Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Dimitrie Anghel

    Sonata lunii

    Dulce şi liniştitoare, noaptea se statorniceşte. Umbre încărcate de somn, sfioase, moi şi încete, lunecă deasupra pămîntului ca o apă. Sfioase, moi şi încete, se desfăşură, cresc, ca aburii purtaţi de vînt deasupra unei prăpăstii, se strecoară printre arbori, se tîrăsc spre înălţimi. Luminile biruite, decolorate, palide, albe ofilesc, descresc şi dispar. Un ritm ascuns prezidă şi rînduieşte năvala aceasta mută a tonalităţilor încărcate de vis ce se aşază. Un farmec mistic trece prin aer, şi acum o ultimă umbră, ca un steag de doliu şi de fatalitate, purtat de o mînă nevăzută, flutură ca şi cum ar vrea să dea un semnal.

    De la fereastra lui, Beethoven, cu un zîmbet amar pe buze, lăsîndu-şi capul pe mînă, priveşte. Părul, mai negru ca umbrele de afară, îi face o cunună de noapte pe frunte. Departe oraşul îşi tremură fosforescenţele şi amestecă la orizont lucirile cu întîiele stele, întinde lanţuri luminoase prin negură, scrie arabescuri de aur în întunecimi, joacă imaginare constelaţii, desemnează capricii de foc.

    Un murmur neîntrerupt, ca o apă care bate într-un ţărm, urcă pînă la el şi îl face să-şi plece urechea şi să asculte. Vii, ochii lui se aprind şi licăresc şi mîna-i albă, ca şi cum ar vrea să culeagă zvonurile împrăştiate în aer, se întinde şi dibuieşte prin întunerec...

    Afară însă, dulce, domoală şi liniştitoare, noaptea îşi caută ritmul şi se statorniceşte. Luna, înălţată sus, a chemat ochii visătorului care se priveşte în ea şi se recunoaşte cum va fi mai tîrziu, o palidă mască, cu ochii abia însemnaţi şi gura mută închisă pe veci de un zîmbet amar. Spectrala figură din lună îl atrage ca pe un frate ce-i seamănă şi ochii lui se închid, să nu mai vadă trista imagine...

    Nepăsătoare şi albă, aducînd cu ea un fior necunoscut, impalpabila lumină a mortului astru creşte însă pe nesimţite. Albă, albă, neînchipuit de albă, ca şi cum ar fi trecut printr-un bulgăr de gheaţă, a ajuns acum drept fereastră şi a pătruns în odaie. Fulgerătoare, clapele de fildeş ale clavecinului străvechi, peste care dormeau aţipite visurile, s-au luminat. Foi răvăşite cu negre note, ce ca o invazie de furnici au dat asalt portativelor, zac împrăştiate pretutindeni. O vioară într-un cui spînzură lîngă arcuşul ei, deasupra unui divan străvechi.

    Pe masă, printre tomurile desperecheate ale tragediilor lui Shakespeare, un Plutarh cu scoarţe vechi spune faima atîtor vieţi trecute. Singur un portret de femeie, ca mirată de a se găsi în singurătatea şi sărăcia asta, priveşte enigmatică din rama ei la alba lumină ce creşte luminîndu-i zîmbetul de pe buze...

    Deodată însă cîteva note funebre, ca rupte din umbră, au urcat în lumina lunii. Fiorul fricei de necunoscut a umplut odaia, adus de aceşti trei negri soli, ca ieşiţi dintr-o urnă funerară unde au dormit îndelung, şi alba tăcere a început să cînte.

    Acoperite, alte sunete au urmat, ca o chemare de glorie îndepărtată, strecurîndu-se printre negrele note funebre şi s-au domolit şi ele, făcînd iarăşi loc triştilor soli ai disperării. O întrebare sfioasă şi rugătoare şi-a făcut loc apoi şi un glas nehotărît, neîncrezut în sine, parcă a răspuns, iar mîinile albe, ca şi cum sîngele tot s-ar fi retras din ele, au rămas locului pe clape. Tristă şi cu ochii aproape plînşi, faţa celui ce cînta s-a întors şi a privit peste umăr la portretul de pe masă.

    Drept geamul deschis, luna se oprise acuma şi privia curioasă, idealizînd sărăcia cuprinsului. Pulberea ridicată juca în sulul de raze şi mrejele de păianjen ce stau prin unghere păreau nişte hîrzoburi de argint. Jos pe podele, notele mărunte ai fi spus că urcă şi coboară portativele, chemate de atracţia asta nevăzută, că vor să treacă dincolo de marginea hîrtiei şi să-şi ia zborul în lume. Nerăbdarea gloriei, încătuşată în cuprinsul acela mic, se răzvrătea parcă şi voia să iasă cu orice preţ, cu negrul ei norod de semne, sătulă de sărăcia şi întristarea cuprinsului.

    Zîmbind însă trist şi împrăştiind cu piciorul hîrtiile din jurul lui, Beethoven îşi întinse din nou braţele şi, ca răscolind lumina lunii de pe clape, începu să cînte. Triste, cele trei note funebre ca rupte din inima umbrei reveniră, jalnice ca scăpate dintr-o urnă funerară, unde au dormit îndelung, se redeşteptară. Sfioasă, îndepărtata chemare de glorie căută să se strecoare iarăşi, dar sunetele de fanfară muriră. Deznădăjduite, degetele urniră alte note, strecurîndu-se printre clapele albe şi negre, ca printre lumini şi umbre, şi o plîngere domoală, ca un suspin, începu să se reverse, ca şi cum lacrimile lui însăşi cădeau pe clape trezind sonorităţile acestea umbrite. Fumuria şi trista îndoială îşi arăta faţa acum, şi mînele albe ce-o deşteptase mîngîind-o parcă, nu luau seamă la mînele de umbră ce alergau crispate în urma lor ca voind să astupe sunetele şi să prindă neliniştita îndoială ca s-o zugrume...

    Revolta dormea încă, aţipită undeva, îndărătul coardelor, dar tremurătoarele mîni o treziră şi pe ea fără de voie; şi mîniosul chip al celei deşteptate din somn privi o clipă nedumerit la cealaltă faţă şi trecu apoi peste ea într-o furtună de sunete.

    Mînios, chipul celui ce cînta se brăzdă de zbîrcituri adînci şi mînele lui, ce alergau acum pe clape, păreau că ameninţă însuşi destinul şi că luptă cu el căutînd să-l înfrîngă..

    O undă de vînt ca trezită de energia lui, sau venită de cine ştie unde, intră în casă mişcînd partiturile şi amestecând clarul de lună. Înfiorată, revolta căzu şi merse să aţipească din nou îndărătul coardelor. Slabe, fanfarele gloriei, ca venite de dincolo de mormînt, răsunară încă o dată şi cei trei negri soli, ce purtau fiorul fricei cu dînşii, se arătară şi ei. Triste, ca scăpate fiecare dintr-o urnă funerară, cele trei note sunară din nou, încet, tot mai încet, ca dornice de a se reîntoarce în întunerec...

    Speranţe de glorie şi de fericiri, glasuri de îndoială şi glasuri de revoltă, şoapte de umbră şi înfiorări de lumină, toate tăcură sub mînele încremenite.

    În cuprinsul sărac însă, îndărătul negrului visător ce-şi cînta durerile, praful răscolit din unghere, ori măruntul norod al miilor de note, trecînd pe lîngă ochii miraţi ai portretului de femeie de pe masă, juca acum în sulul de lumină ce pătrunsese în odaie şi ca pe un uriaş portativ de raze se înălţa şi se pierdea în lună.




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA