Ediţia în limba română
    / Cultură / Emil Gârleanu

    Emil Garleanu

    După asemănarea lor!

    Făcuse Dumnezeu aproape toate lighioanele pământului. Îi rămăsese de învieţuit numai câteva. Pe acestea se hotărî să le plăsmuiască după sfatul celorlalte. Astfel putea să cunoască şi inima şi mintea acelor cărora le dăduse suflet mai dinainte.

    Aşa, după povaţa leului, care vroia să ştirbească din măreţia tigrului, făcu mâţa; după gustul raţei, zuliară pe lebădă, făptui gâsca; după placul elefantului, ironist, născu şoarecele. Ascultă chiar pe măgar, care-l rugase că, decât ar mai face un dobitoc pe lume, mai bine i-ar lungi lui urechile, doar-doar o putea prinde un sunet mai armonios.

    Dumnezeu ştia că fiecare din vietăţile aceste îşi vor avea pe pământ menirea lor; că, cu cât vor fi mai multe, cu atât se vor înlesni mai bine una pe alta; că nici urechea măgarului n-o să prindă nota privighetoarei, după cum nici mărimea elefantului n-o să poată batjocori micimea şoarecelui.

    De aceea Atotputernicul se plimba pe pământ, întrebând şi ascultând în dreapta şi în stânga. Într-un rând, odihnindu-se pe o piatră, se gândea cum să mai dea o vieţuitoare aerului. Şi cum căta cu ochii primprejur, iată că vede: sub o frunză, o broască; o albină şi-un fluture pe câte o floare; şi-n mijlocul unei mreje, ţesute între două crengi, un păianjen.

    Dumnezeu zâmbi, le chemă la el şi le spuse:

    — Ascultaţi, vietăţilor, vreau să vă dau pe ziua de astăzi încă o tovarăşă. Doresc să aud povaţa voastră — cum şi ce înfăţişare să-i alcătuiesc. Mergeţi de vă sfătuiţi dintru-ntâi între voi şi veniţi cu lucrul gata.

    Cele patru vieţuitoare se traseră mai la o parte, în sfat.

    — Bine, dragilor, se umflă broasca, nu-i ajunge preasfântului că ne are pe noi? O să lase atâtea fiinţe pe pământ, că nu ne-o ajunge cu ce ne hrăni. Ia să-i croim noi o dihanie cum n-a mai văzut nimeni, doar l-om sătura.

    Şi şu-şu-şu, şu-şu-şu, se sfătuiră! Apoi, câteşipatru, veniră în faţa Domnului.

    — Ei? le întrebă Dumnezeu. Tu, broasco, ce sfat îmi dai?

    — Înalt-preasfinte, zise broasca, priviţi-mi ochii şi faceţi-i noii vieţuitoare la fel.

    — Bun! Dar tu, fluture?

    — Priviţi-mi trupul.

    — Bun! Dar tu, albină?

    — Priviţi-mi aripile.

    — Bun! Dar tu, păianjene?

    — Priviţi-mi picioarele.

    — Bun! Foarte bine! răspunse Dumnezeu şi zâmbi: ochi de broască, trup de fluture, aripi de albină şi picioare de păianjen! Iată lighioana pe care o doreau ele!

    Dihăinile se uitară una la alta.

    — Acum să-l vedem, zise albina, încet, broaştei.

    Dar Dumnezeu blagoslovi în aer, apoi întinse palma. Şi în mâna Domnului răsări, deodată, noua vieţuitoare.

    — Iată sora voastră. Vă place?

    Cele patru sfătuitoare răspunseră, codindu-se:

    — Da... mărite Doamne!...

    Şi Dumnezeu înţelese că noua vieţuitoare era într-adevăr frumoasă.

    Tocmai în clipa aceasta uite şi-o şopârlă. S-o întrebe şi pe asta, se gândi Dumnezeu.

    — Ei, tu, şopârlă, ce zici că-i mai lipseşte fiinţei acestea ca să se desăvârşească sfatul celor patru tovarăşe ale tale?

    — Sprinteneala mea, Doamne, răspunse cu acreală şopârla.

    — Fie! Du-te! porunci Dumnezeu făpturii celei noi care se ridicase pe vârful degetului său.

    Şi aşa, din răutatea celor cinci vieţuitoare, zbură, pentru întâia oară pe pământ, nebunatica şi gingaşa libelulă.

    Dar ar fi nedrept să nu se ştie că dintre toate vieţuitoarele numai rândunica fusese mărinimoasă. Ea rugă pe Dumnezeu să dea viaţă unei rândunele mai chipeşe ca ea. Şi Dumnezeu îi făcu hatârul: însufleţi lăstunul. Dar pentru inima cea bună a rândunicii o lăsă tot pe dânsa mai frumoasă.




    DE ASEMENEA ÎN SECŢIUNEA EMIL GÂRLEANU

    Curtea mea e la ţară, pe malul unei ape. De jur împrejurul curţii se încinge un gard de cătină, iar pe cătina în care vrăbiile stau împănate ca albinele în roi, se ţese, de cu primăvară până-n toamnă, tulpina de rochiţa-rândunicii.
    O clipă ţinu noaptea, cât ţin nopţile de vară, când întunericul e numai o strângere de aripi a luminii. Şi totuşi, îndată ce se trezi, fluturul, în răcoarea umedă a dimineţii, i se păru că dormise de când lumea; de aceea zise în sine, bănuind: „Ce Dumnezeu răsare soarele atât de târziu!”
    Şi le-a cântat greierul până ce soarele s-a ridicat de câteva suliţe pe cer. Iar încălzindu-se grozav, căntăreţul se rugă de iertăre, să aţipească puţin. Şi se adăposti sub frunza unei rochiţa-rândunicii. Iar vacile-Domnului se sfătuiră, se ridicară pe firicelele de iarbă dimprejurul culcuşului cinstitului cântăreţ şi, legănându-se uşor, începură să-i facă vânt, să doarmă în răcoare, cum se şi cuvenea unui mândru crai ce era.
    Ieşeam de pe sala întunecoasă şi umedă a tribunalului. Eram cu un avocat, un vechi prieten al meu. Cum străbăteam cu greutate prin împestriţătura de oameni pe care patimile şi ura îi poate aduna la un loc, trecu repede, prin faţa noastră, un condamnat, urmat de santinelă. Condamnatul, un domn foarte bine îmbrăcat, ţinea batista la ochi şi plângea cu sughiţuri.
    De multe ori m-am gândit la cea dintâi durere ce-am simţit-o în inima mea de copil. O pot povesti aşa cum aş fi văzut-o aseară, cu înţelegerea mea de acum, cu ochii şi inima mea de atuncea. ...Poate să fi avut vreo cinci-şase ani. Într-o seară mă jucam în grădinuţa din faţă. Cum făceam grămezi de nisip, deodată clocoti strigătul grabnic şi deznădăjduit al trâmbiţei de foc.
    Publicitate

    DE ASEMENEA ÎN SECŢIUNEA CULTURĂ:

    © 1991-2014 The Titi Tudorancea Bulletin | Titi Tudorancea® este Marcă Înregistrată | Condiţii de utilizare