Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Poveste de contrabandă

S-a zis că, în război, culmea ar fi să descoperi un obuz care să poată străbate orice cuirasă şi o cuirasă pe care să n-o poată străbate nici un obuz. La vamă, culmea ar fi să găseşti un vameş căruia să nu-i scape nici un contrabandist şi un contrabandist pe care să nu-l prinză nici un vameş.

Am citit undeva sau mi s-a povestit, nu ştiu bine, o anecdotă, care sper că va interesa pe cititorii acestei reviste. Iat-o.

Vameşii francezi pe graniţa despre Belgia sunt de o asprime şi de o isteţime nemaipomenită. Fiscul francez are aci nevoie de copoii cei mai de rasă din cauza contrabandelor de mărfuri de lux şi mai ales de dantele. Călătorii, mai cu seamă cei bănuiţi, sunt supuşi la revizii şi scotoceli, cari răzbesc totdeauna până la piele.

Se-nţelege de la sine că pentru călătorii feminini este o anume sală de revizie şi femei revizoare.

A amăgi, a dejuca vigilenţa acestui Argus fiscal s-ar părea absurd; sunt însă oameni şi mai ales femei, cari încearcă uneori — nu că fac profesiune din contrabandă — să treacă în Franţa, pentru personală întrebuinţare, obiecte de lux, în genere dantele belgiene. Şi nu rareori reuşesc; fiindcă un călător care se vede cât de colo că vine de departe, că nu face călătoria pentru vreun câştig sau pentru afaceri, ci numai de plăcere, un călător care este însoţit de o familie întreagă, având aerul sigur si nepreocupat, prezentându-şi bagajele cu fruntea sus la revizie, poate strecura prin cutele şi căptuşelile hainelor şi câte o bucăţică de dantelă. Aerul onest şi franc îl scapă adesea de bănuiala celor mai neîncrezători oameni din lume, care desigur sunt vameşii — adesea, însă nu totdeauna.

Călătorea odată pe drumul de fier de la Bruxelles la Paris o doamnă tânără. La o staţie pe drum, se urcă în acelaşi compartiment un domn cu o înfăţişare foarte elegantă, purtând pe mână un palton căptuşit cu mătase. Domnul salută foarte politicos şi se aşază într-un colţ în faţa doamnei.

Cum sunt călătorii, după câteva minute se rupe tăcerea şi încep întrebările indiscrete:

— Doamna merge departe?

— Da, domnule, merg în Franţa.

— A! în Franţa.

— Da, mă-ntorc acasă.

— A, acasă... Şi doamna a fost la Bruxelles?

— Da, domnule.

— O călătorie de plăcere, desigur...

— Da, am fost la o rudă...

— A! la o rudă... Şi n-aţi profitat de ocazie să cumpăraţi ceva dantele?... Sunt foarte ieftine şi de o calitate superioară celor franţuzeşti... E peste putinţă să cumpăraţi aşa dantele fine în Franţa fără să le plătiţi întreit decât în Belgia...

Doamna schimbă puţin faţa — o schimbare care pentru nişte ochi nedeprinşi ar fi trecut nebăgată-n seamă. Domnul însă, având ochii foarte pătrunzători, adăogă surâzând şi privind ţintă cu toată siguranţa în ai doamnei:

— Spuneţi drept, aţi luat multe?... Pentru că trebuie să ştiţi că la vamă... vi se pot întâmpla grozave neplăceri, dacă nu ştiţi lua nişte deosebite precauţiuni... Or să vă caute la sigur, şi orice marfă nedeclarată e confiscată, şi deosebit sunt şi amende, câteodată, după gravitatea cazului, şi pedepse...

— Atunci — zise doamna schimbând bine faţa — atunci sunt pierdută...

— Nu tocmai... n-aveţi teamă încă... poate să scăpăm... e foarte posibil să treceţi... Eu sunt foarte cunoscut la vamă; trec p-acolo de două-trei ori pe săptămână. Intrăm în sala de revizie împreună, declaraţi bagajele şi aţi scăpat... Aveţi dantele pentru o sumă foarte mare?

— Cinci mii de franci.

— Şi, unde le aveţi, sunt cel puţin bine prinse?... să nu se observe vreo umflătură neobicinuită.

— Sunt cusute în căptuşala corsajului, zise doamna tot mai îngrijată.

— N-aveţi teamă, vă trec eu; cu mine n-au să vă bănuiască.

— A! domnule, cât sunteţi de galant! cum să vă mulţumesc?

— A! nu e nimica, doamna mea; călătorii sunt datori să se ajute între dânşii în contra accidentelor, tâlharilor şi vameşilor... A! şi dacă aţi şti ce plăcere simţ când pot înşela pe vameşi, pe cari nu-i pot suferi şi cu care am de furcă aşa de des!

Din vorbă-n vorbă iată că trenul soseşte-n sfârşit la vamă.

Domnul dă doamnei braţul drept, cu o mişcare foarte elegantă, îşi ia pe mâna stângă paltonul şi înaintează cu pasul sigur; doamna îl urmează plină de încredere şi de recunoştinţă, stăpânindu-şi cât poate mai bine emoţia.

Sunt în faţa revizorului:

— Domnule revizor — zice galantul cavaler — daţi pe doamna aceasta în primirea revizoarelor... s-o scotocească bine: are în căptuşeala corsajului dantele de peste cinci mii de lei [sic]. Rog să se facă procesul-verbal şi să nu se uite tantiema mea de denunţător... Trec mâine să ne socotim pentru toată săptămâna.

Infam! Auzi meserie! Auzi mijloc de a-şi câştiga o bucată de pâine pentru un bărbat în toată firea! A!

Să fi fost doamna aceea grasă sau sângeroasă, poate că din amestecul indignaţiei, ruşinii, necazului de pagubă şi de păcăleală, ar fi rezultat o fatală congestie cerebrală. Era însă slăbuţă şi de un temperament nervos; amestecul amar al acestor deosebite sentimente dete loc la o scrâşnire de dinţi, la o privire plină de cel mai înalt dispreţ şi la următoarele cuvinte pronunţate cu toată liniştea şi dignitatea cerute de o aşa subţire situaţie:

— E de prisos să mă caute, domnule revizor; ceea ce a spus acest onest tovarăş de călătorie este exact. Trec eu singură în sala de revizie ca să predau impiegatelor d-voastre dantelele.

Apoi, întorcându-se către protectorul ei, adăogă cu un zâmbet nespus:

— Îţi mulţumesc, scumpul şi demnul meu cavaler, de omenia d-tale.

Tonul cu care au fost spuse cuvintele „acest onest", „scumpul şi demnul", „omenia" nu se poate descrie.

Doamna s-a executat; dantelele i-au fost confiscate. Contrabandista s-a suit în vagon şi a intrat, destul de supărată, cum trebuie să-şi închipuiască oricine, în Paris.

Trecuseră câteva zile de la această scenă. Doamna se afla acasă şi se gândea cu necazul încă fierbinte la mişelia neagră a acelui om, la cât de adânc poate să meargă infamia omenească.

Servitoarea aduce o cartă de vizită: D. Cutare şi spune că acest domn doreşte cu multă stăruinţă să fie primit pentru că are o afacere importantă de aranjat şi nu poate întârzia la Paris decât până seara.

— Pofteşte-n salon.

Mosafirul intră. Peste un moment intră şi doamna... Dumnezeule, tu care ţii vămile văzduhului! Cine era? Infamul!

— Ieşi!

— Doamna mea, am să ies după ce vă voi da o mică explicaţie...

— Ieşi!!

— Vă datoresc...

— Ieşi!!!

— Şase mii de franci, pe cari vă rog să-i primiţi.

— Ce?

— Iată-i... Vă rog să-i număraţi, sunt şase bilete. Şi pune biletele pe masă.

— Ce-nsemnează asta, domnule?

— Asta însemnează — răspunse cu multă volubilitate vizitatorul — că dantelele dv. au costat cinci mii de lei, iată-i; eu am luat premiu ca denunţător o mie de lei; cinci şi cu una, şase. Aceştia sunt banii dv. Cât despre supărarea ce v-am făcut-o, vă cer milioane de scuze; vă rog, iertaţi-mă, trebuia să vi-o fac, veţi vedea că nu puteam altfel. În privinţa aceasta, pentru că vina mea nu se poate plăti cu bani, vă rog să fiţi bună a primi, împreună cu scuzele mele cele mai umilite, şi această garnitură de dantele, cari vă rog să credeţi sunt cu mult superioare pe lângă cele ce vi s-au confiscat; acelea le-am văzut, era marfă ordinară. Ia uitaţi-vă mă rog la marfa asta... vedeţi ce lucru fin.

— Cum, domnule? întrebă doamna ameţită, care va să zică... d-ta...

— Eu nu sunt spion fiscal cum aţi crezut... sunt negustor cinstit... Trebuia să vă dau pe dv. ca să-i pot orbi să trec eu: aveam în căptuşeala paltonului o avere întreagă — cele mai fine, aproape trei sute de mii netto — Bruxelles... Cu modul acesta — adăogă domnul râzând — am trecut până acuma de patru-cinci ori, aşa că dobitocul de revizor e convins perfect că eu fac profesie de spion şi că trăiesc din tantiemele lui... tantiemele lui! Atâta rău... Dar mă grăbesc şi nu voi să abuzez mai mult de bunăvoinţa dv. Doamnă, sunt al dv. cu tot respectul şi consideraţia.

Doamna a râs din toată inima şi, dacă a râs, se-nţelege a primit şi darurile şi scuzele cinstitului negustor.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA