Editura Global Info / Literatură

Duiliu Zamfirescu

Pe Acropole

Luna tragică priveşte, într-o mută contemplare,
Pacinica singurătate din împărăţia sa,
Strejuind de peste ape valea clasică, în care,
Pe Acropolea ştirbită, Parthenonul dormita.

Ah! şi cum durerea lumii mă prindea în ghiara-i rece
La priveliştea acestei, unice în univers,
Protestări a omenirii contra timpulului ce trece,
Monument, al cărui nume sunător e ca un vers.

Căci aşa e, totul piere, ca o umilă scânteie:
Jocuri, timp, filozofie; mâna care te făcu;
Timpuri noi şi jocuri nouă; sărbători panathenee,
Totul piere sau se schimbă; neclintit eşti numai tu.

Tu, ca toate, eşti în lume de substanţă pieritoare,
Dar în forma ta de astăzi pieritor nu e nimic;
Tu eşti toată poezia omenirii gânditoare
Scrisă într-un bloc de albă marmoră de Pentelic

Şi când razele din lună limpezi curg pe a ta frunte
În imensa, infinita linişte de Orient,
Din trecut şi pân’ la tine se întinde ca o punte,
Peste care tot trecutul se coboară în prezent.

Ah! ajută-mă acuma, tu, Minervă înţeleaptă,
Să găsesc printre atâtea lucruri nouă ce mă mint,
Drumul către Salamina şi navarcul ce aşteaptă
Să mă-ntoarcă la Megara, Eleusis şi Corint.

Lasă-mă să viu la tine, lume plină de parfumuri
Ce răsai din timpul clasic ce mi-a fost atât de drag;
Să culeg în libertate trandafirii de pe drumuri,
Să mă-mbăt din armonia limbii din Areopag,

Să cunosc amorul vostru, zeu a tot ce-i scris să fie,
Născătorul de iluzii, de dureri şi poezii,
Astfel cum îl vrea Sophocle, răsturnând o-mpărăţie
Şi putând să locuiască pe obraji trandafirii.

Însă luna se coboară pe intinsa mărei pace...
Puntea rupe-se; trecutul se prăvale la pământ.
Pericle, Minerva pleacă... Fără dânsa, or ce-i face,
Parteonul îţi rămâne ca o criptă de mormânt.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA