Ştefan Octavian Iosif

Toamnă

Te uită, frunza pică irosită,
Şi vântul geme prohodind departe!
Puţină vreme încă ne desparte
De iarna tristă, prea curând sosită!...

Ca un palat pustiu, cu geamuri sparte,
Pădurea noastră tace părăsită:
Eu singur cânt cu vocea obosită
Şi trec prin încăperile-i deşarte...

S-au dus privighetorile măiestre;
Pustiu e cuibul blândei turturele...
Ah, unde-i şuierul mierliţei sure!

Pierdut din stolul mândrei lor orchestre,
Ce trist răsună cânturile mele
În liniştea adâncă din pădure...