Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Dimitrie Anghel

    Jertfa

    Ca o floare era fata împăratului între florile ei, şi flori de cîmp ori flori rare de grădină, toate-şi întorceau faţa spre dînsa ca spre o stăpînă. Şi unde odrăsleşte pămîntul flori şi ramurile copacilor urzesc umbră, acolo se aciuiază şi cuiburi, şi toate gîngăniile se strîng, ca să aibă soarele pe ce-şi împrăştia razele, şi oglinzile acelea pe care le-a lăsat Dumnezeu omului: ochii să le poată răsfrînge în ei şi să se veselească.

    Naltă şi zveltă, pe unde trecea, vîntul avea grijă s-o ia înainte şi, aplecat pe gura scorburilor, să-i cînte ca dintr-un nai uriaş tot soiul de melodii. Cucii îşi amestecau şi ei nota lor stingheră, gheonoaiele băteau şi ele la răstimpuri măsura, măruntele păsări împrăştiau cascade de triluri. Gîngăniile mici, fărîmăturile acestea de nestemate împrăştiate pe faţa pămîntului, urcau încet pe poala rochiei ei albe şi încremeneau locului, împodobind-o ca nişte juvaere. Rîndunelele şi lăstunii o înconjurau în cercuri nebune, împrospătîndu-i aerul cu aripele lor. Miresmele o întîmpinau pretutindeni, darnice florile se întreceau să-i arunce o podoabă.

    Şi ea era fericită ca într-un rai, în preajma atîtor minuni.

    Haine alese avea şi podoabele după haine şi după lumină şi le alegea din grădină. Din ramuri şi flori, îşi întregea gătelile. Dar într-o zi, cum era îmbrăcată într-o rochie galbenă ca aurul curat, plecată pe marginea unui havuz, în apa căruia se oglindea de obicei cînd îşi potrivea florile, rămase nedumerită, căutînd în mănunchiul cules ce floare i-ar sta mai bine şi s-ar potrivi cu rochia ce-o purta.

    Cercă albăstrele şi cicori, dar, după ce se oglindi în apă, le aruncă.

    Alese apoi o floare de leandru cu miros amar, dar o aruncă şi pe aceasta, căci era prea roză.

    Prinse un mac cu inima neagră, dar nici macul nu se potrivi.

    Alese apoi o gherghină, dar prea era îngheţată şi fără de mireasmă.

    O pată roşie ca sîngele ar fi trebuit, un roş puternic şi scînteietor, şi, aruncînd mănunchiul, cercetă grădina cu de-amănuntul, doar o găsi ce-i trebuia. Din strat în strat, păşi purtîndu-şi umbra mînei albe peste flori, pe răvare se apleacă, de-a lungul ostreţelor trecu, dar nicăiri nu găsi pata de sînge ce-i trebuia.

    Spre stratul unde ştia că-s trandafirii merse, căci forma aceasta i se arăta în minte, forma aceasta i-ar fi trebuit, trandafirul ar fi mers cu haina ei. Dar pe locurile acelea numai trandafiri albi erau pe lume, şi ei o pată de sînge îi trebuia.

    Obosită atunci, se aşeză lîngă o fîntînă şi visă la podoaba ce n-o găsea nicăiri. Nălucitor gîndul acesta îi revenea în minte. În umbra pleoapelor lăsate, o pată rumenă se făcea şi floarea lua trup, se clătina pe o ramură numai să întindă mîna şi s-o frîngă. Dar cînd să ridice braţul, visul se destrăma şi floarea nu era nicăiri.

    Şi aşa, ziua chinuitoare trecu, şi mai chinuitoare veni noaptea.

    Cu cercuri viorii sub ochi se trezi a doua zi, mai ofilită se deşteptă a treia zi, iar peste o săptămînă nu mai fu de recunoscut.

    Floarea, roşia floare, pata de sînge ce trebuia să se îmbine cu galbena haină ca aurul, un trandafir roşu îi trebuia.

    Şi dacă a priceput împăratul că i se ofileşte odorul văzînd cu ochii, a trimis crainici în toate părţile lumii, să caute ceea ce era cu neputinţă de găsit. Grădinile nu aveau aşa minune ; codrii, nici ei ; cîmpurile, nici atîta. Dumbrăvi şi sihăstrii au cercetat, înşelătoare culori i-au chemat pretutindeni, ameţitoare miresme i-au făcut să năzuiască, dar zadarnice toate au fost, căci aşa floare nu se găsea nicăiri, şi unul cîte unul s-a întors să-şi mărturisească neputinţa.

    Şi somn nu mai avea acum biata fată. Ca o nălucă trecea printre flori, urmărindu-şi visul ei. Ceasuri întregi stătea pe colacul de piatră al havuzului şi privea în fundul apelor limpezi, ca şi cum din fundul apelor avea să răsară minunata floare. Arar, soarele scăpătînd o înşela, aruncînd o rază de sînge pe un nufăr, dar raza pierea şi nufărul se legăna galben la faţă ca şi dînsa.

    Şi mîhnirea ei cuprinsese parcă şi toată grădina. Glumeţul vînt nu mai cînta în naiul scorburilor, gîngăniile nu mai urcau pe poala rochiei ei să încremenească asemeni unor juvaeruri ; rîndunelele şi lăstunii îşi abătuseră zborul aiurea.

    Şi dintre toţi cîţi erau pe lîngă curtea împăratului, mai mîhnit de jalea bietei fete era un tînăr grădinar cu părul bălai şi cu ochii limpezi ca două cicori.

    Văzînd-o cum se stinge încetul cu încetul şi cum nimic n-o mai poate abate din visarea ei, se ofilea şi el visînd, cum ar putea să găsească floarea nevăzută, să i-o dea domniţei lui.

    Şi cum visa aşa, îngrijind florile, într-o zi, altoind nişte trandafiri, se împunse la un deget, din nebăgare de seamă, şi o lacrimă roşie de sînge căzu în inima unei flori albe, ca un răspuns visului ce-l urmărea de atîta vreme. Un zîmbet de mulţumire îi lumină faţa pală, şi, ca şi cum ar fi găsit o comoară, rupse albul trandafir, şi, ca într-o cupă, îşi stoarse tot sîngele din deget în el.

    Roşu, strop cu strop, se făcea trandafirul, petală cu petală se împurpura şi de ce se făcea el mai galben la faţă, de ce mai purpur şi mai frumos se făcea trandafirul. Şi cînd n-a mai rămas o foaie albă în el, ci s-a făcut totul ca o rană deschisă, el şi-a legat rana lui de la deget şi, alergînd într-un suflet pe subt ramuri, merse şi îngenunchie lîngă colacul de piatră al havuzului unde stătea fata privind mîhnită în fundul apelor, şi-i întinse minunea, ce n-o aflase nimeni încă şi nu se putea găsi nicăiri.

    Ca dintr-un vis deşteptată, fata privi, întinzîndu-şi palidele mîini spre dînsul. Nesigură îşi întinsese mîinile ca şi cum i-ar fi fost teamă că vedenia aceasta să nu dispară ca multe altele. Iar cînd degetele ei atinseră trandafirul, cînd pipăi adevărul şi simţi mirosul care urca din parfumata cupă, atunci genele îi bătură prelung şi faţa i se împurpura şi ea, ca şi cum floarea îi împrumuta sîngele ce-i pierise din obraji. Tremurătoare duse atunci floarea la gură, apoi, sărutînd-o prelung, dete fuga spre palat, lăsînd în urma ei ca o dungă de lumină...

    Veselie mare a făcut atunci împăratul, şi în seara aceea, în faţa curtenilor uimiţi, crăiasa îmbrăcată în rochia cea galbenă ca aurul apăru cu roşul trandafir prins în dreptul inimii. Roşu ca o pată de sînge lucea trandafirul şi galbena rochie se lumina de punctul acela ca de o minune. Căpătase galbenul farmec în sfîrşit şi se întregise aşa cum îl visase ea în visurile ei.

    Şi de atunci numai trandafiri roşii voi să poarte domniţa, poruncind grădinarului ca în fiecare dimineaţă să-i aducă unul.

    Şi în fiecare zi, mai ofilit, mai palid, mai lunar, venea tînărul cu ochii albaştri ca două cicori şi cu mîna tot mai tremurătoare îi întindea trandafirul pe care strop cu strop îl împurpura cu sîngele lui, neştiut de nimeni.

    Mai palid şi mai lunar pe zi ce merge venea, întinzîndu-i ca într-o cupă viaţa vieţii lui, iar fata lua potirul însîngerat şi nici nu căuta la el.

    Albă şi rumenă se făcuse acuma ea, şi viaţa îi revenise în ochi şi pe buze, trecînd parcă de pe marginea trandafirului pe marginea gurii ei.

    Şi tot mai alb şi mai lunar a venit cel ce se jertfea, pînă ce într-o zi, scăpînd potirul de sînge, s-a năruit la picioarele domniţei.


    Publicată iniţial sub titlul "Trandafirii roşii".




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA