Editura Global Info / Literatură

George Topîrceanu

A. Mirea: Caleidoscop

Unei fosile

De-atâtea ori noi ţi-am făcut ovaţii,
Ţi-am pregătit mândria ta pedantă.
Salută dar sinteza ambulantă
A celei mai nebune generaţii!

Căci la atâtea mari evenimente
Eu am luat o glorioasă parte:
Doar am avut principii conştiente
Şi capul spart la 13 marte!

Nu vezi ce iute mă deprind cu zborul?
Aeroplanul visurilor mele
Vertiginos mă duce către stele,
Cum îl ducea pe Blériot, motorul.

Iubesc şi cânt!... Nepăsător cultiv
A sufletului gratuită zestre, —
Căci eu sunt tânăr şi-mi bat joc, maestre,
De prognosticul tău definitiv.

Tu ai ajuns de mult fatalul termen
Şi te-a orbit sterila ta splendoare;
Eu port în suflet durerosul germen
Al operelor mele viitoare.

Bustului meu

Tu, "cap de studiu", mobilă intactă,
Discret tovarăş de proiecte mari,
Tu reprezinţi persoana mea abstractă, —
Un alter ego fără ochelari.

Şi laolaltă noi trăim ca fraţii...
Dar vezi tu cât de nebulos apare
Destinul tău, prematură-ntrupare
A tainicelor mele aspiraţii!

Când mă cuprind presentimente rele
Mă uit la tine, mosafir posac,
Şi nu ştiu dacă voi putea să-ţi fac
Un piedestal din visurile mele...

Ori mă voi stinge ca un foc de paie
Şi voi pieri cum piere-n lume totul,
Ori te răstoarnă slujnica cu cotul
Când va veni să scuture-n odaie.

Dar dacă scapi de-o moarte-aşa brutală
Şi dacă eu mi-oi face datoria,
Atunci e obligată primăria
Să-ţi dea şi ţie-un loc în capitală.

Nemuritor şi rece ca metalul,
Deşi nu eşti decât un "plagiat",
Vei fi mai mândru, mai apreciat
Şi mai iubit decât originalul.

Zâmbind vei sta pe negru piedestal
Împodobit cu litere de aur,
Şi trei ţărănci enorme de metal
Îţi vor întinde trei cununi de laur.

Iar eu, obscurul, eu acesta care
De două ceasuri stau în faţa ta
Cu mâinile vârâte-n buzunare, —
Eu voi muri şi toţi mă vor uita.

Căci omul are partea cea nedreaptă:
El cântă, râde, suferă, iubeşte,
Adoarme-apoi şi nu se mai deşteaptă, —
Pe când poetul supravieţuieşte...

Răspunsul micilor funcţionari

Da, aveţi dreptate: noi o ducem prost,
Ţăcănim întruna la maşina Yost.
Înnegrim hârtie, forfecăm cupoane,
Urmărind cu ochii tinere cucoane
Care trec pe stradă... Sunt trăsuri şi lume,
Pretutindeni zgomot, soare cald şi glume.
Vremea parcă-şi merge mersul în galop
Şi aspectu-şi schimbă ca-n caleidoscop.
Iar noi stăm deoparte...
Asta ni-i viaţa!
Tot mereu aceeaşi, seara, dimineaţa:
Slujba, facultatea, birtul şi chiria, —
Peste tot apasă, grea, monotonia.
Da, ni-i tristă soarta şi de nimeni plânsă.
Însă... Să trăiască salvatorul „însă"!
Seara, când cad leneşi fulgii de zăpadă,
V-aţi oprit vreodată la un colţ de stradă, —
Când lumini la geamuri, vesele, pe rând,
Una după alta se aprind, şi când
„Centrul" îşi trimite către mahalale,
În amurg, prisosul farmecelor sale?
E o-nvălmăşală, un popor de fete
Rumene, vioaie, sprintene, cochete,
Care trec grăbite, chicotind în şoapte.
Au în ochi lumină şi-n privire noapte.
Blonde ucenice, oacheşe modiste
Trec uitând pustiul ceasurilor triste, —
Cine le pricepe zâmbetul fugar?
Numai oropsitul mic funcţionar!

Cât îi par de calde hainele subţiri,
În văpaia unei tainice priviri!
Un cuvânt, o şoaptă ce de-abia se-ngână,
Mai târziu o caldă strângere de mână, —
Până când alături ei se duc, perechi,
Şi se pierd în noaptea uliţelor vechi...
Da, ni-i tristă soarta, domnule A. Mirea, —
Dar avem Iubirea!
Dar noi suntem tineri, noi avem speranţe!
Când ne-nchidem visul în obscure stanţe
(Nu ştiţi că noi facem şi literatură?)
O, atunci se schimbă vitrega natură:
Ne-aminteşte teancul de hârtii albastre
Cât de larg e cerul visurilor noastre:
În biroul umed soarele coboară,
Foarfecele cade, fantezia zboară,
Ţăcăne maşina ritmul unui vers...
Voi atingeţi culmea, noi suntem în mers.

Răspunsul cometei

Regret că mă-ntrerupi din cale
Cu interviul dumitale,
Dar iată, mă opresc o clipă
Să-ţi dau răspunsul meu în pripă.

V-am salutat odată sfera,
Acum vreo zece mii de ani,
Când astronomii de pe Terra
Erau de-abia orangutani.
(Flammarion era gorilă,
Şi bietul Newton, diplodoc,

Camil era de-abia cămilă,
Iar Duică... nu era deloc!
El de-abia azi, când scrie proză,
Se află în metamorfoză
Şi se transformă tare greu:
Aspiră-acum la cimpanzeu.)

•

De-atunci, prin negrele stihii,
În noaptea largă şi profundă,
Am rătăcit cu zeci de mii
De metri pe secundă,
Şi diafană m-am ivit,
Din periodă-n perioadă,
Ca fulger blond încremenit
Să-mi desfăşor spectrala coadă
Pe cerul nopţii la zenit...
Planetele cu sateliţii,
Purtîndu-şi mîndre paraziţii,
Mi-au dat portretul prin gazete
Şi m-au fixat mii de lunete...
Dar, gata să-mi găsesc mormîntul
În vreun sistem de constelaţii,
Am revenit zburînd prin spaţii,
Căci nu dispreţuiam Pămîntul.
(De-aţi fi în cer ca mine voi
V-aţi minuna întotdeauna
Cum globul ăsta de noroi
Se vede luminos ca Luna...)
Şi-aveam de gînd — ca un simbol
De milenară simpatie —
Cu cel din urmă-al meu ocol
Să ne unim pe veşnicie
Într-un fantastic carambol.
Şi măritându-i neagra humă
Cu luminosul meu adaos,
Într-un aprins vîrtej de spumă
Să ne rostogolim în haos.

•

Dar cînd văzui ce... porcărie
(Să-mi ierţi cuvântul) aţi făcut,
Cât sânge-a curs din neghiobie
Pe bietul vostru glob de lut, —
Ca spaimă, la perihelie
Din zborul meu m-am abătut
Şi nimbul clar şi trena lungă
Ca o eşarfă de lumină
Mi le-am ferit să nu le-ajungă
Vreun strop întunecos de tină.

•

De-atunci, iubitul meu, îmi vine
De supărare şi ruşine
Să fug...cu coada-ntre picioare
Prin spaţii interplanetare
Şi să mă mistui în neant.
Mă duc... Adio! Salutare!
Să-mi scrii: Uranus, poste-restante.

Sonete

La cinematograful mut

Se face beznă. Tremurând apare
Pe pânza albă, fără nici o cută,
Un domn cu cioc... Zâmbeşte şi salută
Jur împrejur pestriţa adunare.

E un salon în care toţi discută
Şi râd mereu. E viaţă, e mişcare —
Dar nici un zgomot... Fermecată pare
Societatea asta surdomută.

Cuiva, din sală, i-a scăpat un ban.
Uşor, întoarce capul indignată
Madama care cântă la pian.

Alături o cucoană se frământă,
A enervat-o liniştea ciudată
Din lumea „celor care nu cuvântă"...

Sonet teatral

Te urmăresc cu ochii toţi bărbaţii.
O ploaie de priviri sentimentale
S-abat asupra frumuseţii tale
Şi toate-i fac erotice ovaţii.

Ce fericit e soţul dumitale!
El în antracte stă de conversaţii...
De-aş fi, ca el, stăpân pe-atâtea graţii,
Eu aş pleca la cele trei semnale.

Mă-întorc, frumoasa mea necunoscută,
Şi ochii mei din umbră te salută
De câte ori se-ntunecă lumina.

Dar ochii tăi n-au prea băgat de samă
Că-n pieptul meu se-ncepe-o nouă dramă,
Cînd a căzut definitiv cortina.

Un romantic

De două ceasuri tremurând în stradă,
Cu ochii plini de mută resemnare,
Îşi face planuri extraordinare
Şi-n mintea lui rosteşte o tiradă.

„Poftim la geam, sublimă arătare!
De-ai auzi tăcuta serenadă,
Te-ai apleca uşor pe balustradă
Ca să trimiţi în vînt o sărutare."

El speră încă... Poate, cine ştie,
De la distanţă, prin telepatie,
Va-nfiripa cu ea un dialog.

Dar inima-i se strânge ca-ntr-un cleşte,
Pe când vardistul trece şi-i şopteşte
C-un zâmbet straniu: — Circulaţi, vă rog!...

Sahara

Eu nu mă duc la cinematograf.
În suflet port o lume minunată, —
Tablouri vechi, pe care niciodată
Nu le pătează muştele de praf...

Veneţia, Bosforul, Niagara,
Brazilia, Eghipet, Dardanele,
Fiorduri, munţi, privelişti din Sahara
Ies rând pe rând din noaptea minţii mele.

Sahara!... Uite, vreau să fac o probă,
S-aduc Sahara chiar la mine-acasă:
Mut scaunul beteag de lângă masă
Şi stau aşa, cu spatele la sobă...

S-a ridicat grozav temperatura!...
Pe galbene nisipuri arzătoare
Un palmier încremenit în soare
Visează lung... Abia suport căldura.

Mi-am rupt în coate hainele de dril.
Pe drumul ăsta lung cât Ramajana,
De-o săptămână mergem cătră Nil...
A poposit în oază caravana.

Înmărmurit în farmecul acesta
De mii de ani, Pustiul pare mort.
Cămilele şi-au pregătit siesta
Şi rumegă culcate lângă cort.

Iar noi, în tihnă binecuvântată,
Gustăm, de formă, câteva curmale.
(Sunt învăţat cu mesele frugale
De când trăim în zona temperată.)

Apoi o mreajă de senzaţii rare
M-adoarme-n cadrul vastei acvarele,
Când urmăresc pe gânduri cum dispare
În depărtări o turmă de gazele.

Vânat ar fi, — dar cine să-l împuşte?
Din cer coboară voluptoasa lene.
La capul meu, c-un eventai de pene,
Un sclav buzat mă apără de muşte.

Nu simt nimic... şi mi-i atât de bine
La umbra palmierului culcat...
Aş vrea... aş vrea acuma... Ce păcat
Că n-am luat pe draga mea cu mine!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA