Dimitrie Anghel

Himera

Plin de dezgust pentru lumea aceasta banală şi tristă,
Tainic Himerii i-am spus: – „Du-mă pe celalt ţărm!

Du-mă-într-o lume mai bună în care să nu fie oameni,
Căci între mine şi ei nu e nimic obştesc.

Tot ce-i încântă şi-i doare pe ei mă revoltă pe mine:
Toate le vede întors ochiul meu, altfel făcut.

Spre a-i putea îndura şi spre-a fi îndurat printre dânşii,
Trec ca o mască prin bal, vesel cu lacrămi în ochi...”

Iute, Himera şi-a-ntins atunci aripele-albastre:
Cerul deasupra-mi scădea tot mai îngust şi mai mic.

Tot mai departe de cer coboram ca o piatră-n cădere
Şi ca un ochi luminos soarele-abia-l mai zăream,

Tot mai departe apoi, scânteia ca un fulg de jeratec:
Inima-n piept mi s-a strâns când păn’şi fulgul s-a strâns.

Dară pe celalt tărâm când ochiul meu orb se deprinse
Cu întunericul său plin de fantastice lucruri,

Scumpe comori am cules din adâncuri de nimeni umblate;
Scufundător fericit nu mai ştiam ce s-aleg.

Nimeni pe lume n-avea bogăţii mai imense ca mine,
Totuşi sărac mă simţeam, cui să le dau neavând.

Şi mă cuprinse atunci o milă adâncă de oameni
Şi lăcrimând m-am gândit: oricum să fie,-mi sunt fraţi!

Fără să vreau mă învinse iar dorul de cerul albastru
Şi m-am rugat în genunchi: – „Du-mă, Himeră,-napoi!”

Greu încărcat din belşugul comorii găsite acolo,
M-am avântat cătră cer, nerăbdător să-l revăd.

Tot mai greoaie vâsleau aripele-albastre-a’ Himerii,
Pân’ ce-am văzut răsărind fulgul de jar la zenit,

Tot mai aproape de cer mă-nălţa cu aripele-n cruce;
Fulgul de jar se schimbă iarăşi în ochi luminos,

Împrejmuit de pleoapa albastră a bolţii celeste;
Iar eu pluteam fericit tot mai setos de senin...

Miros de floare acum străbătea aromind pân’ la mine,
Şi-n depărtare-auzeam dulcele glas omenesc.

Grele aripele însă deodată stătură inerte
Şi cătră mine şi-a-ntors Pajura ciocul flămând:

Astfel o clipă-am rămas plutitor între două prăpăstii,
Ameninţat să recad dacă nu am ce-i jertfi:

Inima mea mi-o cerea ca să poată zbura mai departe!
Fără să preget atunci, dornic de fraţii pierduţi,

Plină de sânge i-am dat-o, zicându-i: – „Porneşte-nainte!”

...O, de ştiam ce jertfesc, pentru cine-adunasem eu daruri
Aş fi rămas fericit singur pe celalt tărâm!

Inima mea mi-am pierdut-o pe veci şi-n zadar am jertfit-o:
Spuneţi de nu e păcat, prieteni, de-atâtea comori!