Editura Global Info / Literatură

George Topîrceanu

N. Davidescu: din Cântarea Omului

Ploaia

A venit întâi un nor
călător
şi-a acoperit ca fumul
o jumătate de cer şi soarele.
Eu
mi-am dezgolit picioarele
şi-am pornit încet pe drumul
care duce la pădure.
Toţi copacii au început să murmure.
Mai târziu un fulger a spart pântecele
cerului.
Copacii şi-au încetat pesemne cântecele
şi picături de culoarea fierului
au căzut.
Sub coroana palmieruui se făcuse-aproape noapte.
Eu însă,
cu inima strânsă,
am mâncat smochine coapte
şi-am tăcut.

Întoarcerea fiului risipitor

Eu, tată, am plecat
şi te rog să nu fii supărat,
căci dac-aş fi rămas
n-ai fi tăiat acum viţelul cel mai gras.
Am colindat flămând pământurile,
şi m-au bătut în faţă vânturile,
şi m-a pârlit soarele,
şi m-au durut picioarele...
Acum te văd şi-mi pare bine,
aşadar
te rog să nu te uiţi urât la mine —
că plec iar.
Eu sunt stâlpul de care inima ta se razimă.
Porunceşte să-mi aducă nişte poame
şi o bucată mai mare de azimă,
că până s-o frige viţelul mor de foame...
Phi! câte lucruri ciudate am văzut
pe unde-am trecut.
De vreo două ori
am fost chiar slugă
şi-am păzit o turmă de râmători.
Dar stăpânul m-a luat la fugă:
Zicea că eu am ştiut
că femeia
pe care-o luase tocmai din Idumeea
se ţinea cu un vecin
(stăpânul meu avea şaptezeci de ani cel puţin).
Și m-a bătut
cu un băţ uscat de măslin.
Vai, tată, prin câte locuri am umblat!
Dar să ştii că nicăieri nu te-am uitat,
ci de câte ori vedeam pe alţii stând la masă,
eu m-am gândit:
„Ce bine trebuie să fie-acum acasă!"
Și-am venit.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA