Ediţia în limba română
    / Cultură / Ion Luca Caragiale

    Poveste

    ION LUCA CARAGIALE

    A fost odată un împărat ş-o împărăteasă, care aveau trei feciori: ăl mai mare să fi avut şapte anişori, ăl mijlociu vreo şase şi Prâslea vreo patru. Şi erau frumoşi şi cuminţi de-ţi era mai mare dragul să-i vezi.

    Odată, împăratul pleacă la vânat după fiare cu o sumedenie de curteni; şi merg ei cât merg călări pân păduri, pân munţi, şi numa într-o livede răcoroasă, când se opresc să mai răsufle caii de atâta urcuş, aud nişte miorlăituri, să fi zis că e vreun cotoi sălbatic, ori cine ştie ce lighioană.

    Au început să sforăie caii şi să-şi ciulească urechile înspre partea de unde venea zgomotul. Împăratul zice: "Ce să fie?" că nu se vedea nici o mişcare în iarba înaltă a pajiştii şi miorlăiturile îi dedeau zor înainte.

    Un curtean tânăr, mai îndrăzneţ, zice: "Nu daţi drumul câinilor!", sare jos de pe cal şi, pâş-pâş pân iarbă, merge binişor cu arcul gata cătră locul bănuit. Aproape de tot, se opreşte şi-ntinde arcul. Altă miorlăitură... Trage, săgeata vâjâie şi se pierde în desişul ierbii care se clatină din vârf... Altă miorlăitură tot pe loc. În sfârşit, vânătorul mai face un pas, doi, se uită bine, şi rămâne încremenit.

    În iarbă, la un loc bătătorit într-adins, o copăiţă şi în copăiţă un copilaş - el miorlăia aşa. Cine-l lăpădase tocmai aci? Norocul lui... A vrut el împăratul să meargă-nainte la vânat, că la asta plecase, da unde a fost chip de ţipetele broscoiului, că făcea o gălăgie, un tărăboi de nu-l încăpea pădurea.

    Aşa, zice întâiul sfetnic, ăla era un prieten vechi şi bun al împăratului:

    - Măria-ta şi boieri dumneavoastră, eu zic să ne mulţumim cu atâta pe ziua de astăzi. Hai să ne întoarcem acasă, să dăm poşândicul ăsta pe mâna unei femei, că cu aşa trâmbiţă nu mai întâlnim noi vânat cât om umbla.

    S-au întors cu copilul încet la pas, şi, ori de osteneală că ţipase, ori de zăngănitul armelor, ori de legănătura mersului domol călare, copilul a adormit în braţele sfetnicului, care i-a cântat tot drumul.

    În sfârşit, ce s-o mai lungim degeaba! pune-te biata împărăteasă, biată să nu fie! cu cucoanele din casă, ia-l pe copil, desfaşă-l, spală-o - că era fetiţă - premeneşte-o, aleargă de-i caută sân... mă rog, toate celea multe câte trebuiesc la un pui de om. Şi feciorii împăratului, bucuria lor, că aveau acuma o păpuşe vie să se joace cu ea!

    Hrănită, îngrijită, alintată ca o fată de împărat, cum nu era să crească bine? Creştea mare şi frumoasă, dar frumoasă, nu aşa - frumoasă! Au crescut feciorii şi fata până a ajuns ca de vreo optsprezece ani şi ei care de câţi era.

    O iubeau împărăteasa şi împăratul pe fată de-o pierdeau din ochi, cât era de mlădioasă când umbla de colo până colo pe covoarele moi, de nu s-auzea păşind, şi cu trandafirii în păr şi râdea de toate celea, parcă era, când s-arăta în faţa bătrâneţilor lor, ca un luceafăr strălucitor şi vesel în faţa unui drumeţ ostenit.

    Şi erau toţi fericiţi. Da numa, ce să se pomenească odată împăratul şi-mpărăteasa, tocmai când şedeau amândoi de vorbă şi puneau la cale că ce rost să-i facă fetii ăsteia, să-i găsească un voinic, un om de neam pe potriva ei, ca fată de suflet a unei case împărăteşti - ce să se pomenească? Vine feciorul ăl mai mare şi zice cu glas tremurat:

    - Măriile Voastre, taică şi maică, vă sărut mâinile, vreau să vă spui o vorba şi să vă fac o rugăciune mare!

    Zice împăratul:

    - Ce e fătul meu? Spune.

    Băiatul zice:

    - Sărut mâinile măriilor-voastre, am venit... să îndrăznesc... dacă nu vă e cu supărare... să-mi daţi mie pe Ileana de nevastă... că... mi-e dragă şi fără ea nu pot trăi.

    Împăratul răspunde:

    - Fătul meu, asta nu se poate. Eşti fecior de împărat şi ai să fii împărat. Nici inima ta n-are voie să bată cum îi place şi nici tu n-ai voie s-o asculţi cum bate. Dacă vrei s-o iei pe Ileana, lapădă-te de tronu-mpărătesc, pe care ar fi să mi-l moşteneşti tu când o vrea Dumnezeu să mă cheme de aici; lapădă-te de tron, şi atunci, rămâneţi: tu bărbatul Ileanii şi frate-tău ăl mijlociu împărat pe bun drept în locul tău la vremea ta. Gândeşte-te bine toată noaptea şi mâine să-mi dai răspunsul!

    Dar când a zis vorbele astea, împăratul s-a posomorât rău de tot - adică: să nu te socoteşti că-i glumă ce-ţi spui eu. A plecat tânărul pe gânduri. N-apucă împăratul să se întoarcă spre împărăteasă, s-o întrebe ce zice de asta, şi iacătă feciorul ăl mijlociu intră, se închină pân’ la pământ, sărută mâna tatii şi mamii şi zice:

    - Taică şi maică, măriile-voastre, am venit să vă fac o rugăciune: eu vreau să mă însor şi vă rog să-mi daţi pe Ileana, că fără Ileana eu mor.

    - Fătul meu, zice împăratul supărat, asta nu se poate.

    - De ce, măria-ta?

    - De ce, de ce... Uite pentru că nu vreau eu! zise împăratul restit. Ieşi afară! ieşi, că se întâmplă nu ştiu ce!

    - Ai văzut, măria-ta? zise împărăteasa, după ce a plecat flăcăul mâhnit.

    - Am văzut, răspunse împăratul încruntat.

    - E un lucru mare, măria-ta, zice împărăteasa, şi încă mie mi-e frică şi de altceva.

    Şi cum zice vorba asta, hop şi Prâslea, de douăzeci şi doi de ani, de-abia cu câteva tuleie în bărbie, iar: "Ileana şi Ileana, că de unde nu, îmi fac seama singur" şi începe să plângă şi să cază în genunchi la părinţi, că-i era mai mare milă mă-sii de el.

    Se scoală împăratul necăjit foc şi şart! o palmă lui Prâslea de a răsunat tot palatul:

    - Ieşi afară, mucosule!

    Plânse Prâslea şi fugi! Împărăteasa plânge, şi împăratul turbat trimete să cheme numaidecât pe întâiul sfetnic. Cum soseşte bătrânul, împăratu-i spune tot.

    - Măria-ta, zice sfetnicul, nu trebuie să te superi aşa de tare. Cine n-a trecut prin asta? La tinereţe e boală cu leac, să-i trimetem pe copii să se plimbe pân lume un an; un an să n-aibă voie nici unul să puie piciorul pe pământul împărăţiei noastre, şi peste un an să mai vorbim: boală trecătoare. Ochii cari nu se văd se uită.

    Împăratul chemă pe unul câte unul dintre feciori, şi fiecăruia le spuse porunca hotărâtă, scurt şi apăsat, aşa că nu mai era chip să mai zică băiatul nici cârc.

    - Ai înţeles?

    - Am înţeles, măria-ta!

    Şi au sărutat fiecare mâna taichii şi maichii şi şi-au luat rămas bun de la Ileana, şi-au plecat tustrei călări tot uitându-se-napoi, cât au putut să mai vază, cum fluturau în vârful turnului, de departe, două năframe albe. S-au despărţit la răspântie şi au apucat care pe unde.

    Au umblat ei cât au umblat, aşa hoinari, multă vreme pân lumea largă de colo până colo, şi ce să vezi? Când mai erau vreo trei luni până să li se împlinească termenul, ajung ei, fără să se caute, într-un târg mare, unde se ţinea iarmaroc vestit odată la zece ani. Şi ţinea iarmarocul ăsta o sută de zile în cap. Se strângeau acolo la vreme toate bogăţiile de mărfuri din patru părţi ale lumii, bunătăţile şi leacurile pământului, şi minunile iscodeniilor toate, şi comedii şi solomonii, ghicitori, cântăreţi şi panglicari şi paiaţele ăi mai dântâi: veneau toţi să-şi arate care mai de care meşteşugul... şi lume... lume de toate neamurile şi limbile din depărtări.

    Umblând aşa pân iarmaroc, feciorul nostru ăl mai mare dă peste un negustor care vindea un plocat frumos cu părul creţ şi dulce ca mătasea porumbului fraged. Plocatul cela era vrăjit, că cine şede pe el, până să stingă o scânteie, ajungea unde gândea. Ce mai încape tocmeală multă? - l-a cumpărat.

    Tot în vremea asta, al doilea frate găseşte pe un pusnic de la Sfântul Munte, ori de unde o fi fost, care vindea o iconiţă făcătoare de minuni a Maichii Precistii, şi iconiţa aceea avea puterea că cine ar fi fost pe moarte, dacă o atingea cu credinţă de buze, îi trecea boala şi se ridica-n picioare bun zdravăn, parcă nu l-ar fi fost durut în călcâie măcar.

    - Câte parale?

    - Atâtea.

    - Poftim.

    A luat iconiţa şi-a plecat.

    La o înghesuială nerăzbită, cum e la orice iarmaroc, iacă se întâlnesc cei doi fraţi şi nu le vine să crează ochilor, şi se iau în braţe – că pasămite îşi tăinuise unul altuia şiretenia de-acasă. Când să-şi spui câte toate el văzuseră şi cât li e dor de maica şi de taica de-acasă, iacătă un zgomot grozav: un tânăr alerga pân iarmaroc plângând şi căutând cai să zboare ca vântul şi ca gândul că el trebuie numaidecât să plece acasă. Fuga şi ei, să vază şi ei. Când colo era chiar Prâslea. Cum îi vede dă un ţipăt:

    - O, fraţii mei iubiţi, ia uitaţi-vă în oglinda asta, gândiţi-vă la părinţii noştri acasă şi să vedeţi grozăvie! Doamne! Doamne! ce să facem?

    Şi cum se uită ei în oglindă şi se gândesc casă, ce să le vază ochii? Văd aievea pe Ileana culcată-n pat cu părul despletit, albă cum îi varul, cu ochii ca sticla duşi în fundul capului fără o rază de viaţă – broboane mari de sudoare pe frunte – stârlici la-ncheietura mâinilor încucişate pe piept – şi sughite rar – sfetnicul bătrân îi ţine lumânarea, şi mitropolituul în sfită de aur s-apleacă şi apropie de buzele ei fripte lingurinţa cu grijanie; şi la o parte şi alta a patului, în genunchi, plâng înfundat împăratul şi împărăteasa cu capetele lor bătrâne pe picioarele răcite ale bietei fete...

    Repede, flăcăi! toţi pe plocat...

    Au ajuns...

    Iconiţa la buzele moartei...

    Se mişcă fata... clipeşte din ochi... îşi ridică mâna la frunte... îşi dă frumos părul într-o parte... zâmbeşte... se scoală...

    E sănătoasă... sărută pe parinţii şi pe fraţii ei, şi începe iar să râză ca mai înainte şi să umble de colo până colo; fuge în grădină, taie trandafiri, şi-i pune în păr şi spune la copilării şi râde de parcă s-a sculat o ciocârlie din somn şi-şi cântă cântecul de dimineaţă.

    A pus împăratul să clădească o biserică mândră cum nu mai fusese până atunci în toată împărăţia, spre lauda Fecioarei, care făcuse o aşa minune. Şi a mâncat şi băut la sărbători mari trei săptămâni lume după lume, pe socoteala curţii împărăteşti.

    Acu, toate bune: fata a scăpat; să fie sănătoasă, să trăiască, şi Maica Domnului buna, care a păzit-o, să-i dea noroc... Da... fata ca fata; ce te faci cu flăcăii? că de a doua zi au început iar să vie unul câte unul la împăratul să-şi spuie păsul.

    Cui s-o dea?

    Care are mai mult drept s-o ia?

    Fără oglindă n-ar fi văzut-o în ce hal era şi n-ar fi îndrăznit să calce porunca împăratului, să vie înainte de termen.

    Fără plocat, n-ar fi sosit la vreme.

    Fără iconiţă ar fi dus-o toţi la groapă.

    Au stat seara la sfat împăratul, împărăteasa şi sfetnicul cel bătrân, şi până-ntr-un târziu n-au putut să se înţeleagă cei doi bătrâni cuminţi, cui trebuie dată fata: ba unuia, ba altuia, ba lui Prâslea; ba să se tragă sorţi, norocul s-aleagă!

    Împărăteasa, dacă văzu şi văzu că nu se mai isprăveşte vorba şi ea cam picotea de somn, zice:

    "Doamne! măria-ta, cum sunteţi dumneavoastră bărbaţii! vă pricepeţi la împrejurări mari, şi la ale mici vă pierdeţi cumpătul şi rostul... Război mare să fi fost de făcut şi pâna acum îl puneaţi la cale. Stau şi v-ascult de-atâta amar de vreme... am căscat de mi-a trosnit fălcile. Ce mai tura-vura... vorbă lungă degeaba? iacă, o s-o ia ăl de l-o iubi fata, că dreptul lui e!"

    - Ei? întreabă cine a ascultat povestea, care dintre flâcăi a luat-o pe Ileana?

    - Nu ştii dumneata, răspunde povestitorul, cum se isprăvesc toate poveştile cu trei feţi-logofeţi? Pe cine era să iubească fata?... pe Prâslea.

    - Dar ceilalţi cum au rămas?

    - Au rămas destul de bine. Ăl mare a rămas cu topuzu-mpărătesc; ăl mijlociu cu iconiţa... Puţin lucru e să împărăţeşti? Nu-i destul să nu mori niciodată? Dar era şi drept să fie a lui Prâslea, pentru că el dacă nu o lua pe Ileana, rămânea cu oglinda, şi s-ar fi tot uitat în ea, ar fi văzut-o pe fată mereu cu altu-n braţe şi s-ar fi prăpădit băiatul... Şi dacă se prăpădea el, se prăpădea şi fata, se prăpădea şi mă-sa, împărăteasa, care tot pe el îl iubea mai mult, că era Prâslea, şi ar fi fost mai mare păcatul să se întâmple atâtea nenorociri pentru o biată dragoste de tinereţe.




    DE ASEMENEA ÎN SECŢIUNEA ION LUCA CARAGIALE

    În sfârşit, se isprăveşte comedia. Ne sculăm să plecăm; coate-goale se scoală şi dumnealui. Plecăm noi, pleacă şi dumnealui după noi. Eu îl vedeam cu coada ochiului; dar nu vream să le spui cocoanelor, ca să nu le ruşinez. Ştii cum e Veta mea,... ruşinoasă.
    Daţi-mi voie! Termin îndată! mai am două vorbe de zis. Iată dar opinia mea. Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!
    Nu e revuluţie, domnule, e reacţiune; ascultă: (citeşte tremurând) „Reacţiunea a prins iar la limbă. Ca un strigoi în întunerec, ea stă la pândă ascuţindu-şi ghearele şi aşteptând momentul oportun pentru poftele ei antinaţionale… Naţiune, fii deşteaptă!" (cu dezolare) Şi noi dormim, domnule!
    Ce dracul caută Crăcănel aici? Mă minte că se duce la Ploieşti... şi vine la bal... Nu cumva Mangafaua sare garduri?... Ori a simţit ceva?... Mi-am schimbat costumul la grandirop... Nici el, nici Iordache nu mă mai poate cunoaşte... Dar Nae... Năică unde-i?... Unde e pârlitul de Pampon? (Iordache intră) Nae! Să vedem. (îşi pune masca şi urcă în fund spre stânga)
    Oameni buni... eu v-am descoperit fapta; dar omul ăsta e bărbatul meu... O să mi-l luaţi de tot.. rămâi singură. Trebuie să mă lăsaţi să-i spui şi eu o vorbă... (Oamenii se dau cu respect în lături; ea s-apropie de Dragomir, care stă nemişcat, şi răspicat îi şopteşte.) Dragomire, uite-te la mine (el o priveşte) pentru faptă răsplată şi năpastă pentru năpastă!
    © 1991-2014 The Titi Tudorancea Bulletin | Titi Tudorancea® este Marcă Înregistrată | Condiţii de utilizare