| Editura Global Info / Literatură |
Ion Luca Caragiale
Amici
Domnul Mache şade la o masă în berărie şi aşteaptă să pice vreun amic; e vesel şi are poftă de conversaţie. N-aşteaptă mult. Peste câteva momente, iată că-i soseşte unul dintre cei mai buni amici, d. Lache. D. Lache e fără chef. S-apropie şi şade şi el la masă. Cititorul mă va ierta că nu dau nici o indicaţie de ton, de acţiune şi de gamă temperamentală în tot decursul dialogului - indicaţie atât de necesară pentru citire caldă - şi va suplini însuşi cu imaginaţia această lipsă.
Lache: Bonsoar, Mache.
Mache: Bonsoar, Lache.
L.: Ai venit de mult?
M.: Nu... De vreo zece minute... Iei o bere?
L.: Iau.
M.: Băiete! două mari... (Către Lache:) Da... ce ai? te văz cam...
L.: Nu prea am chef... Sunt obosit... Am stat azi-noapte târziu la Cosman, până la ziuă.
M.: Cu cine?
L.: Cu nişte amici... Am vorbit foarte mult de tine.
M.: Da?... Ce?
L.: E!... mai nimic... fleacuri! Nu ştii cum sunt oamenii noştri?
M.: Adică... cum? mă vorbea de rău?... mă-njura...
L.: Uite, vezi! ăsta e cusurul tău - exagerezi.
M.: N-ai spus tu?
L.: Ce-am spus eu? nu ţi-am spus nimica... Ţi-am spus că aşa sunt oamenii... Tu vrei numaidecât să te laude toată lumea, şi să nu-ndrăznească nimeni să-ţi facă o critică, fie cât de mică. Vezi, ăsta e cusurul tău - prea te crezi.
M.: Ba nu mă crez deloc, să mă ierţi; da mă mir că nu găsiţi alt subiect de conversaţie decât pe mine...
L.: Daca a venit vorba... Mai la urmă, nu te-a vorbit nimeni de rău pe faţă... fireşte că n-ar fi întrăznit: ştie ce buni prieteni suntem... Da ştii, aşa ciupeli.
M.: Cam ce?
L.: Secături... Mai ales unul dintre el nu te poate suferi, şi ţi-e amic.
M.: Cine-i ăla?
L.: Ei! asta e!... Ce-ţi pasă?
M.: Aş vrea să-l ştiu.
L.: Nu se poate.
M.: Parolă de onoare că nu-i cer nici o socoteală; n-am să-l fac niciodată să-nţeleagă că am aflat ce-a spus...
L.: Mai întâi, nici nu ştii ce a spus...
M.: Ce-a spus?...
L.: Uite, ăsta e cusurul tău - eşti curios.
M.: Bine, frate, fireşte că sunt curios să aflu ce se spune pe socoteala mea, mai ales de amici, ca să ştiu cui să mă încrez, cum să mă apăr.
L.: Mai luăm câte una mică?
M.: Da.
L.: Băiete, două mici...
(Pauză. Chelnerul aduce paharele cu bere.)
M.: Ei?
L.: Ei!...
M.: Ei! ce spunea amicul?
L.: Nu te poate suferi... Nu ştiu cum venise vorba de oameni deştepţi, şi zic eu: „Uite, Mache e băiat deştept”... că ştii că eu te-am considerat întotdeauna ca foarte deştept, nu că mi-eşti amic, fiindcă mai la urmă, dă-mi dai voie şă-ţi spun, n-am nici un interes să-ţi fac curte... Acu, ce să mai vorbim?... te cunosc şi mă cunoşti, slavă Domnului! toate defectele le pot avea; dar trebuie să mărturisiţi toţi că am şi eu o calitate - sinceritatea; şi-ţi spun sincer că mi-ar părea foarte rău să vie tocmai amici şi să zică, mă-nţelegi...
M.: Bine, monşer, cine zice?
L.: Tu.
M.: Eu?
L.: Văz că te uiţi la mine aşa, cu un aer care de! parcă vrei să-mi zici că nu crezi.
M.: Da mai întâi ce să crez? că nu mi-ai spus nimic. Mi-ai spus că unul dintre amicii cu cari erai aseară nu mă poate suferi, şi că tu ai susţinut că eu sunt deştept.
L.: Am susţinut, fireşte.
M.: Dar amicul meu, care nu mă poate suferi?
L.: Apoi tocmai la asta vream s-ajung; dar dacă mă întrerupi mereu! Uite, vezi! ăsta e cusurul tău - întrerupi!
M.: Ei! iaca nu mai întrerup; spune, ascult.
L.: Când am zis eu că eşti deştept, întâi a zâmbit aşa, adică: „Prost eşti!” mie, şi pe urmă zice: „O fi deştept, nu zic; dar e cam... zevzec”.
M.: Zevzec!
L.: Zevzec.
M.: Ei! după ce mă judecă dumnealui pe mine că sunt zevzec?
L.: După multe, cari le spunea el...
M.: Cam ce?
L.: Că ţi-ai neglijat totdeauna slujba...
M.: Nu-i adevărat!
L.: Că era să te dea afară până acum de vreo trei ori...
M.: Minte!
L.: Că joci cărţi, şi râd toţi de tine ca de o mazetă1!
M.: Eu, mazetă!
L.: Că bei...
M.: Ce beau?... două-trei pahare de bere pe zi.
L.: Că te-ai însurat fără zestre.
M.: Treaba mea!... Ce măgar!... Mă rog ţie, cine e măgarul ăsta, aş vrea să-l ştiu...
L.: Ţi-am zis de la început că nu ţi-l spui.
M.: De ce să nu mi-l spui, dacă zici că mi-eşti amic sincer.
L.: Ca să mă pui de faţă?... N-am poftă.
M.: Pe onoarea mea că nu... Îţi jur pe ce am mai scump că nici n-am să-i pomenesc vreodată. Vreau să-l ştiu numai, ca să mă feresc de el şi să-l despreţuiesc.
L.: Nu se poate, Mache.
M.: Pe onoarea mea! Mă rog ţie, spune-mi-l.
L.: Uite, vezi, ăsta e cusurul tău - eşti indiscret. Înţelege româneşte că nu ţi-l spui. Eu am toate defectele câte pofteşti; da trebuie să mărturisiţi toţi că am şi eu o calitate - eu sunt discret... nu-mi place să umblu cu plosca.
M.: Atunci dă-mi voie să-ţi spun că nu-mi eşti amic cum te credeam.
L.: Eu! nu-ţi sunt amic ţie? eu? Bravos! Mersi...
M.: În sfârşit, un amic...
L.: Dacă sunt eu prost... şi-ţi spun... da iacă tac... şi aldată să-mi dai cu tifla dacă ţi-oi mai spune ceva... (Către chelner:) Băiete, încă două mici...
M.: Şi... numa atâta a zis amicul de mine?
L.: A zis mai multe... Da-n sfârşit, ce-ţi pasă?
M.: Nu-mi pasă nimic... dar sunt curios să văz până unde merge mişelia omului... Zici că mi-e amic.
L.: Bun.
M.: Amic de-aproape?
L.: Da.
M.: Şi ce mai zicea?
L.: Nu-ţi mai spui, că te superi... Că asta trebuie să mărturiseşti şi tu că e cusurul tău - te superi.
M.: Pe onoarea mea, nu mă supăr...
L.: Zicea de nevastă-ta... că...
M.: Că ce?
L.: Că... În fine, prostii! ce să-ţi mai spui?... Da! dar i-am tăiat nasul. Nu-ţi permit, zic, să te atingi, mă-nţelegi, de onoarea femeii amicului meu!
M.: Cum! pe onoarea nevestii mele?
L.: Că e prea frumuşică şi prea tânără pe lângă tine; că te-a luat fiindcă era săracă, dar...
M.: Dar ce?
L.: Că la teatru mereu... Zic: „Are lojă gratis!” - „Da - zice el - la Şosea cu bicicleta de două ori pe zi, dimineaţa şi seara?” - „Tot gratis!” zic eu. - „Da vara la Sinaia, tot gratis? zice el; de unde atâta lux?”
M.: Mare canalie!
L.: Şi pe urmă a făcut aluzie aproape pe faţă la un alt amic...
M.: La cine?
L.: Nu-ţi spun...
M.: Ascultă-mă, Lache! să ştii că mă supăr serios!... Trebuie numaidecât să-mi spui...
L.: Dacă nu vreau.
M.: Trebuie să vrei! auzi! fiindcă-ţi trag palme, mă-nţelegi!
L.: Ei, uite, vezi? ăsta e cusurul tău - eşti violent.
M.: Cusur, necusur, numaidecât să-mi spui la cine a făcut infamul aluzie?
L.: Vrei numaidecât să ştii?
M.: Da!
L.: La Fănică.
M.: La bărbatul, sorii nevestii-mi! la cumnatu-meu?
L.: La Fănică, la cumnatu-tău.
M.: Mizerabilul! canalia! Cine e? trebuie să-mi spui numele lui!
L.: Uite, vezi? ăsta e...
M.: Nu vreau să ştiu nimic!... Trebuie să mi-l spui!...
L.: Nu-ţi spun!...
M.: Îţi trag palme, mă-nţelegi!
L.: Ia poftim!... Ei! apoi nu mă lua aşa repede, că... Auzi dumneata! Dar nu strici tu; eu stric... Viu şi-ţi dau de ştire să te păzeşti de amici, să nu te-ncrezi în oricine ca un zevzec, şi-ţi atrag atenţia asupra ce spune lumea despre onoarea ta şi a nevestii, şi tu, în loc să-mi mulţumeşti, te răţoieşti la mine... O să mă faci să te evit altă dată...
M.: Care va să zică, nu vrei să-mi spui?
L.: Nu.
M.: Mersi.
(Cheamă pe chelner şi plăteşte. Pauză lungă, în timp ce Mache bate toba cu degetele pe masă, având aerul că plănuieşte ceva adânc. Un muşteriu nou-venit, anume Tache, se apropie de masa celor doi amici.)
Tache: Bună seara.
Lache şi Mache: Bună seara.
Tache: Mare secătură eşti, amice Lache... Mă faci să-mi pierz noaptea până despre ziuă, să te aştept ca un caraghios la Cosman.
Lache: Mă rog ţie, scuză-mă... Eram zdrobit de oboseală; nu mai puteam; am stat să mă odihnesc şi eu o noapte ca oamenii; m-am culcat de la opt aseară.
Mache (drept în picioare, izbucnind furtunos): A! care va să zică te-ai culcat devreme! n-ai fost az-noapte la Cosman?... Acu ştiu cine e amicul... Poftim (Două palme straşnice şi pleacă.)
Lache: Uite, vezi! ăsta e cusurul lui - e măgar!... şi violent!... şi n-are manieră!
Note
1. Ageamiu.
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
