Editura Global Info / Literatură

Dimitrie Bolintineanu

Căpriţa de aur

În nori cinşi cu roze şi cu-aur curat
Se culcă ferice al vieţii-mpărat.
Dar fiul de rege pe calu-i ce zboară
Goneşte-o căpriţă, plăpândă şi uşoară,
Cu cornii auriţi.

Ea fuge-n pădure şi cel ce-o preurmă,
Lăsându-şi fugarul, pe jos o mai urmă
Sub arbori frunziţi.

Iar fiicele nopţii pe lume cobor
Şi-nvăluie toate cu pletele lor.

O slabă femeie cu seci oseminte,
Cu feţe zbârcite, păru lui nainte
Şi-aşa i-a vorbit:

— ,,Te-nturnă,-mpărate, căci mândra căpriţă
A fost mai nainte frumoasă domniţă
Cu păr aurit.

Un zmeu se răpise de chipu-i dorit,
Dar juna fecioară l-a dispreţuit.

Atunci el îi schimbă popoarele sale
În arbori ce formă dumbrava din vale,
Dumbrava de chin.

Domniţa frumoasă cu plete leite
Se schimbă-n căpriţă cu coarne-aurite,
Frumoase străin!

Acum e căpriţă cât ziua luceşte
Şi dulce fecioară cât noaptea domneşte.

Acolo-i castelul în care petrece.
Dar câţi o preurmă, sub paloşu-i rece
Ca spicul s-abat.

Streine, te-nturnă spre locuri mai bune!
Să mori când eşti mândru, puternic şi june
E mare păcat!"

— ,,Fii bună şi-mi spune, ce pot ca să fac,
Turbatele-i gânduri în flori să prefac?"

— ,,Te du de găseşte, sub plopul ce plânge,
Fugaru-i ce-adapă cu tânărul sânge
De fii de-mpăraţi!

El poate să-ţi spuie misterele sale...
Dar tot e mai bine să pleci p-a ta cale,
Spre junii tăi fraţi!"

Ea zice. Streinul voios mulţumi.
Spre plopul ce plânge, prin noapte porni.

— ,,Tu, care-ntreci vântul prin marea-ţi iuteţe
Şi-ntuneci lumina cu-a ta frumuseţe,
Al soarelui fiu!
O, cal dalb, mă-nvaţă ce pot face doare
Să capăt amorul căpriţei-fecioare,
Îmi spune, să ştiu!"
Dar calul nechează. Săpatele stânci
Revarsă prin noapte răsunete-adânci.

— ,,Ascultă, străine cu faţă mult albă!
Ea doarme cu mâna pe sabia-i dalbă
Şi cu-ochii deschişi.

Acel ce-ar ajunge să-i dea sărutare
Când este-adormită, va face schimbare
În sorţii închişi.

Dar ochii fecioarei lucesc înfocaţi
Şi cei ce s-apropiu, se-ntorc spăimântaţi.
Tu du-te, sarută, şi nu te-ndoieşte,
Căci ochiu-i nu vede, deşi străluceşte,
Frumos călător.

Odată ce buza-ţi de frunte-i v-atinge,
Magia fatală pe loc se va stinge
Ca visul de dor."

Străinul pătrunde prin vechiul castel.
A morţii tăcere domneşte prin el.
Iar steaua durerii, tăcută şi plină,
Ieşind de sub neguri, revarsă lumină
Pe tristul palat.

Ici-colo prin curte zac oase-aruncate,
Zac oase de tineri ce-n nopţi furtunate
Azil au cătat.

Pe patu-i molatic domniţa dormea,
Cu sabia-n mână şi cu ochii privea
Ca valuri de raze ce splendidul soare
Răsfrânge voioase p-a zilei ninsoare,
Ce parcă-o pătrund.

Cosiţele-i late cădeau despletite
În valuri dulci d-aur, voios risipite
Pe sânu-i rotund.

Pe rozele buzei, ce pier şi-nfloresc,
Cuvinte-ntrerupte, ca fluturi plutesc,
Pe feţele-i albe, cu sânge picate,
O rouă de lacrimi tăcută s-abate
În cursul umbrit.

Ca valul sub focul cerescului soare,
Sub mantia-i d-aur al său sân tresare
De vise răpit.

— ,,O, rară minune", străinu-a strigat,
Văzând-o dormindă pe fragedu-i pat.

El pasă spre patu-i şi cât naintează
Ai fetei ochi seamăn mai mult că veghează,
Mai mult vii se par.

Guriţa-i se mişcă şi va să vorbească
— ,,Oh! nimeni în lume n-o să mai ghicească
Misterul amar!"

Străinul cu frică se pleacă pe pat
Şi pune pe buze-i un lung sărutat.

Fecioara se scoală şi zice-ntristat
— ,,D-acuma magia va fi fărâmată,
Tu scapi viaţa mea,
Dar cine-mi va spune să fie mai bine?..."
Îi zice fecioara necată-n suspine —
Şi dulce plângea.

— ,,D-ai fi tu ferice cu sufletul meu,
Trăieşte, fecioară, căci el este-al tău."

TE-AR MAI PUTEA INTERESA