Jurnale de călătorie

Restaurante in Paris, Franta

BOGDAN FLORIN PAUL

Noua moda la Paris si in general in Franta, in ceea ce priveste restaurantele, pizzeriile, barurile si cafenelele pe care le intalnesti la tot pasul pe strada este igiena precara.

In ciuda diversitatii de preturi, parca ar fi un standard ISO ca toate furculitele, lingurile si linguritele sa fie mai mult sau mai putin murdare. Iar exceptiile nu fac decat sa confirme regula; din 12 localuri din Franta la care am mancat in august 2008, unul singur avea tacamurile perfect curate, iar acesta, coincidenta sau nu, era un local care tinea de o unitate hoteliera religioasa (a calugarilor dominicani).

In majoritatea cazurilor insa, tacamurile aratau de parca ar fi fost puse intr-o chiuveta cu ceva apa pentru a fi spalate, dar au fost luate de acolo imediat de un chelner neatent si au fost puse pe masa.

Daca sunteti cunoscator, pe baza unei examinari sumare a tacamurilor puteti afla ce au mancat clientii dinaintea dvs; daca insa o astfel de priveliste este de natura sa va taie apetitul, puteti chema chelnerul si ii puteti arata cum arata furculita Dvs.

Nu este nevoie sa ii spuneti nimic. Stie despre ce este vorba. Isi va cere scuze si va va aduce alta. Nici aceea nu va fi curata, dar va fi mai putin murdara. Daca nu v-a trecut pofta de mancare, puteti incerca sa o curatati complet cu un servetel. Daca ati avea niste apa si eventual un burete de vase problema ar fi simplu de rezolvat.

Mesele insa pot fi curate uneori. La fel si scaunele. Dar daca mergeti pe litoral, de exemplu pe Coasta de Azur, trebuie sa aveti grija cand va ridicati sa nu va ramana scaunul lipit de spate. Zona fiind propice sporturilor nautice, oamenii se agita, transpira, intra in mare, ies, si apoi se aseaza pe scaunele restaurantelor.

In zona ploua rar, si probabil alta metoda de curatare a scaunelor nu se practica; drept urmare clientii, chiar si aceia cu haine curate, uneori se mai lipesc de spatar.

In ceea ce priveste mancarea, aici nu va putem spune daca exista probleme de igiena, pentru ca sunt mai greu de depistat, dar sunt in mod cert alte probleme. Probabil aici criza economica a lovit in plin Franta.



O portie de peste cu cartofi prajiti la un restaurant din La Fontaine de Vaucluse. Daca va uitati cu atentie, in farfurie sunt doua bucati de peste si doua bucati de paine unse cu acelasi sos (ca sa para tot peste).


Intrucat restaurantele nu pot mari preturile pentru ca si asa bate vantul lipsei de clienti (mai putin in Paris, dar vizibil pe litoral), au micsorat portiile.

Fenomenul este mai accentuat la cele care ofera meniuri. Ca sa clarificam, in Franta "menu" nu inseamna lista de bucate cu preturile aferente (care se numeste "la carte"), ci o formula in care puteti alege unul sau doua feluri de mancare si un desert (dintr-o anumita lista) la un pret fix.

De regula formula "menu" (care de obicei nu include bautura) costa doar ceva mai mult decat un fel de mancare. In general un "menu" costa intre 13 si 30 de euro, in functie de local si de felurile de mancare din care puteti alege. Prin comparatie, o ciorba poate sa coste intre sase si noua euro, felul doi intre 10 si 30 de euro si desertul cam cinci euro.

In principiu iesiti mai convenabil daca alegeti un restaurant care ofera o formula "menu", si acestea sunt cele mai aglomerate (sau singurele care au clienti, in functie de locatie).

Problema este ca restaurantele care ofera formule "menu" trebuie sa isi scoata banii, si probabil fac acest lucru micsorand portiile.

Pe de alta parte, nu este o regula. Paris Puteti avea noroc de un restaurant care va ofera in formula meniu niste portii "germane" (a se citi mari), sau puteti avea ghinion si sa nimeriti un restaurant cu portii mici si scumpe.

La capitolul asta, un restaurant memorabil pe care l-am intalnit este unul situat chiar langa "Notre Dame de Paris" si care se numeste "La Maison". Am comandat ceva care se numea "Fish and chips" care in mod normal este o mancare tipic englezeasca si inseamna peste cu cartofi prajiti, pentru ca englezii spun la cartofii prajiti "chips".

Problema este ca cei de la restaurantul respectiv nu cunosteau subtilitatile limbii engleze asa ca la ei "Fish and chips" a insemnat doua sau trei crochete mici de peste (din genul celor care se gasesc congelate la supermarket) si cateva foi de salata intr-o farfurie mare, insotite de o mana de chipsuri, probabil cumparate la punga si incalzite in ulei pana au devenit maronii. Un pahar de vin (in practica, o jumatate de pahar) costa aici cam cinci euro, o bere la fel, iar o portie de "Fish and chips" 18 euro.

O alta supriza proasta a fost un restaurant situat langa Centrul Pompidou, numit "La Coeur Couronne". Aici am mancat prima (si, sper ultima) supa de cascaval pe care am mancat-o vreodata. De fapt, supa se numea "supa de ceapa cu crochete" si probabil s-ar fi cerut sa aiba si foarte putina branza rasa (sau cascaval).

In practica, probabil am ajuns la ora de inchidere si bucatarul a pus tot cascavalul ras care ii ramasese de peste zi in supele noastre (ca sa nu-l arunce).

Se pare ca ii ramasese foarte mult, pentru ca in bolul de supa s-a format o masa topita de cascaval, acoperita de un deget de supa. A fost o experienta nostima, nu numai pentru noi, dar si pentru ultimii clienti ale restaurantului, care s-au amuzat teribil pe seama supelor noastre extensibile.

In general supele nu sunt punctul forte al francezilor, cel putin nu pentru vegetarieni. Acestia au de ales intre supa de ceapa cu crochete, supa de peste (care insa este un soi de supa-crema din pesti mici dati prin mixer, cu tot cu oase si solzi, identica cu cea din supermarket) si foarte rar asa-numita Minestrone (care este o supa vegetariana de legume si pe care o gasiti mai frecvent in meniurile din Germania).

La polul opus, a fost un alt restaurant din Cartierul Latin, de pe strada Rue du Pot de Fer, unul dintre putinele restaurante din Paris la care as reveni. Aici un meniu a cuprins o supa de ceapa, o mancare de peste si un desert, toate de dimensiuni normale, la pretul de 17 euro un meniu si 4 euro o bere.

Pizzeriile sunt OK, cel putin din punctul meu de vedere, desi au blatul cam subtire. De obicei o pizza costa intre 7 si 13 euro.

Pentru turisti, variantele low-budget (adica cele mai ieftine, nu intotdeauna optime) sunt restaurantele care ofera tapas (adica niste portii foarte mici de mancare, buna de altfel, cu specific spaniol), crepes (adica clatite cu diverse umpluturi), dughenele care ofera sandwich-uri si cartofi prajiti, precum si patiseriile.

Spre exemplu, o portie de tapas costa cam trei euro, o portie de cartofi prajiti 2,50 euro, un sadwich aproximativ 3,50 euro, o clatita umpluta cam 6 euro, iar placintele cu mere (chaussons aux pommes, foarte bune de altfel) intre 0,85 si 1,30 in functie de patiserie.




TE-AR MAI PUTEA INTERESA

Indigenii se uitau curioşi la români, în special la armele lor. În timpul discuţiei, Pârvu a observat în fundul colibei un cuptor mare, alimentat de un foc puternic şi toţi s-au gândit că jivaroşii abia aşteptau o friptură de alb.
Într-o zi de septembrie, marţi după-amiaza, pregătită să încep aventura, îmi încărcam bagajele în autocarul ce avea să mă ducă în Grecia, către o zonă de coastă cu plaje însorite.
Era sfârşit de iulie când am primit vizita prietenei mele, dornică să ne petrecem împreuna concediul. În câteva zile, rezervările erau făcute şi, în mai puţin de o lună, ne aflam deja în portul Keramoti, gata de îmbarcare pe feribotul ce avea să ne ducă pe Thassos, insula de smarald din nordul Mării Egee.
Călătoria în jurul lumii a fost foarte grea şi i-a purtat până la paralela 67°, la o temperatură de minus 40° C. Când au ajuns în Alaska mâinile lor au început să se jupoaie din pricina gerului, cu toate că purtau mănuşi îmblănite.
Erau zile şi nopţi întregi cu furtuni puternice, în timpul cărora pasagerii stăteau adunaţi la un loc, aşteptând din ceas în ceas scufundarea vaporului sau avarierea lui. Gândul lor era la colacii şi la bărcile de salvare care erau insuficiente faţă de numărul călătorilor.
Călătoria mea în jurul lumii s-a înscris în istoria turismului mondial ca fiind cea mai cutezătoare şi mai mare drumeţie pe jos. Sunt mulţumit că după ce am stat şase ani prin lume, vazând cum arată lumea în vremea aceea, am reuşit să mă întorc în România, patria mea dragă.