Ediţia în limba română
    / Cultură / Petre Ispirescu

    Petre Ispirescu

    Judecata vulpii

    Un om, odată, mergea la treaba lui prin nişte munţi. Alăturea drumului aude un glas milogindu-se şi grăind:

    — Fă-ţi milă şi pomană, creştine, şi mă scapă de la pieire.

    — Cine eşti tu, şi unde te afli?

    — Ia, aici, aici, în văgăuna asta. Fă bine, aşa să trăieşti, şi dă la o parte piatra de deasupra.

    Omul caută în dreapta, caută în stânga şi dă de văgăună, deasupra căreia era un pietroi mare.

    Ce să vezi D-ta? Acolo era culcuşul unui balaur. Pe când se afla încolăcit şi dormea, iată că un colţ de piatră, groaznic de mare, se desface din munte şi, prăvălindu-se la vale, cade drept peste văgăuna balaurului şi-l închide acolo. Şarpele, svâc! în sus svâc! în jos, ca să iasă. Aş! unde era pomana aia? Piatra mare astupa intrarea văgăunii de nu rămăsese loc deschis nici cât să bagi degetul. Se zvârcolea balaurul în gheara morţii de foame, de sete şi de osteneală, şi ca să scape de-acolo era peste poate.

    Rugăciunile şarpelui înmuie inima omului şi acesta, înduioşat de nenorocirea bietului şarpe, se pune de caută o pârghie, se luptă cu bolovanul de piatră şi, încet, încet, îl dete niţel la o parte de d-asupra văgăunii, atât cât putu şarpele să iasă.

    — Bogdaproste! că mai văzui o dată lumina soarelui, mai pot să răsuflu şi eu în voie, zise balaurul. Găteşte-te acuma, omule, că am să te mănânc. Nu mai pot, uite, de foame, sunt lihnit de la inimă.

    — Ce stai tu de vorbeşti, balaure? D-apoi eu ţi-am făcut bine. Asta să-mi fie oare răsplata?

    — Bine, nebine, nu voi să ştiu. Răsplătire la noi nu scrie. Şi deodată se încovrigă împrejurul omului şi-l cuprinse, de acesta nu se mai putea mişca din loc.

    — Stăi, frate, mai zise omul; astfel ţi-e dreptatea? Eu nu mă cunosc vinovat cu nimic. Să mergem la judecată.

    — Să mergem, dacă vrei judecată. Dar eu îţi spui că o să pierzi. Totuşi, ca să nu poţi a te plânge că te-am mâncat pe nedrept, haidem şi la judecată. Numai grăbeşte paşii, că mi-e foame de tot.

    Şi mai slăbind pe om din chingi, acesta apucă pe câmp cu paşi grăbiţi şi tremurând de frică. În calea lor întâlnesc un bou păscând şi se îndreptară către dânsul.

    — Boule, prinse omul a zice: iacă, iacă, iacă, din ce am scăpat pe şarpele ăsta, şi iacă, iacă, iacă, ce umblă el să-mi facă. Cu dreptul e?

    — Da! prea cu dreptul, răspunse boul. Ascultă: eu slujesc pe om de când eram viţel. Nu fu destul că îmi lua laptele, când eram mic, de răbdam de foame, căci n-aveam ce suge; nu e destul că, după ce m-am mărit, trăiam mai mult cu zilele, fără să-mi dea nutreţ de-ajuns; iară eu trăgeam la plug, la car şi la toate poverile la care mă punea el, fără să cârtesc; acum cică am îmbătrânit, mă lasă pe câmp să mă hrănesc, ca să mă mai îngraş niţel, şi apoi să mă vândă la măcelar. Aşa este dreptatea omului.

    — Auzi, omule? întrebă, balaurul.

    — Aud, răspunse omul. Dar să ştii că eu nu sunt mulţumit de judecata boului. Să mergem şi la altul.

    — Poţi tu să mergi la câţi vei pofti. Eu una ştiu, că mi-e foame. Însă, ca să nu mai aibi cuvânt de pricinuire, aide, fie, să-mi fac pomană cu tine să mergem şi la alt judecător.

    Omul, cu inima cât un purice de frică, o ia înainte pe drum şi, întâlnind un cal într-o livadă, îi zise şi lui:

    — Calule, iată ce am făcut balaurului acestuia, şi iată cum vrea să-mi răsplătească. Cu dreptul e?

    — Da, da, cu tot dreptul, răspunse calul. Dar tu, omule, cum faci dreptate pe pământ? Nu care cumva oare te socoteşti a fi mai breaz? Noi slujim la stăpânul nostru din tată în fiu. Când eram mic, copiii lui se jucau cu mine şi îi purtam în spinare. După ce m-am mărit, din câte primejdii nu l-am scăpat! şi cât am muncit, amărâtul de mine! mai de multe ori flămând decât sătul, ajunsesem într-un rând să zac pe coaste de foame şi de neîngrijire. Acum mă găseşte că prea sunt bătrân. Mi-a dat drumul să pasc în voie până să-şi găsească timp, să-mi dea cu parul în cap, să mă omoare, ca să-mi ia pielea. Astfel este răsplata omenească pe pământ.

    — Auzi, tu, omule? zise balaurul.

    — Aud, răspunse omul. Şi cu toate astea eu nu sunt mulţumit de judecată. Să mergem şi la al treilea să ne judecăm. Ascultă-mi şi astă rugăciune, să te ţină Dumnezeu.

    — Ei, apoi te-ai prea trecut! Multe ai voi D-ta. Şi deşi-mi vine leşin de foame, iată mă înduplec şi de astă dată, numai şi numai să nu-ţi mai rămână nici un cuvânt de bârfeală, şi să-ţi tacă fleoanca. Aidem şi la al treilea judecător.

    Mai mergând ei ce mai merse, întâlniră o vulpe.

    — Vulpe, începe omul a zice, iată ce bine am făcut eu balaurului acestuia, şi iată ce rău va să-mi facă el mie. Cu dreptul e? Judecă tu!

    — Ce ai zis, ce ai zis? întrebă vulpea.

    Omul îi mai spuse încă o dată focul ce-l ardea.

    — Ca să judec, trebuie să merg la faţa locului, să văd eu cu ochii mei şi să aud cu urechile mele. Altfel nu ştiu să judec.

    Se învoiră şi plecară câteşitrei la faţa locului. Şi, ajungând aici, începu omul să spună şiretenia pricinii:

    — lacă, ici în văgăuna asta şedea balaurul încolăcit, şi pietroiul ăsta năpraznicul, căzând din munte, îi astupă ieşirea. Trecând pe-aici, şarpele se rugă să-l scap de pieire. Eu, prostul, vrui să-i fac bine, mă luptai, dădui bolovanul niţel la o parte şi-i făcui loc să iasă. El, dacă ieşi, mă cuprinse, cum îl vezi, încolăcindu-se peste mădularele mele şi voieşte să mă mănânce.

    — Aşa este, balaure?

    — Aşa da! Fiindcă astfel cere dreptatea.

    Vulpea se gândi niţel şi răspunse:

    — Măi, frate, desluşiţi-mă bine, că eu nu pricep aşa avocăţeşte. Spune, omule, şiretenia din capul locului şi arată¬mi şi cu mâna.

    Omul începu din nou să spună şi cu gura, să arate şi cu mâna.

    — lată, în văgăuna asta de ici, pe care o vezi cu ochii, sta şarpele încolăcit şi astupat acolo de pietroiul ăla maa...

    — În văgăuna asta, ziseşi, întrerupse vulpea. Ce smintit eşti, mă! Nu se poate una ca asta, spune drept, omule.

    — Drept spui.

    — Aşa este, balaure?

    — Tocmai precum spune omul.

    — Fie, că mie nu-mi vine să cred că poate să încapă o aşa namilă de trup într-o văgăună atât de micuţă. Trebuie să văd cu ochii mei, ca să cred.

    Şarpele vru să încredinjeze pe vulpe. Se descovrigă de pe om, se târăşte, se strecoară în văgăună, încet, încet, încolăcindu-se ca să încapă. În vremea asta vulpea face un semn cu ochiul omului. Acesta o pricepe. Şi tocmai când balaurul zicea vulpii:

    — Acum vezi?

    — Văd.

    — Ei, crezi?

    — Cred.

    — Judecă după dreptate.

    — După dreptate judec.

    Omul puse umărul, se opinti cu deznădăjduire, dete piatra la loc, şi clapc! acoperi văgăuna din nou.

    Vulpea zice:

    — Aşa cere dreptatea.


    Povestită de profesorul D. Mirescu.

    Din volumul Poveşti morale




    DE ASEMENEA ÎN SECŢIUNEA PETRE ISPIRESCU

    Peste drum de palatul unui om bogat era odată bordeiul unui muncitor de pământ. Cu cât casa bogatului sclipea de avuţie, cu atât bordeiul muncitorului sclipea de sărăcie.
    larna sosise şi zloata, gerul, viscolele, ninsoarea, bruma, ceaţa, chiciura şi câte nagode toate nu lipsiră.
    În vremurile cele vechi, pe când blagoslovenia Domnului era pe pământ, trăia un boier mare. În casa acestui boier desjugase norocul şi-şi făcuse culcuşul aci. Din pricina aceasta, orice făcea boierul îi ieşea înde bine; oriunde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila.
    Un ţap, voind să treacă într-o livede, fu silit să dea printr-o apă ce curgea între el şi acea livede. Şi fiindcă n-avea încotro, se lăsă în gârlă şi începu să înoate.
    Un biet iepure odată, împuşcat de vânător şi nefiind atins de alice, ca să cadă mort îndată, se târî el cum putu şi se ascunse într-un hăţiş de tufe. El socotea să scape cu viaţă; dar aci îl ajunse ceasul lui cel din urmă şi muri.
    © 1991-2014 The Titi Tudorancea Bulletin | Titi Tudorancea® este Marcă Înregistrată | Condiţii de utilizare