig şi eu, categoric:

    — A se slăbi, Mitică!




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA