| Editura Global Info / Literatură |
Dimitrie Anghel
Lui Eminescu1
O, Doamne, câtă vreme rămasă înapoi!
Unde eşti tu acuma şi unde suntem noi,
Nevârstnicii romantici, sentimentali de-ieri,
Care plângeam cu tine şi-a tale mari dureri
Ni le-nsuşeam, asemeni acelor neofiţi,
Ce se visau aieve pe cruce răstigniţi
Şi resimţeau tot chinul, batjocora şi-amarul,
Ce le-ndurase-odată şi Christ urcând Calvarul? ...
Sunt ani de-atunci… şi astăzi nevârstnicii de ieri
Au încercat ei înşişi cumplitele dureri,
Au suferit şi dânşii şi-au plâns cu-adevărat,
Ca tine, nopţi de trudă adesea au vegheat,
Slujind plini de credinţă divinului tău cult,
Şi cine ştie dacă n-au suferit mai mult,
Lipsiţi de-aripa largă a geniului tău…
Azi când pluteşti dincolo de bine şi de rău,
Când nu mai simţi pe frunte cununa grea de spini,
Pătrunşi de pietate, ca nişte pelerini,
Ţi-aducem ţie altă cunună mai bogată —
Căci sunt şi flori pe lume ce nu mor niciodată!...
Ce pelerini cucernici, trudiţi de lungul drum,
Ne ridicăm privirea spre tine şi acum
Abia ne dăm noi seamă ce sfânt şi mare eşti:
Ce sus, tot mai puternic, mai mândru străjuieşti
Umplând tot orizontul cu raza ta cea clară,
Întocmai cum în zare luceafărul de sară
Pe cerul gol de stele răsare timpuriu…
Ca-n zori tot el să steie aprins cel mai târziu…
Note
1. Din volumul "Caleidoscopul lui A. Mirea" (1908-1910) scris în colaborare cu Ştefan Octavian Iosif
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
