Ediţia în limba română
    / Cultură / Petre Ispirescu

    Petre Ispirescu

    Bucatele afumate

    După ce călcase focul văduviei pe un biet om, norocul îl ajută să dea peste o femeie de treabă şi bună. Se căsători omul de a doua oară. El era mulţumit. De unde casa lui era risipită, văzu că începe a se aduna, belşugul intră pe uşă, iar nevoia ieşi pe fereastră. Muierea îl căuta şi îl îngrijea ca pe un copilaş. Vezi că îi era drag. Şi el îşi iubea muierea, fiindcă vedea hărnicia ei. Pentru aceasta, nici el nu voia să rămână pe jos.

    Cu toate astea, de câte ori şedea la masă, el nu se putea opri de a ofta. Muierea se topea de mâhnire când îl tot vedea că oftează. Ea se silea să-i facă toate bune şi nici nu-i trecea pe dinainte ca să nu-l supere întru ceva. Bucatele le făcea însăşi cu mâna ei şi le gătea bine, numai şi numai ca să-i placă. El ofta mereu. Azi aşa, mâine aşa, până ce într-o zi femeia, luându-şi inima în dinţi, îi zise:

    — Bărbate, ce vierme te roade la inimă de tot oftezi? Dacă vezi ceva în casă ce nu-ţi place, spune-mi. Eu mă silesc din toate puterile mele să fac cum e bine. Dacă vreun lucru nu este făcut după pofta inimii tale, învaţă-mă cum să fac altfel.

    — Nevastă, răspunse el, n-am să mă plâng de tine nici cât negru sub unghie. Eu văd că tu te frămânţi cu firea şi faci totul cum să fie bine. Tu deretici, scuturi şi găteşti bucatele cu însăţi mâna ta. Toate lucruşoarele îşi au locul lor şi fiecare este aşezat aşa, încât noaptea pe întuneric să poţi să te duci să pui mâna pe ele. Când vin de la lucru, n-am să aştept şi masa este pusă şi bucatele gata. Nu ştiu însă cum, nu ştiu de ce, dar bucatele n-au gust ca cele de la nevasta dintâi. Nu te supăra pentru că ţi-am spus; tu m-ai silit. Eu n-aş fi cutezat o dată cu capul să ţi-o spui.

    — Prea bine, bărbate, nu mă supăr deloc. Spune-mi numai, învaţă-mă cum făcea răposata nevastă-ta, ca să fac şi eu ca dânsa.

    — Nu ştiu, nevastă, ce să-ţi spun, nu ştiu ce să te învăţ. Atâta ştiu numai că gustul bucatelor ei era altfel.

    Femeia, biata, se puse cu mai mare râvnă să facă bucate care să placă bărbatului.

    El ofta mereu.

    Când într-o zi, ea, după ce aşeză bucatele la foc, se dete după alte treburi ale casei şi venind să mai vadă de bucate, ele se afumase. Se căinea biata muiere şi se smulgea de mâhnire de li se rupea inima de mila ei, cum de i se afumase bucatele. Ea se gândea cât de nemulţumit are să fie bărbatul ei, când lui nu-i plac bucatele când sunt făcute după tot şartul lor, darămite acum, când sunt afumate. S-ar fi apucat biata femeie să facă alte bucate, dar n-avea timp. Era târziu. Trebui să vină de prânz bărbatul.

    Puse masa şi-l aştepta cu inima cât un purice, de teamă să nu-i facă imputări. Când îl văzu că vine, se făcu mititică şi nu ştia cum să umble mai cu binişorul pe lângă dânsul.

    Bărbatul, cum veni, se puse la masă.

    Femeia aştepta, când-când, să-i zică cine ştie ce pentru că bucatele nu sunt bune. În loc de aceasta, bărbatul zise:

    — Mulţumesc lie, Doamne, că ai luminat pe femeia mea să-mi gătească, măcar o dată bucate care să-mi placă şi mie.

    Pasămite, nevasta dintâi îi făcea tot bucate afumate.

    — Astfel de bucate îţi făcea nevasta dintâi, bărbate? îi zise femeia. Mulţumesc şi eu lui Dumnezeu că m-a făcut în cele din urmă să ştiu ce fel de bucate ai mâncat de la nevasta dintâi.

    Vezi că el se învăţase cu bucate afumate şi acum, bietul, el credea că aşa trebuie să fie.


    Din volumul Snoave sau poveşti populare




    DE ASEMENEA ÎN SECŢIUNEA PETRE ISPIRESCU

    oarele dăduse în asfinţit, când un călător ajunsese într-un sat sărăcăcios; şi ca să-şi urmeze călătoria era peste putinţă, de teamă a nu înnopta pe câmp sau în vreo pădure; se hotărî dar a mânea noaptea aci şi pentru aceasta trase la casa unui ţăran.
    Acolo fătase şi crescuse mai multe rânduri de pui. Stăpânul viei era un pierde-vară, care aştepta să-i dea cineva mură în gură. În toate verile croia la planuri cum să-şi lucreze via, dar nu punea mâna să facă nimic. Via din ce în ce se părăginea.
    Era un boier poznaş, căruia nu prea putea să-i intre în voie oricine. Odată, având trebuinţă boierul de un logofăt, dete sfoară printre logofeţi despre una ca aceasta.
    Argatul unui preot de sat era foarte amărât. Preotul, cam strâns, nu-i da niciodată mâncare până să se sature bine, sub cuvânt că un om nu trebuie să se închiuie burţii. El zicea că omul este mai uşor când mănâncă mai puţin, este mai deştept şi mai harnic la lucru; iar cel ce se îmbuibează cu mâncare multă se face greoi, leneş şi lucrul nu-i sporeşte.
    Atunci boul cu cincizeci de lei era scump, fiindcă n-aveam bani, Astăzi, acesta cu două sute de lei este ieftin, fiindcă, de la mila lui Dumnezeu, am putut lega şi noi gura pânzei. Aceasta s-o ţii minte în viaţa Dumitale.
    Publicitate

    DE ASEMENEA ÎN SECŢIUNEA CULTURĂ:

    © 1991-2014 The Titi Tudorancea Bulletin | Titi Tudorancea® este Marcă Înregistrată | Condiţii de utilizare