Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Garabet Ibrăileanu

    Împrumutarea formei

    În Originalitatea formei din numărul trecut am spus că împrumutarea formei nu e un fenomen ce ar răsturna explicaţia noastră în privinţa legăturii dintre formă şi fond, dar că, dimpotrivă, această împrumutare întăreşte încă această explicaţie.

    Pentru a vedea aceasta, vom analiza eminescianismul şi, arătând pricinile lui, vom înţelege de ce împrumutarea formei nu răstoarnă cele spuse de noi în articolul trecut.

    Eminescienii sunt de două feluri: cei fără talent şi cei cu talent.

    Acei care nu-s poeţi, adică simplii muritori, nu zic că nu vor fi simţind nimica, căci toţi oamenii simt mai mult ori mai puţin şi toţi au simţământul frumosului, dar simţirea lor n-atinge gradul acela, de la care mai în sus începe a fi poet cineva. Toţi simţim, dar nu toţi simţim aşa de tare ca să putem fi poeţi.

    Aceşti poeţi eminescieni, fără darul poeziei, citind pe Eminescu şi găsind într-însul expresia tendinţelor şi simţămintelor lor, devin admiratorii marelui poet, fireşte. Până aicea ajungem toţi. Însă unora dintre noi, muritori de rând, ne vine şi nouă gustul să facem poezii, şi cum Eminescu a întrupat aşa de frumos tot ceea ce am putea spune noi, începem să parafrazăm bucăţi de ale lui, şi iată-ne poeţi! Aşa că nu numai cuvântul e de vină — cum cred unii —, adică nu numai muzica eminesciană e aceea care robeşte pe aceşti tineri, ci şi fondul. Căci dacă ar fi vorba numai de cuvânt, atunci n-am putea explica eminescianismul, pentru că cuvinte au mai avut şi alţi poeţi, nu numai Eminescu... Se pare că-i la mijloc domnia cuvântului numai, pentru că aceşti eminescieni nu spun nimica decât cuvinte, chiar când parafrazează pe Eminescu; însă pricina eminescianismului nu-i pur şi simplu cuvântul.

    Şi — observ în treacăt — în această domnie nu numai a cuvântului, ci şi a fondului, găsim noi un argument puternic şi hotărâtor pentru explicarea socială a poeziei lui Eminescu — această putere a fondului lui asupra tinerimii vine de acolo că el a întrupat aspiraţiile şi simţirile unei întregi pături, pe care apoi a robit-o sieşi.

    Din cele zise mai sus vedem clar că această specie de eminescieni luând fondul iau şi forma corespunzătoare, deci până aicea nu se contrazic întru nimica cele spuse de noi în articolul trecut, ci tocmai se întăresc.

    Avem însă o altă specie de eminescieni, eminescieni talentaţi, adică temperamente poetice.

    Dacă cercetăm lucrările acestora, atunci vedem că fondul lor, ceea ce simt ei, deşi mai mult sau mai puţin original, e însă tot de soiul simţirii lui Eminescu, cu alte cuvinte, sufletul acestor poeţi e un rezultat în acelaşi chip al aceloraşi împrejurări sociale.

    Dacă aceşti poeţi ar trăi fără să se cunoască unul pe altul şi fără să fi citit pe Eminescu, este evident că ei ar fi întrupat simţirea lor fiecare într-o formă proprie: poetul A în forma X, poetul B în forma Y etc. ...

    Însă, fiindcă ei toţi au cunoscut pe Eminescu, au căzut jertfe lui, pentru că ei au găsit la dânsul o formă, care pe lângă că e superioară formei ce ar fi creat-o ei, dar încă şi perfect corespunzătoare cu sentimentele lor, căci, cum am spus, aceste sentimente sunt de soiul celor ale lui Eminescu. Acest fenomen — împrumutarea formei — este foarte natural şi simplu: când vrei să întrupezi ceva într-o formă frumoasă, dacă un lucru de soiul acestui ceva a fost întrupat de un altul mai mare decât tine, numaidecât îţi va veni în gând chipul, mijloacele cu care cel mai mare decât tine a exprimat lucrul asemănător cu acel ceva al tău, şi atunci vei împrumuta forma, chipul de exprimare al celui mai mare decât tine.

    Aşa că, un poet care simte ca şi Eminescu ar trebui să aibă temperamentul foarte puternic, adică să fie un poet mai mare decât Eminescu sau cât dânsul, ca să poată avea o formă proprie. Altmintrelea, dacă are o forţă mai mică, nu va putea fi independent, va trebui să cadă rob lui Eminescu — cum se şi întâmplă. Un poet, însă, care are alt fel de lume sufletească, cum e Coşbuc ori Beldiceanu, n-are nevoie, pentru a avea o formă proprie, să fie de talia lui Eminescu — deosebirea de fond îi garantează originalitatea formei.

    Din aceste câteva cuvinte de mai sus se vede bine că împrumutarea formei nu contrazice ideea expusă de noi în numărul trecut că: orice fond îşi are şi forma corespunzătoare, căci, după analiza de mai sus, vedem că fondul eminescienilor nu-i deosebit, că ei împreună au un fond, ca să zic aşa, colectiv, a cărui formă e a celui mai talentat, a lui Eminescu.

    Pentru a încheia, vom rezuma ambele articole:

    O lucrare literară, din punct de vedere psihologic, e exprimarea unei stări sufleteşti. Cum e starea sufletească e şi forma. Un temperament sincer, puternic, deosebit de alte temperamente, va avea o formă originală. Un temperament mai slab va împrumuta forma simţirilor sale de la un alt temperament mai puternic, asemănător, care a găsit cea mai frumoasă formă pentru felul de simţire al acestui fel de temperamente...


    "Evenimentul literar" nr. 30, 1894




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA