Paradisurile financiare europene
Luxemburg, Austria şi Belgia figurează pe lista neagră OECD a ţărilor care nu s-au conformat standardelor de impozitare. În această dezbare, câţiva eurodeputaţi discută despre implicaţiile aplicării standardelor OECD în Europa.
Durata: 17 minute
Bună ziua şi bun venit la ‘Dezbaterea’. Sunt Mark Rogerson. Subiectul nostru de astăzi: paradisurile fiscale. Liderii G-20 au declarat cu mândrie, la Londra, ‘Era secretului bancar s-a sfârşit.’ Deci după războiul asupra terorii avem războiul contra conturilor nedeclarate. Comisia economică şi monetară a PE a cerut un schimb complet de informaţii despre dobânzile conturilor de economii până în 2014 şi desfiinţarea paradisurilor fiscale. Dar ce au toate acestea de a face cu recesiunea? Alături de mine, pentru a discuta aceste chestiuni, se află: John Purvis, conservator, preşedinte al Comisiei economice şi monetare, Jean-Paul Gauzes, membru PPE-DE, din aceeaşi comisie, şi Fernand Grulms, director executiv la Luxemburg al ‘Finance’, o agenţie de afaceri din Luxemburg. Înainte de a-i asculta, să urmărim una din problemele spinoase legate de paradisurile fiscale: lista presupuşilor vinovaţi.
Zâmbete peste tot în rândul liderilor celor mai bogate state din lume, care au celebrat rezultatele G-20. Printre propuneri s-a aflat şi o listă globală a paradisurilor fiscale, întocmită cu ajutorul Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică. O indexare care a prins deja formă, sau cel puţin pe hârtie. Astăzi niciun stat nu mai permite paradisuri fiscale. Ultimele state aflate pe lista neagră: Costa Rica, Uruguay, Malaezia, au promis să colaboreze cu OCDE privind frauda fiscală şi evaziunea. Rezultatul: aceste state au trecut pe ‘lista gri’. Se alătură altor 38 de state care aderă la standardele fiscale internaţionale, dar care nu se supun totalmente. Lista celor 38 de state a fost criticată, trebuia oare şi Belgia inclusă aici? Pentru a avansa pe liste, aceste state trebuie să semneze diverse convenţii privind schimbul de informaţii fiscale. ‘Lista gri’ a OCDE a provocat mânie în multe state UE, precum Luxemburg, care se regăsesc alături de Monaco sau Liechtenstein. Prim-ministrul luxemburghez a denunţat lipsuri ale listei, arătând înspre trei state americane: Delaware, Wyoming şi Nevada. Mulţi au criticat ‘lista albă’ a OCDE, unde se regăsesc exiluri fiscale, precum cele din China sau Insulele Canalului. Miniştrii G-20 vor decide sancţiunile pentru statele necooperante. Nu se aşteaptă luarea unei decizii până la sfârşitul lui 2009. În prezent, 8.000 de miliarde de euro se îndreaptă anual spre zone obscure, adică jumătate din fluxul financiar global.
John Purvis, ar trebui să eliminăm complet paradisurile fiscale?
Nu.
De ce nu?
Cred că ele furnizează un bun control şi o bună concurenţă pentru miniştrii de finanţe din ţările industriale. Aceştia par să iubească să crească impozitele cu fiecare ocazie. Cred că este un lucru bun să se încurajeze inovaţia, afacerile şi oamenii care lucrează din greu, dacă impozitele sunt relativ scăzute şi limitate. Concurenţa din partea acestor state care îşi gestionează bine afacerile şi se menţin în limite, este bună pentru alte state, inclusiv al meu.
Jean-Paul Gauzes, ar trebui să scăpăm de paradisurile fiscale?
Depinde de ceea ce înţelegeţi prin paradis fiscal. Dacă un paradis fiscal este undeva unde impozitele sunt mici, dar cinstite şi oneste, atunci ţine de acel stat să aleagă. Nu văd niciun motiv să renunţăm la ele.
‘Paradis fiscal onest’ nu este o contradicţie în termeni?
Nu. În limbajul de zi cu zi, un paradis fiscal e un loc al evaziunii fiscale, a celor care vor să evite plata impozitului. Trebuie să facem diferenţa. Sunt state cu impozite scăzute care nu sunt paradisuri fiscale. O formă condamnabilă de paradis fiscal este atunci când sistemul din acel stat permite evaziunea fiscală. Deci bani care, în mod normal, s-ar impozita în statul de origine sunt luaţi de la acel regim fiscal într-un mod incorect.
Fernand Grulms, vă simţiţi ca o specie pe cale de dispariţie? G-20 sunt pe urmele dv.
Sunt întristat de ceea ce s-a petrecut la summitul G-20. Cred că OCDE a demonstrat lipsă de guvernanţă, au cauzat o dezaprobare publică, fără discuţii prealabile. Dar situaţia e şi mai gravă în cazul Uniunii Europene. Reprezentanţi ai UE, Comisia şi marile state au permis ca alte state europene, aliaţii, să fie puse pe lista gri sau neagră. Cred că este un pas înapoi din partea UE.
Haideţi să luăm un exemplu. Să ne imaginăm şeful unei reţele de droguri, care are milioane de dolari câştigaţi în mod ilegal. Acesta pune banii undeva, într-o bancă. Acei bani sunt bani ilegali. Autorităţile nu au, oare, dreptul de a urmări acei bani?
Sunt de acord atunci când e vorba despre bani proveniţi din droguri. Luxemburg a fost primul stat din Europa care, în 1989, a sancţionat spălarea de bani a câştigurilor din droguri. Dar vă pot spune că sunt ţări, pe lista albă, unde nu există... mecanisme de bază.
Ca de exemplu?
Ştim că există jurisdicţii în SUA în care poţi crea o companie în mod anonim şi nimeni nu va şti niciodată cine este beneficiarul ei. Cei care reprezintă vârful de lance al acestei mişcări ar trebui, în primul rând, să-şi rezolve problemele interne.
Dle Gauzes, există vreo legătură între secretul bancar şi paradisurile fiscale? Sau sunt două chestiuni diferite?
Cred că există o confuzie între cele două. Un paradis fiscal, în sensul negativ al cuvântului, e un loc unde cineva poate evita să dea bani administraţiei. Tocmai ceea ce a spus prietenul nostru din Luxemburg. Statele UE au creat mecanisme împotriva spălării de bani. Dacă mergi în oricare din aceste state cu bani lichizi, sau dacă ai bani, dar nu poţi explica de unde provin, banca îi va refuza.
Se află PE în pericolul de a ignora această diferenţă între secretul bancar şi paradisurile fiscale? Cele două sunt tratate împreună.
Criza economică a devenit un pretext foarte bun pentru această luptă împotriva paradisurilor fiscale. Nu au nicio legătură cu criza economică, nu ele sunt cele au cauzat-o. S-ar putea chiar ca ele să reprezinte o soluţie la ea, dar nu au cauzat-o. Plângerea din partea statelor cu impozite ridicate este că acestea le fac concurenţă şi le deposedează de bani. În UE, potrivit normelor iniţiale legate de fiscalitate, avem opţiunea de a reţine impozitul sau de a schimba informaţii. Impozitul la sursă este acum de 35%, sau atât va fi, în curând. 35% este un procent semnificativ pentru un impozit. Fondurile luate de Luxemburg sunt apoi repatriate în statul de reşedinţă al contribuabilului. Deci ajung în statul de origine al respectivului rezident. Poate nu e vorba de 45% sau 50%, aşa cum şi-ar dori dl Darling, dar plătesc, totuşi, o parte considerabilă din acei bani.
Vorbiţi despre concurenţă între jurisdicţiile fiscale. Unii spun că un stat slăbeşte politica fiscală a altuia. Ştim ce s-a întâmplat când s-au mutat bani din Germania în Luxemburg. Germanii spun: ‘luxemburghezii ne-au slăbit politica fiscală’.
Eu nu o văd ca pe o slăbire. Am convenit asupra unui impozit de 35%. Poate ar trebui modificat la un alt nivel, dar 35% mi se pare un nivel de impozit absolut rezonabil. Experienţa noastră din Regatul Unit spune că dacă impui impozite prea mari, oamenii pleacă sau nu mai lucrează. Se pensionează şi nu se mai implică în afaceri riscante.
PE a pus, cu siguranţă, ochii pe dv. Nu doar pe Luxemburg, pe toate zonele cu impozite mici. Cum veţi reacţiona?
Sprijin în totalitate ceea ce a afirmat John Purvis. UE se poartă de parcă am fi singurii din lume. Dacă vorbim de concurenţă, vorbim, evident, despre concurenţă între statele membre. Dacă declarăm că nu vrem capital în Uniunea Europeană, haideţi să-l mutăm în Singapore, Dubai, Hong Kong şi America. Acei oameni vor fi fericiţi să ne ia banii.
Care este mesajul Parlamentului pentru cetăţeni? Omul obişnuit nu poate folosi paradisurile fiscale. Nu câştigă suficient de mult. Acesta se uită la bancheri, la cei înstăriţi, care utilizează aceste paradisuri. Ce faceţi pentru omul de rând?
Cred că paradisurile fiscale sunt o noţiune străină pentru cetăţeni. Aceştia nu au posibilitatea să-şi depună banii în state cu fiscalitate bună. Banii nu se scot uşor din ţară şi nu se merită efortul. În sistemul actual, fiecare se uită în grădina celuilalt. Se poartă discuţii nesfârşite referitoare la bani, salariilor directorilor, ale comisarilor, ale deputaţilor, oamenii mă întreabă mereu cât câştig. Atunci când le comunic salariul, răspund că probabil nu spun adevărul. Există o gelozie în toată criza asta. Am impresia că majoritatea PE...pentru că se va pune întrebarea în timpului votului, va exista un amendament care permite celor două sisteme să continue, legat de reţinerea la sursă sau de schimbul de informaţii. Amendamentul privind reţinerea la sursă va fi, probabil, îndepărtat. De ce? Pentru că e un mod populist de a spune oamenilor ‘nu vă faceţi griji, cei ce au profitat nu vor mai putea face asta’. ‘Creăm mecanisme pentru a asigura o mai bună justiţie.’ Întrebarea este: lovim acolo unde trebuie? Nu vom paraliza investiţiile? Sau dezvoltarea? Opinia majoritară în PE e în favoarea unor norme severe pentru statele cu regimuri fiscale favorabile. Cel puţin acolo unde evaziunea fiscală este înlesnită. Atât partidele de stânga cât şi cele de dreapta sunt de acord.
Să revenim la secretul bancar, diferit de problema paradisului fiscal. G-20 au spus că era secretului bancar a luat sfârşit. Aşa este?
Toate tipurile de infracţiuni fiscale vor fi urmărite, pe viitor.
Infracţiunile?
Da, infracţiunile. La început, unele state: Elveţia, Luxemburg, Austria, nu ofereau informaţii decât în caz de delict fiscal în dreptul penal, în caz de escrocherie fiscală. Acum acest lucru include şi frauda fiscală, după standardele OCDE. În acest fel, statele pot fi liniştite, vor putea obţine de la partenerii lor toate informaţiile despre cetăţenii suspectaţi de evaziune fiscală. Confidenţialitatea bancară va continua să existe, dar vor fi, pe viitor, mai multe informaţii legate de administraţia fiscală.
Jean-Paul Gauzes. Confidenţialitatea bancară este moartă, ar trebui să fie?
Sunt de aceeaşi părere ca şi colegul meu. Confidenţialitatea bancară va exista mereu referitor la conturile personale. Ea protejează intimitatea, e un drept de care ne bucurăm, atât timp cât posesia e legitimă. Ce va dispărea este refuzul de a da informaţii în caz de suspiciuni. Asta înseamnă că secretul bancar, ca apărare contra autorităţilor a murit, dar nu şi secretul bancar însuşi.
Pot interveni?
Desigur.
Mă îngrijorează societatea de control înspre care ne îndreptăm. Avem camere de supraveghere peste tot, atunci când zbori, se înregistrează ce mănânci, detalii despre familie etc. Acum se trece şi la conturile personale, fiecare ban pe care îl depunem. Chestiunea care rezultă din imixtiunea şi controlul guvernului: libertăţi civile? Oamenii trebuie să aibă dreptul la confidenţialitate, nu în defavoarea legii, nu prin activităţi criminale însă. Cred că trebuie să stabilim linia de demarcaţie între libertăţile persoanei, confidenţialitate, dreptul la intimitate şi dreptul statului de a interveni, de a controla şi monitoriza.
Criza economică este cea care a pornit totul.
Constrângerile economice şi financiare influenţează mult legislaţia. Chiar dacă secretul bancar nu reprezintă cauza crizei, dl Purvis are dreptate să accentueze acest lucru. E adevărat că actuala criză pune multe perspective în dubiu şi avem senzaţia că vom ieşi din criză la fel cum am intrat în ea. Duce la multe întrebări. Cetăţenii au cerut această egalitate care este uneori cam formală, dar care este justificată.
Vă mulţumesc tuturor. Acesta a fost timpul alocat emisiunii noastre. Le mulţumesc invitaţilor. Şi dv pentru atenţie. La revedere!
|
