Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Titu Maiorescu

    Eminescu şi poeziile lui

    Tânăra generaţie română se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu. Se cuvine dar să ne dăm seama de partea caracteristică a acestei opere şi să încercăm totdeodată a fixa individualitatea omului care a personificat în sine cu atâta strălucire ultima fază a poeziei române din zilele noastre.

    Pe la mijlocul secolului în care trăim, predomnea în limba şi literatura română o tendenţă semierudită de latinizare, pornită din o legitimă revendicare naţională, dar care aducea cu sine pericolul unei înstrăinări între popor şi clasele lui culte. De la 1860 încoace datează îndreptatea: ea începe cu Vasile Alecsandri, care ştie să deştepte gustul pentru poezia populară, se continuă şi se îndeplineşte prin cercetarea şi înţelegerea condiţiilor sub care se dezvoltă limba şi scrierea unui popor.

    Fiind astfel câştigată o temelie firească, cea dintâi treaptă de înălţare a literaturei naţionale, în legătură strânsă cu toată aspirarea generaţiei noastre spre cultura occidentală, trebuia neapărat să răspundă la două cerinţe: să arete întâi în cuprinsul ei o parte din cugetările şi simţirile care agită deopotrivă toată inteligenţa europeană în artă, în ştiinţă, în filozofie; să aibă, al doilea, în forma ei o limbă adaptată fără silă la exprimarea credincioasă a acestei amplificări.

    Amândouă condiţiile le realizează poezia lui Eminescu în limitele în care le poate realiza o poezie lirică; de aceea Eminescu face epocă în mişcarea noastră literară.

    I

    Care a fost personalitatea poetului?

    Viaţa lui externă e simplă de povestit, şi nu credem că în tot decursul ei să fi avut vreo întâmplare dinafară o înrâurire mai însemnată asupra lui. Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie fiinţă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc. Ar fi fost crescut Eminescu în România sau în Franţa, şi nu în Austria şi în Germania; ar fi moştenit sau ar fi agonisit el mai multă sau mai puţină avere; ar fi fost aşezat în ierarhia statului la o poziţie mai înaltă; ar fi întâlnit în viaţa lui sentimentală orice alte figuri omeneşti: Eminescu rămânea acelaş, soarta lui nu s-ar fi schimbat.

    Născut la 15 ianuarie 1850 în Botoşani, primind prima învăţătură în gimnaziul din Cernăuţi, părăsind la 1864 şcoala pentru a se lua după trupa de teatru a d-nei Fanni Tardini prin România şi prin Transilvania, părăsind şi această trupă pentru a se arunca cu cea mai mare încordare în studii felurite la Viena, susţinut acolo şi la Berlin în parte prin contribuţiile unor amici literari, numit între 1874 şi 1876 revizor şcolar şi bibliotecar la Iaşi, destituit şi dat în judecată de guvernul liberal, însărcinat apoi cu redacţia ziarului "Timpul", încălzit din vreme, dar mai intermitent, de farmecul unor femei, de la care au rămas în poeziile lui câteva urme de păr bălai, de ochi întunecaţi, de mâni reci, de un nu ştiu ce şi nu ştiu cum, lovit în iunie 1883 de izbucnirea nebuniei, al cărei germen era din naştere, îndreptat întrucâtva la începutul anului 1884, dar degenerat în forma lui etică şi intelectuală, apucat din nou de nemiloasa fatalitate ereditară, Eminescu moare la 15 iunie 1889 într-un institut de alienaţi1.

    La o privire superficială, fuga lui Eminescu de la gimnaziu după o trupă de actori, darea lui în judecată, activitatea lui ca redactor de ziar, care adică nu s-ar putea explica decât prin necesităţi materiale, lipsa de orice distincţii convenţionale, de premieri academice, de decoraţii ş.c.l., toate aceste puse în legătură mai ales cu izbucnirea alienaţiei mentale par a da vieţei sale o coloare romantică, şi unele reviste şi ziare care l-au ignorat câtă vreme era în toată vigoarea lui au găsit aci prilejul de a-şi arăta sentimentalitatea şi de a acuza societatea română, care ar fi lăsat un asemenea om nebăgat în seamă şi într-o mizerie din cauza căreia ar fi înnebunit.

    Noi credem că aceste apreţieri sunt greşite.

    Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienaţiei declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână. În aceeaş proporţie tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi erau indiferente. A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuinţa o expresie nepotrivită cu individualitatea lui şi pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepţiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile existenţei nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; când nu câştiga singur, îl susţinea tatăl său şi-l ajutau amicii. Iar recunoaşterile publice le-a despreţuit totdeauna.

    Vreun premiu academic pentru poeziile lui Eminescu, de a cărui lipsă se plânge o revistă germană din Bucureşti? Dar Eminescu ar fi întâmpinat o asemenea propunere cu un râs homeric sau, după dispoziţia momentului, cu acel surâs de indulgenţă miloasă ce-l avea pentru nimicurile lumeşti. Regina României, admiratoare a poeziilor lui, a dorit să-l vadă, şi Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen Sylva. L-am văzut şi eu la curte, şi l-am văzut păstrând şi aici simplicitatea încântătoare ce o avea în toate raporturile sale omeneşti. Dar când a fost vorba să i se confere o distincţie onorifică, un bene-merenti sau nu ştiu ce altă decoraţie, el s-a împotrivit cu energie. Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care alt rege ar fi putut să-l distingă? Şi aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desăvârşire lipsit, nu din sumeţia unei inteligenţe excepţionale, de care numai el singur nu era ştiutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideală, pentru care orce coborâre din lumea convenţională era o supărare şi o nepotrivire firească.

    Cine-şi dă seama de o asemenea figură înţelege îndată că nu-l puteai prinde pe Eminescu cu interesele care ademenesc pe cei mai mulţi oameni. Luxul stării materiale, ambiţia, iubirea de glorie nu au fost în nici un grad obiectul preocupărilor sale. Să fi avut ca redactor al "Timpului" mai mult decât a avut, să fi avut mai puţin, pentru micile lui trebuinţe materiale tot atât era. Numai după izbucnirea nebuniei, în intervalele lucide, în care se arătau însă felurite forme de degenerare etică, obişnuite la asemenea stări, devenise lacom de bani.

    Prin urmare, legenda că mizeria ar fi adus pe Eminescu la nebunie trebuie să aibă soarta multor alte legende: să dispară înaintea realităţii.

    Şi nici munca specială a unui redactor de ziar nu credem că trebuie privită la Eminescu ca o sforţare impusă de nevoie unui spirit recalcitrant. Eminescu era omul cel mai silitor, veşnic cetind, meditând, scriind. Lipsit de orice interes egoist, el se interesa cu atât mai mult la toate manifestările vieţii intelectuale, fie scrierile vreunui prieten, fie studierea mişcării filozofice în Europa, fie izvoarele istorice, despre care avea cunoştinţa cea mai amănunţită, fie luptele politice din ţară. A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta şi a scrie asupra lor era lucrul mai potrivit cu felul spiritului său. Şi energia cu care a redactat "Timpul", înălţimea de vederi ce apare în toate articolele lui, puterea neuitată cu care în contra frazei despre naţionalismul liberal al partidului de la guvern a opus importanţa elementului autohton sunt o dovadă pentru aceasta.

    Cu o aşa natură, Eminescu găsea un element firesc pentru activitatea lui în toate situaţiile în care a fost pus. La bibliotecă, pentru a-şi spori comoara deja imensă a memoriei sale; ca revizor şcolar, pentru a stărui cu limpezimea spiritului său asupra noilor metode de învăţământ; în cercul de amici literari, pentru a se bucura fără invidie sau a râde fără răutate de scrierile cetite; la redacţia "Timpului", pentru a biciui frazeologia neadevărată şi a formula sinteza unei direcţii istorice naţionale: în toate aceste ocupări şi sfere Eminescu se afla fără silă în elementul său.

    Dacă a înnebunit Eminescu, cauza este exclusiv internă, este înnăscută, este ereditară. Cei ce cunosc datele din familia lui ştiu că la doi fraţi ai săi, morţi sinucişi, a izbucnit nebunia înainte de a sa şi că această nevropatie se poate urmări în linie ascendentă.

    De altminteri, şi în vremea în care spiritul lui era în vigoare, felul traiului său făcuse pe amici să se teamă de rezultatul final. Viaţa lui era neregulată: adesea se hrănea numai cu narcotice şi excitante: abuz de tutun şi de cafea, nopţi petrecute în citire şi scriere, zile întregi petrecute fără mâncare, şi apoi deodată, la vreme neobişnuită, după miezul nopţii, mâncări şi băuturi fără alegere şi fără măsură: aşa era viaţa lui Eminescu. Nu această viaţă i-a cauzat nebunia, ci germenele de nebunie înnăscut a cauzat această viaţă. Ceea ce o dovedeşte este că toate încercările, adeseori şi cu stăruinţă repetate de unii prieteni ai săi, între alţii şi de mine, nu au fost în stare să-l aducă la un trai mai regulat.

    Şi nici de nefericiri cari ar fi influenţat sănătatea intelectuală sau fizică a lui Eminescu nu credem că se poate vorbi. Dacă ne-ar întreba cineva: a fost fericit Eminescu? Am răspunde: cine e fericit? Dar dacă ne-ar întreba: a fost nefericit Eminescu? Am răspunde cu toată convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plângerea mărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte; şi chiar acolo unde din poezia lui străbate indignarea în contra epigonilor şi a demagogilor înşelători avem a face cu un simţimânt estetic, iar nu cu o amărăciune personală. Eminescu, din punct de vedere al egoismului celui mai nepăsător om ce şi-l poate închipui cineva, precum nu putea fi atins de un simţimânt prea intensiv al fericirii, nu putea fi nici expus la o prea mare nefericire. Seninătatea abstractă, iacă nota lui caracteristică în melancolie, ca şi în veselie. Şi, lucru interesant de observat: chiar forma nebuniei lui era o veselie exultantă.

    Când venea în mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care îi câştigase de mult inima tuturor, şi ne aducea ultima poezie ce o făcuse, o refăcuse, o rafinase, căutând mereu o formă mai perfectă, o cetea parcă ar fi fost o lucrare străină de el. Niciodată nu s-ar fi gândit măcar să o publice; publicarea îi era indiferentă, unul sau altul din noi trebuia să-i ia manuscrisul din mână şi să-l dea la "Convorbiri literare".

    Şi dacă pentru poeziile lui, în care şi-a întrupat sub o formă aşa de minunată cugetările şi simţirile, se mulţumea cu emoţiunea estetică a unui mic cerc de amici, fără a se gândi la nici o satisfacţie de amor propriu: dacă el se considera oarecum ca organul accidental prin care însăş poezia se manifesta, aşa încât ar fi primit cu aceeaş mulţumire să se fi manifestat prin altul, ne este permis a conchide nu numai că era nepăsător pentru întâmplările vieţei externe, dar şi chiar că în relaţiile lui pasionale era de un caracter cu totul neobişnuit. Cuvintele de amor fericit şi nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în accepţiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiască nu-l putea captiva şi ţinea cu desăvârşire în mărginirea ei. Ca şi Leopardi în Aspasia, el nu vedea în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip nerealizabil. Îl iubea întâmplătoarea copie sau îl părăsea, tot copie rămânea, şi el, cu melancolie impersonală, îşi căuta refugiul într-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării şi a poeziei. De aci "Luceafărul" cu versurile de la sfârşit:

    Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
    Dac-oi fi eu sau altul?
    Trăind în cercul vostru strimt,
    Norocul vă petrece;
    Ci eu în lumea mea mă simt
    Nemuritor şi rece.

    II

    Înţelegând astfel personalitatea lui Eminescu, înţelegem totdeodată una din părţile esenţiale ale operei sale literare: bogăţia de idei, care înalţă toată simţirea lui (căci nu ideea rece, ci ideea emoţională face pe poet), şi vom vedea în chiar pătrunderea acestei bogăţii intelectuale până în miezul cugetărilor poetului puterea mişcătoare care l-a silit să creeze pentru un asemenea cuprins ideal şi forma exprimării lui şi să îndeplinească astfel amândouă cerinţele unei noi epoci literare.

    Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturei europene de astăzi. Cu neobosita lui stăruinţă de a ceti, de a studia, de a cunoaşte, el îşi înzestra fără preget memoria cu operile însemnate din literatura antică şi modernă. Cunoscător al filozofiei, în special a lui Platon, Kant şi Schopenhauer, şi nu mai puţin al credinţelor religioase, mai ales al celei creştine şi buddaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedând ştiinţa celor publicate până astăzi din istoria şi limba română, el afla în comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde să-şi formeze înalta abstracţiune care în poeziile lui ne deschide aşa de des orizontul fără margini al gândirii omeneşti. Căci cum să ajungi la o privire generală dacă nu ai în cunoştinţele tale treptele succesive care să te ridice pănă la ea? Tocmai ele dau lui Eminescu cuprinsul precis în acele versuri caracteristice în care se întrupează profunda lui emoţiune asupra începuturilor lumii, asupra vieţei omului, asupra soartei poporului român.

    Poetul e din naştere, fără îndoială. Dar ceea ce e din naştere la adevăratul poet nu e dispoziţia pentru forma goală a ritmului şi a rimei, ci nemărginita iubire a tot ce este cugetare şi simţire omenească, pentru ca din perceperea lor acumulată să se desprindă ideea emoţională spre a se înfăţişa în forma frumosului. Acel cuprins ideal al culturii omeneşti nu era la Eminescu un simplu material de erudiţie străină, ci era primit şi asimilat în chiar individualitatea lui intelectuală. Deprins astfel cu cercetarea adevărului, sincer mai întâi de toate, poeziile lui sunt subiectiv adevărate nu numai atunci când exprimă o intuiţie a naturei sub formă descriptivă, o simţire de amor uneori veselă, adeseori melancolică, ci şi atunci când trec peste marginea lirismului individual şi îmbrăţişează şi reprezintă un simţimânt naţional sau umanitar.

    De aici se explică în mare parte adânca impresie ce a produs-o opera lui asupra tuturor. Şi ei au simţit în felul lor ceea ce a simţit Eminescu, în emoţiunea lui îşi regăsesc emoţiunea lor; numai că el îi rezumă pe toţi şi are mai ales darul de a deschide mişcării sufleteşti cea mai clară expresie, aşa încât glasul lui, deşteptând răsunetul în inima lor, le dă totdeodată cuvântul ce singuri nu l-ar fi găsit. Această scăpare a suferinţei mute prin farmecul exprimării este binefacerea ce o revarsă poetul de geniu asupra oamenilor ce-l ascultă, poezia lui devine o parte integrantă a sufletului lor, şi el trăieşte de acum înainte în viaţa poporului său.


    Dar cuprinsul poeziilor lui Eminescu nu ar fi avut atâta putere de a lucra asupra altora dacă nu ar fi aflat forma frumoasă sub care să se prezinte. Şi fiindcă tocmai această formă este partea cea mai sugestivă în opera lui, să ne fie permis a termina studiul de faţă prin repedea analizare a elementelor ei distinctive.

    O rezervă trebuie făcută din capul locului, şi este cu atât mai importantă cu cât mulţi din imitatorii lui Eminescu nu par a o fi făcut. Volumul în care sunt adunate poeziile sale nu este publicat de el însuşi, din cauza împrejurărilor cunoscute şi atinse în prefaţa noastră la ediţia I de la 1883. Dacă, în starea în care se afla Eminescu atunci, am putut lua asupra-mi datoria de a publica culegerea poeziilor lui, nu aveam dreptul nici de a le modifica, nici de a lăsa pe unele la o parte. Prin urmare, aşa cum se prezintă şi astăzi unicul volum, el cuprinde toate poeziile şi cele de la început, pe care însă autorul declarase de mult că voia să le îndrepteze şi în parte să le suprime. Nici cele 8 poezii citate în prefaţă la ediţia I, nici Călin, nici Epigonii, nici Strigoii nu sunt Eminescu în toată puterea lui. Contururile tremurânde ale descrierilor fără destulă precizie intuitivă, lipsa de claritate a gândirii, greşeli în accentul ritmic şi în rime sunt defecte al căror cel mai aprig critic era chiar Eminescu. Dacă totuş şi aceste poezii au meritat şi vor merita să figureze în opera lui literară, este fiindcă în fiecare din ele apare deodată din mijlocul imperfecţiilor o frumuseţe de limbă şi o înălţare de cuget care prevesteau de la început ce avea să devie poetul ajuns la culmea lui.

    Rezerva dar ce un simţimânt de dreptate elementară ne impune să o facem este că în cercetarea următoare nu vom avea în vedere decât poeziile, din norocire cele mai numeroase, pe care le-a scris Eminescu în epoca deplinei sale dezvoltări. Acestea însă reclamă toată luarea-aminte a criticei literare în privinţa formei lor, şi cu deosebire a înrudirii cu poezia populară, din care s-au hrănit mai întâi şi deasupra căreia s-au ridicat pas cu pas pănă la exprimarea celor mai înalte concepţiuni.

    Condiţia fundamentală a acestei ridicări a formei poetice era o mânuire perfectă a limbei materne, pentru ca ea să fie pregătită pentru o concepţiune mai întinsă şi să poată crea din propria ei fire vestmântul noilor cugetări. Aceasta este

      lupta dreaptă

    ce o încearcă Eminescu, pentru

      a turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă.

    Pentru el limba română e

      ca un fagure de miere,

    dulce şi străvezie, dar nu răzleţită în lipsă de contururi, ci prinsă în celula regulată a fagurelui.

    Poeziile lui încep în această privinţă alipindu-se de-a dreptul de forma populară, dar îi dau o nouă însufleţire şi o fac primitoare de un cuprins mai înalt. Asa sunt cele patru poezii:

      Ce te legeni, codrule,

      La mijloc de codru des,

      De la Nistru pan'la Tisa,

      Codrule, codrutule.

    Din poezia populară şi-a însuşit Eminescu armonia, uneori onomatopeică, a versurilor sale:

    Peste vârf de rămurele
    Trec în stoluri rândunele,
    Ducând gândurile mele
    Şi norocul meu cu ele.
    Şi se duc pe rând, pe rând,
    Zarea lumii-ntunecând,
    Şi se duc ca clipele
    Scuturând aripei

    *

    Şi blânde, triste glasuri din vuiet se desfac...
    Ca molcoma cadenţă a undelor pe lac.

    *

    Lună tu, stăpâna mării, pe a lumei boltă luneci
    Şi gândirilor dând viaţă suferinţele întuneci...
    Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
    Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate.

    *

    De ce dorm îngrămădite între galbenele file
    Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile?

    *

    Pe când oastea se aşează, iată soarele apune,
    Voind creştetele-nalte ale ţării să-ncunune
    Cu un nimb de biruinţă: fulger lung încremenit
    Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit,
    Păn'ce izvorăsc din veacuri stele una câte una,
    Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna.

    Nu au existat, nu vor exista în poezia română versuri mai frumoase decât acestea.

    Tot din poezia populară şi din citirea cronicarilor, din pătrunderea intimă a vechei limbi române au putut eşi versurile în care vorbesc solul şi Mircea-vodă în Satira III:

    Ce vrei tu?
      Noi, bună pace, Şi de n-o fi cu bănat,
    Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat...
    - "Orce gând ai, împărate, şi orcum vei fi sosit,
    Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: bine-ai venit!
    Despre partea închinării, însă, Doamne, să ne ierţi.
    Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
    Or vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale
    Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei-tale -
    De-o fi una, de-o fi alta: ce e scris şi pentru noi,
    Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i războiu.

    După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe
    Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu al lui Istaspe,
    Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
    De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
    Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
    Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă;
    Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt;
    Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.

    Dar primind astfel din limba populară elementul firesc şi armonios, Eminescu înalţă rimele poeziei române peste acea formă obişnuită şi adeseori neîngrijită, care a dat atâtor poezii ale noastre de pân-acum un aer aproape trivial.

    Primul pas al lui pe această cale e de a lua unele cuvinte din cele mai familiare şi prozaice şi de a le ridica la splendoarea unei rime surprinzătoare:


    Iar te-ai cufundat în stele
    Şi în nori şi-n ceruri nalte?
    De nu m-ai uita încalte,
    Sufletul vieţii mele.

    *

    O! vino iar în al meu braţ,
    Să te privesc iar cu nesaţ,
    Să razim dulce capul meu
    De sânul tău, de sânul tău!

    Ţi-aduci aminte cum pe-atunci,
    Când ne plimbam prin văi şi lunci,
    Te ridicam de subsuori
    De-atâtea ori, de-atâtea ori?

    *

    O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
    Aţi ajuns acum la modă de vă scot din letopiseţi.


    Al doilea pas este introducerea, cu totul particulară poeziei lui Eminescu, a unor rime nouă, formate din împreunarea cu un cuvânt prescurtat, după felul caracteristic al limbii româneşti, sau din două cuvinte.


    Pe-atunci erai tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi
    Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

    *

    Şi dacă stele bat în lac
    Adâncu-i luminându-l,
    E ca durerea mea s-o-mpac
    Înseninându-mi gândul.

    *

    Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
    El este moartea morţii şi învierea vieţii.

    *

    Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
    Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec.

    *

    Traiul lumii, dragă tată,
    Cine vor, aceia lese-l,
    Dară sufletul mi-e vesel.

    *

    Oare ochii ei o mint,
    Sau aievea-i, adevăru-i...?
    Flori de tei el are-n păru-i.

    *

    Când luna trece prin stejari,
    Urmând mereu în cale-şi,
    Când ochii tăi tot încă mari
    Se uită dulci şi galeşi?

    *

    De la Nistru pân'la Tisa,
    Tot Românul plânsu-mi-s'a.

    *

    Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l -
    Ce-o să aibă din acestea pentru ei bătrânul dascăl?

    *

    Icoana stelei ce a murit
    Încet pe cer se suie;
    Era, pe când nu s-a zărit,
    Azi o vedem, şi nu e.


    Însă unde inovaţia lui Eminescu în privinţa rimei se arată în modul cel mai neaşteptat este în numele proprii luate din diferite sfere de cultură şi introduse în modul cel mai firesc în versurile sale. Se ştie ce riscată este întrebuinţarea numelor proprii în poezia lirică, şi într-o veche cercetare literară a noastră am citat câteva exemple înspăimântătoare. Eminescu însă a ştiut să se folosească de ele cu măiestrie, şi tocmai aceste rime sunt dintre cele mai frumoase şi mai bine primite ale lui:


    Ca să vad-un chip, se uită
    Cum aleargă apa-n cercuri,
    Căci vrăjit de mult e lacul
    De-un cuvânt al sfintei Miercuri.
    Ca să iasă chipu-n faţă,
    Trandafiri aruncă tineri,
    Căci vrăjiţi sunt trandafirii
    De-un cuvânt al sfintei Vineri.

    *

    Ce? să-ngâni pe coarda dulce, că de voie te-ai adaos
    La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos?

    *

    Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila,
    De ai inimă şi minte, feri în lături: e Dalila!

    *

    Cu murmurile lor blânde un izvor de horum-harum
    Câştigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum,
    Cu evlavie adâncă ne-nvăţau al minţii scripet,
    Legănând când o planetă, când vreun rege din Egipet.

    *

    După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe
    Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu al lui Istaspe.

    *

    În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut,
    Au cu lira visătoare sau cu sunete de flaut
    Pot să-ntâmpin patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
    Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!

    *

    Aşa că-nchipuindu-ţi lăcrimoasele ei gene,
    Ţi-ar părea mai mândră decât Venus Anadyomene.

    *

    Rămâneţi în umbră sfîntă, Basarabi şi voi Muşatini,
    Descălicători de ţară, dătători de legi şi datini.

    *

    Pătimaş şi îndărătnic s-o iubeşti ca pe-un copil,
    Când ea-i rece şi cu toane ca şi luna lui april?
    Încleştând a tale braţe mintea să ţi-o pierzi,
    De la creştet la picioare s-o admiri şi s-o dezmierzi
    Ca pe-o marmoră de Paros sau o pânză de Coreggio,
    Când ea-i rece şi cochetă? Eşti ridicul, înţelege-o!

    *

    Cu durerile iubirii
    Voind sufletu-mi să-l vindic,
    L-am chemat în somn pe Kama -
    Kamadeva, zeul indic.


    După o aşa încordare, după o aşa "luptă dreaptă" pentru a turna "limba veche în formă nouă", nu ne vom mira că a putut ajunge Eminescu, pe de o parte, la aplicarea sigură a unor forme rafinate în Oda în metru antic, în Glossa şi în admirabilele Sonete, pe de alta, la cea mai limpede expresie a unor cugetări de adâncă filozofie, pentru care nu se găsea pănă atunci nici o pregătire în literatura noastră. Căci palidele imitări ale monoloagelor din Faust şi din Hamlet, sau ale reflecţiilor mediocrului Aimé-Martin, din care se găsesc urme în încercările literare după 48, nu pot intra aci în comparaţie.

    Încă în primele poezii ale lui Eminescu, cum e Mortua est, Melancolie, de altminteri aşa de imperfecte, se întâlnesc strofe ca acestea:


    Ş-apoi cine ştie de este mai bine
    A fi sau a nu fi? Dar ştie orcine
    Că ceea ce nu e, nu simte dureri -
    Şi multe dureri-s, puţine plăceri.

    A fi? Nebunie şi tristă şi goală:
    Urechea te minte şi ochiul te-nşală:
    Ce-un secol ne zice, ceilalţi o deszic -
    Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

    *

    Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici -
    Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,
    Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunei pas
    Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.


    Dar deplina stăpânire a formei clare pentru cuprinsul unei asemenea idei o arată Eminescu în poeziile din epoca sa cea adevărată:


    Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?
    Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta,
    Nu floarea veştejită din părul tău bălai,
    Căci ultima mea rugă-i uitării să mă dai
    La ce simţirea crudă a stinsului noroc
    Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc?
    Tot alte unde-i sună aceluiaşi pârău;
    La ce statornicia părerilor de rău,
    Când prin această lume să trecem ne e scris
    Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?

    *

    Cu mâine zilele-ţi adaugi,
    Cu ieri viaţa ta o scazi,
    Şi ai cu toate astea-n faţă
    De-a pururi ziua cea de azi.

    Când unul trece, altul vine
    În astă lume a-l urma,
    Precum când soarele apune,
    El şi răsare undeva.

    Se pare cum că alte valuri
    Cobor mereu pe-acelaşi vad,
    Se pare cum că-i altă toamnă,
    Ci-n veci aceleaşi frunze cad.

    *

    Vremea trece, vremea vine,
    Toate-s vechi şi nouă toate;
    Ce e rău şi ce e bine
    Tu te-ntreabă şi socoate.
    Nu spera şi nu ai teamă:
    Ce e val, ca valul trece;
    De te-ndeamnă, de te cheamă,
    Tu rămâi la toate rece.

    *

    La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
    Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
    Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns,
    Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns;
    Fu prăpastie? Genună? Fu noian întins de apă?
    N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
    Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
    Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază,
    Umbra celor nefăcute nu-ncepuse a se desface,
    Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace.
    Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur! Iată-l
    Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl!
    Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boala spumii,
    E stăpânul fără margini peste marginile lumii,
    De-atunci negura eternă se desface în făşii,
    De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii,
    De atunci şi pănă astăzi colonii de lumi pierdute
    Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute
    Şi, în roiuri luminoase izvorând din infinit,
    Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
    Iar în lumea asta mare noi, copii ai lumii mici,
    Facem pe pământul nostru muşuroaie de furnici:
    Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi.
    Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi.
    Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul;
    În acea nemărginire ne-nvelim, uitând cu totul
    Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
    Că-ndărătu-i şi nainte-i întuneric se arată.
    Precum pulbere se joacă imperiul unei rază,
    Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
    Astfel într-a veşniciei noapte pururea adâncă
    Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă,
    Cum s-o stinge, totul piere ca o umbră-n întuneric;
    Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric.


    Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pănă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti.


    Notă asupra zilei şi locului naşterii lui Eminescu

    Într-un registru (păstrat de d. Iacob Negruzzi), în care membrii societăţii literare "Junimea" şi-au însemnat data şi locul naşterii lor, stă scris pe pagina a doua de propria mână a lui Eminescu în dreptul numelui său: "20 decembrie 1849, Botoşani", şi deasupra este chiar intercalat sfântul "Ignat", pe care biserica ortodoxă îl serbează în adevăr la 20 decembrie.

    Însă din corespondenţa ce am avut-o în a. 1889 relativ la biografia lui Eminescu, am şi o scrisoare de la sora mai mare a poetului, doamna A. Drogli, din Cernăuţi, 3 iulie 1889, în care se zice: "Biografia fratelui Mihail (publicată în "Familia", Nr. 2, anul 1885) este exactă, cu deosebire că s-au născut în satul Ipăteşti lângă oraşul Botoşani, depărtare de 1 1/2 oră, proprietatea tatălui nostru".

    S-a ivit astfel îndoială asupra locului naşterii; dar s-a ivit îndoială şi asupra timpului; în matricula gimnaziului din Cernăuţi, unde a studiat Eminescu, se vede trecută ziua naşterii lui ca fiind 14 decembrie 1849.

    Toată nedumerirea a încetat astăzi în urma cercetărilor d-lui N. D. Giurescu, al căror rezultat l-a publicat printr-o scrisoare în Convorbiri literare de la 1 iunie 1912, de unde extragem următoarele:

    "După o zadarnică excursiune ce am făcut în Ipoteşti, satul copilăriei lui Eminescu, d. G. Cerchez (pe atunci prefectul judeţului Botoşani) a primit următorul răspuns la o scrisoare ce adresase maicei Agapia Gherghel, stariţa schitului Agafton, unde trăieşte o mătuşă a poetului:


    1891, martie 29, Agafton

    Domnule prefect,

    D. poet Eminescu este născut în Botoşani; aceasta este foarte sigur, căci am întrebat pe maica Fevronia Ioraşcu, care au fost de faţă când s-a născut. Este cunoscut încă că botezul i s-au cetit de către preotul Dimitrie, de la Ospenia...

    Agapia Gherghel"


    "Am pornit spre biserica Uspenia ce-i mai zice şi biserica Domnească - catedrala din Botoşani. Am căutat pe preotul Dimitrie şi după răscolirea câtorva groase volume prăfuite de vreme în care erau trecute numele tuturor botezaţilor de "Dumnealui preotul Iconom Ion Stamati", acuma răposat, începând cu a. 1832 am găsit în "metrica, partea I, de naşteri şi botezuri" următoarele rânduri pe cari le dau în exactă transcriere:

      "Născut la 15 ghenarie 1850, din părinţii: Gheorghe Eminovici, proprietar, şi soţia sa Ralu, născută Vasile Iuraşcu, care primi botezul în 21 Ghenarie; s-a numit Mihail, având naş pe dumnealui Stolnicul Vasile Iuraşcu".

    Acest volum se află în bună păstrare a preotului Dimitrie, de la mai sus pomenita biserică... Rămâne (aşadar) cu totul sigur că Mihail Eminescu s-a născut în Botoşani în ziua de 15 ianuarie 1850."

    Credem şi noi că această concluziune a d-lui Giurescu trebuie primită şi că, prin urmare, poetul nostru este născut la 15 ianuarie 1850 în Botoşani.


    1889

    1. Amănunte exacte asupra fazelor din urmă ale vieţei lui Eminescu le dă un articol al d-lui G. T. Kirileanu, publicat în "Convorbiri literare", a. 1906, pag. 995 si 1089.




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA