Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Ion Heliade Rădulescu

    O noapte pe ruinele Târgoviştii

    Soarele după dealuri mai străluceşte încă,
    Razele-i rubinoase vestesc al lui apus,
    Şi seara, pânditoare subt fiecare stâncă,
    Cu-ncet şi-ntinde umbra cutezătoare-n sus.

    Muntele al său creştet şi-nalţă şi priveşte
    Linul cobor al zilei, tainicul ei sfinţit,
    Şi raza cea din urmă pe fruntea lui izbeşte,
    Ce mândră ţine faţă cu cerul cel roşit.

    Vântul de seară suflă şi frunza-nfiorează,
    Roua seninul varsă verdeaţa renviind;
    Dealurile-n cunună câmpia-ncorunează
    Şi râul p-a lui cale şopteşte şărpuind.

    P-a dealului sprânceană, pe fruntea-i cea râpoasă,
    O cetăţuie veche, lăcaş religios1,
    Păstrează suvenirea d-o noapte sângeroasă
    Ce mult s-asemănează cu sânu-mi cel noptos.

    Astfel într-al meu suflet se nalţ-a mea credinţă,
    P-a patimilor râpă ca monument s-a pus
    Şi-mi ţine şovăinda, clătita mea fiinţă
    L-a vieţii-mi viforoase prea liniştit apus.

    Soarele-acum sfinţeşte şi noaptea naintează,
    Cu-ncetu-şi cârmuieşte carul cel aburos;
    Mii de lumini în preajmă-i, pe frunte-i schinteiază,
    Ş-acuma îşi întinde vălul de abanos.

    Ochii-mi în mărmurire se uită la vecie,
    Din stea în stea se plimbă, în orice stea citesc;
    Sufletu-mi s-aripează şi zboară în tărie,
    Se scaldă în lumina eterului ceresc.

    D-acolo se întoarce ş-în sânu-mi se aşază -
    Tăcere, întunerec în preajma mea domnesc!
    Natura toată doarme, fiinţa-mi privighează
    Dasupra pe ruine mormântul strămoşesc.

    Un rece vânt se simte c-a morţii răsuflare,
    Pe piatra cea-nverzită şuieră trecător:
    Ca viaţa se răvarsă o mută-nfiorare,
    Pustiul se însuflă d-un duh încântător.

    Tot este viu în preajmă-mi: frunza pe zid şopteşte,
    Iarba pe muşchi întreabă: "Aici cine m-a pus?'
    Zidul ca o fantomă dasupră-mi se lăţeşte,
    Ca uriaş la spate-mi turnul se nalţă-n sus.

    La locul lor stau toate, ca moartea neclintite,
    Gata să năvălească; umbrele mă-ncongiur,
    Trec şi retrec, se primblă asupră-mi pironite;
    Pasări de noapte, cobe fâlfâie împrejur.
    ...............................................................................
    Eu n-am venit, o, umbre, să turbur pacea noastră,
    Fiinţa-mi rătăcită aleargă între voi;
    Este ş-a mea odihnă sălăşluirea voastră:
    Eu sânt însumi o umbră împinsă de nevoi.

    Sânt de al vostru sânge, braţu-mi nu se armează
    D-acea armă slăvită ce voi aţi mânuit;
    Muza-mi a voastre fapte la umbră cercetează
    Ş-a voastră pomenire pana-mi a consfinţit.

    Eu cânt în miezul nopţii a voastre biruinţe,
    Eu pe mormântul vostru laure împletesc;
    Izbânzi, fapte viteje, războinice dorinţe
    Recomandez eu lumei, l-ai voştri fii vestesc.

    Câmpia îmi arată slăvitele războaie
    Şi câte biruinţe pe dealuri s-au sărbat;
    Râul în treacăt spune ca cât sânge şiroaie
    În vremele trecute unda-i a purpurat.

    Aci îmi stau de faţă eroii Rumâniei
    Din Câmpulung, din Argeş, din Iaş, din Bucureşti,
    De la Traian şi Negru, martiri ai vitejiei,
    Până la împilarea trufiei strămoşeşti.

    Ici glasul: Radu Negru! peste Carpaţi răsună;
    Viteazu-şi pune tronul în locul strămoşesc;
    Orice rumân în preajmă-i subt steagu-i se adună
    Ş-îşi apără pământul cu braţ, duh rumânesc.

    În capul unei armii Mircea viteaz răcneşte,
    Însuflă bărbăţia rumânilor soldaţi;
    A lui Murat trufie învingător smereşte,
    Şi locul este slobod din Istru la Carpaţi.

    Balcanul până-n poale-i văzu pe fiii Lunei
    Bătuţi, goniţi, nemernici, scăpare a căta;
    Dunărea este martur de preţul al cununei
    Ce fiii Rumâniei ştiură a lua.

    D-aici văz în Moldova toată slava romană
    A renvia subt Ştefan şi ai vechimii ani
    Iarăşi a se întoarce; a vitejiei hrană
    Subt el îmbărbătează a-nvinge pe tirani.

    P-a Neamţului cetate eu văz o eroină2 ,
    Moldoveană în toate, spartană l-al său dor,
    Certând nemernicia la moldovean streină,
    Zicându-i ca să moară ori vie-nvingător.

    Aci Mihai cel Mare deşteaptă bărbăţia,
    Steagurile destinse slobode fâlfâiesc;
    Subt dânsele el cheamă pe toată Rumânia,
    Şi trâmbiţa răsună, vitejii se-nmulţesc.

    Buzeştii comandează, tătarilor e spaimă,
    Hanul l-a lor picioare muşcă ţărâna jos3
    Calofirescul arde d-a lor vitează faimă,
    Şi braţul lui împumnă fierul şi mai vânos.

    De glasul cel războinic altarul se despică,
    Din sânu-i vitejia e foc mistuitor.
    Farcaş4 într-însul arde, sfânt crucea sa ridică:
    E comandir de arme, păstor răzbunător.

    Paşa cu barba lungă spre fugă comandează,
    Fierosul Manaf pierde orice curaj barbar;
    Arabul beat de sânge în lanţ acum turbează;
    E plin câmpul bătăii de cruntul ianicear.

    Dunărea e mormântul taberii musulmane,
    Crucea în triumf zboară, Hristos e răzbunat;
    Rumânul este spaimă trufiei otomane:
    Cel hotărât la cruce în veci a triumfat.

    Preste Carpaţi acuma vulturul rumân zboară,
    D-aicea spre Moldova îşi ia falnicul zbor:
    Două capete are5 , cu patru ochi măsoară,
    E-n toată Rumânia acum poruncitor.

    .............................................................................

    O, ziduri! rămăşiţă din slava strămoşască!
    O, turn! de unde ochiul de mii de ori văzu
    Biruinţa să zboare p-oştirea rumânească,
    În muta voastră şoaptă câte-mi vorbiţi acu!

    Muşchiul acesta verde ce vremea-l grămădeşte,
    Aste ierburi sălbatici ce în pustiuri cresc,
    La inima gemândă sânt laure ce creşte,
    Deşteaptă bărbăţia; din ochi robii vorbesc.

    Vitejilor războinici! frunza când vă suspină
    Şi când astupat geme vântul pân boltituri,
    Este al vostru nume ce ca o undă lină
    Murmuie, se strecoară pân aste crăpături.

    ..............................................................................

    Dar ce glas întrerupe astă tăcere sfântă!
    E glasul cucuvaii ce plânge al său dor.
    Asta este poetul? p-al vostru mormânt cântă
    Acest fiu al pustiii?... O, glas prea cobitor!

    Ce-mi spui d-a noastră soartă? vaietul ce nu-ţi tace?
    Ca ce fel de restrişte? ca ce fel de nevoi?
    Corbul nu este vultur? ce nu mă laşi în pace?
    Plângi numai pentru tine, nu plânge pentru noi!

    ................................................................................

    Fatala presimţire acum mă părăseşte,
    Dar vai! eu ca şi tine sânt slab, neputincios;
    Glasu-mi nu-mbărbătează, poate şi el cobeşte,
    Sau plânge slava veche, şi plânge dureros.

    Ss! Clopotul s-aude! E ceasul după urmă?
    Îngerul pocăinţii cu ast d-aramă glas
    Cheamă la rugăciune pe rătăcita turmă.
    Natura se deşteaptă, visurile mă las.

    Ruşaşte răsăritul, muntele rubinează,
    Îngânat pântre aburi dealurile verzesc;
    Râul adapă câmpul ce roua însmăltează,
    Răcoarea dă viaţă şi stelile albesc.

    Turme, cai, dobitoace la apă se coboară,
    Clopote bat, se scutur, cu-al dimineţii zvon;
    La vâjâitul morii undele se-nfăşoară,
    Deschis e ochiul zilei acum pe orizon.

    Note

    1. Mănăstirea Dealului, unde prin tradiţie se zice că, dându-se un bal, s-au tăiat într-o noapte doisprezece boieri, pe-ntunerec, nevestele lor au tras dansul prin sângele bărbaţilor.

    2. Muma lui Ştefan cel Mare, închisă fiind în mănăstirea sau cetatea Neamtului dimpreună cu mitropolitul şi toate femeile boierilor, aflând de înfrângerea fiului său, care gonit, vine să caute scăpare în mănăstire, ea iese pe zidurile cetăţii îi opreste intrarea şi-l goneşte, ca sau să moară, sau să vie înviingător. Vezi broşura tipărită cu prilejul icoanei ce înfăţişează această scenă, de G. Asachi.

    3. Stroe Buzescul a avut un duel cu nepotul hanului tătărilor la Stăneşti. Unde prinţul tătăr a fost tăiat în două, din umărul stâng până sub subţioara dreaptă, iar Buzescul s-a rănit foarte primejdios.

    4. Popa Stoica din Caracal fiind foarte viteaz, Mihai cel Mare îl face agă, îi dă comanda pedestrimii şi îl numeste Farcaş, dupa moşia ce i-a dăruit-o.

    5. Mihai-vodă, săvârşind războaiele sale cu turcii, îşi întoarce armele în Transilvania, o supune şi deci, supunând şi Moldova, uneşte pe toţi românii sub un sceptru şi mai dă încă un cap vulturului românesc. Se găsesc încă peceţii pe la hrisoave şi pecetluiri de ale lui Mihai-vodă, în care vulturul are două capete.




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA