George Topîrceanu

Către chipul din oglindă

Cum stai în ramă şi te uiţi
Atât de trist la mine,
Mă-ntreabă ochii tăi miraţi:
— "Mă mai cunoşti, străine?"

— "Urâtule, nu te cunosc!
Prea palid eşti la faţă
Şi prea bolnavi ard ochii tăi, —
Privirea lor mă-ngheaţă...

Că te ştiam copil nebun,
Crescut în vânt şi soare, —
Obrazul rumen, ochii vii
Şi gura zâmbitoare.

Natura toată se-nchina,
Ascultătoare ţie:
Aveai palat un crâng întreg
Şi-o luncă-mpărăţie!

De-acolo, într-o zi, te-au dus
Între străini, departe,
Să uzi cu lacrimi de copil
O urâcioasă carte.

Dar anii lungi, ducând cu ei
Pustiu-nvăţăturii,
N-au stins văpaia ochilor,
Nici zâmbetele gurii.

Ştiai să cânţi şi să iubeşti,
Pornit pe râs şi glume...
Dar tot avântul tău pieri
Când ai intrat în lume.

Aşa pesemne-ai fost ursit
Să suferi prea devreme.
Şi gura ta, nici chiar acum,
Nu ştie să blesteme!

................

Uşor păstrează urmele
De paşi adânci nisipul.
Ci sufletul meu nu-i aşa
Cum mi-l arată chipul:

Veninul suferinţelor
În piept să mi se strângă, —
Eu vreau să râd!... Dar ochii tăi
Au început să plângă."