George Topîrceanu

Otilia Cazimir: Vis alb

Aş vrea cu tine să mă duc departe,
La Polul Nord, sub cerul de opal,
Când gheaţa mării clare se desparte
În blocuri plutitoare de cristal.

Desfăşurând culorile-i spectrale,
S-ar înălţa deasupra noastră ca un fald
Dantela aurorii boreale,
De purpură, de aur şi smarald.

Banchiza albă ne-ar aşterne-n faţă
Covoare de omăt imaculat.
Şi-n adăpostul mic, scobit în gheaţă,
Am arde-un foc de spirt denaturat.

Din larga-mpărăţie de zăpadă,
S-ar aduna fantasticul norod
Al nopţilor polare, să ne vadă:
Urşi albi, de vată — foce mari, de glod...

Iar când natura-n soare nou învie
Şi când văzduhul nu mai e opac,
Într-un bazin de sticlă argintie
Ar licări oglinda unui lac.

Acolo-n apa-i calmă şi albastră
M-aş duce-n zori de ziuă să mă scald
Şi cât ar fi de frig, iubirea noastră
M-ar face să-mi închipui că mi-i cald!