Dimitrie Bolintineanu

Dochia

Candela licurătoare
Străluceşte-ncetior,
Ascultaţi?... Un pas uşor!...
Luna mai dând o vulvoare
Se ascunde într-un nor.

Umbra Dochiei uşoară,
Pătrunzând închise porţi,
Vine, -apare, se strecoară
În cămara-acestor soţi.

E frumoasă, biata fată!
Însă chipu-i e pălit,
Într-un giulgiu e înfăşată,
Ca un om ce a murit;

Umbra, candela aprinse,
La oglindă se-aşeză,
Şi din suflet suspină;
Apoi feţele ei stinse
Ea cu lacrimi le spălă.

Domnul se deşteaptă-ndată
Şi deodată-a tresărit
Ca tot omul fericit
Ce al morţii glas deodată
Împrejur a auzit.

— ,,Fugi, o, umbră întristată!
Fugi! Eu nu te mai iubesc.
Ah! mă lasă să trăiesc.
Iată, ziua se arată,
Umbrele se risipesc!"

— ,,Dar eu sunt a ta Dochie;
Lângă tine-i locul meu...
Scoală, dragă; eu sunt, eu...
Pe-a ta viaţă şi junie
Mi-ai jurăt, sufletul meu!"

— ,,Fugi, o, umbră! şi mă lasă;
Să nu scoli mireasa mea.
Ţi-oi da aur cât vei vrea;
Dar te du din astă casă
Să nu se sperie ea."

— ,,Fugi! şi peste piatra-ţi rece
Candele voi atârna;
Mândre flori voi semăna,
Încât cela ce va trece
S-a opri şi-a lăcrima!"

— ,,Oh! nu! Eu voi, drăguliţă,
Lângă tine să trăiesc;
Mi-este frig, ş-acum voiesc
Îngheţata mea guriţă
La-al tău foc s-o dezmorţesc!"

Zise şi cu-o mânuşiţă
Ea vestmintele-şi strângea,
Să se culce se gătea;
Şi din mândra ei cosiţă
Floricelele scotea.

— ,,Fugi, o, umbră fericită!
Nu e aici locul tău,
Du-te în mormântul rău!
Pe-a mea inimă răpită
Alta-nclină capul său."

— ,,Nu-ţi mai sunt eu dragă ţie,
Viaţa sufletului meu?
Ah! dar ce ţi-am făcut eu?
Doamne, doamne, spune-mi mie
Care fu păcatul meu?

Dar tu plângi, o, mândrioare?
Ah! tu plângi? mai zise ea.
Pentru ce, inima mea,
Curg aceste lăcrimioare
Ce-ard ca focul mâna mea?...

Te mâhneşte-a mea mustrare?
Nume dulce ce iubesc!
Spune, să nu-ţi mai grăiesc
Vorbe aspre şi amare,
Lucruri care te mâhnesc?

Vino, vin'; să ne cunune,
Drăguşorul meu bărbat!
Ah! tu nu ştii ce-am răbdat,
Al meu mire drag şi june,
Să te văd tot depărtat!

Când gândesc că o femeie
Capul ei şi-a odihnit
Pe-al tău sân, al meu iubit,
Soare, stele-aş vrea să pieie
Într-un ceas nefericit!

Martori sunt în nopţi senine
Stelele la al meu dor;
Morţii care mă-nconjor
Şi la tristele-mi suspine
Se deştept din somnul lor.

Moartea cea fără-ndurare,
Văzând cât am suferit,
Însăşi ea s-a îmblânzit;
Ca să curme-a mea-ntristare
Către tine a venit.

A venit... Ea ne cunună...
Vino, scumpul meu bărbat!
Vin', căci ora a sunat,
Să trăim d-aci-mpreună
În al mormintelor pat.

Vin', căci umbrele se-ndeasă...
Vezi? ce bine m-am gătit!
Cum mi-e părul împletit!
Vezi ce tânără mireasă
Ai tu, mândrul meu iubit!"

Ea vorbeşte cu căldură
Şi pe sânu-i se pleca,
Calde lacrimi revărsa.
Iar micuţa-i rece gură
A lui frunte săruta.

Dar cocoşii-n luncă cântă...
Umbra-atunci a tresărit...
— ,,Ah, te las, al meu iubit!
Căci se-arată ziua sfântă
Şi-n cer zori au rumenit!"