Ediţia în limba română. 3 septembrie 2014

    Dimitrie Anghel

    1872 — La 16 iulie, in Cornesti, langa Iasi, s-a nascut Dimitrie Anghel. Este al treilea fiu al familiei. Tatal este Dimitrie Anghel aroman de origine, deputat liberal, arendas si mosier, cel care a introdus „plugul cu abur" si cultura orezului in tara noastra. Mama este Erifilia, nascuta Leatris, de origine greaca.
    Un afiş uzat, găsit într-o carte, mi-aduce aminte de teatrul vechi şi de actorii lui, şi mă gândesc cu ce plăcere mergea lumea la teatru pe vremea aceea, când toaleta era de rigoare şi cucoanele se găteau ca de bal, ca să vadă şi să fie văzute.
    S-a deşteptat prisaca din poiană / Subt uriaşul clopot de azur, / Şi sună tot cuprinsul dimprejur, / De-ai spune că o harfă-eoliană / E aninată undeva de-un ram...
    Miresme dulci de flori mă-mbată şi mă alintă gânduri blânde... / Ce iertător şi bun ţi-e gândul, în preajma florilor plăpânde! / Râd în grămadă: flori de nalbă şi albe flori de mărgărint, / De parc-ar fi căzut pe straturi un stol de fluturi de argint,
    De câte ori deschid portiţa şi intru în grădină-mi pare / Că mă cuprinde-o vrajă dulce, şi florile-mi dezmiardă ochii. / O fantazie uriaşă le-a dat un strai la fiecare, / Şi fete nu-s pe tot pământul să-mbrace mai frumoase rochii.
    Se trec şi florile de toamnă, cele din urmă flori, şi-n casă / Lângă oglinzile-obosite, o fată şubredă şi pală / Preschimbă florile în vase, evlavios ca o vestală. / Mor florile mâhnite, toamna, în casa cui n-a fost mireasă...
    Vroind să uit, pe-o seară dulce lăsasem să m-adoarmă crinii... / Şi se făcea că fără voie trăiam acum o viaţă nouă: / Eram şi eu un crin ca dânşii, şi-n dezmierdările luminii / Îmi întindeam voios potirul să prind o lacrimă de rouă.
    În pragul scărilor rămas-am şi nu-mi mai recunosc grădina. / E noapte,-o noapte viorie, de parc-ar fi trecut lumina / Prin ochii cei mai duşi de visuri, prin inima cea mai blajină, / E-o dulce noapte alungată dintr-un serai, de vreo cadână.
    Am fost să-mi văd ocolul meu de vite — / Sărmanele duc lipsă de nutreţ... / Am dejunat apoi, şi într-un jeţ / Am aţipit vre-o câteva clipite.
    Ah, pentru-a suta oară iar „Traviata”! / În dreapta iarăşi Marşul din „Profetul”! / În stânga, „Walzertraum”! Iar, sus, poetul / Cum vreţi să dee manuscrisul gata?!
    Mi-a dat gânsacul cea mai fină pană / Şi-un strugure de boz mi-a dat cerneală / Zicându-mi: „Scrie cea mai colosală / Poemă scrisă-n Dacia Traiană.
    Trist îmi apare din neguri enormul oraş după ploaie, / Soarele-i bate-n fereşti umede încă de plâns.
    Am o oglindă şi mă joc / Cu razele ce le răsfrîng, / Mutîndu-le din loc în loc, / Le risipesc şi iar le strîng.
    Spun unii şi se poate să fie adevărat / Că şi în anul acesta s-a desprimăvărat, / C-au lineat plugarii în ţarini negre brazde, / Şi-au tras aceleaşi berze la vechile lor gazde.
    În vreji de iederă nemuritoare / Cuprins e tot pridvorul ca-ntro-o plasă, / Şi ici un strugur, dincolo o floare / Atârnă aşezate de mireasă...
    O, Doamne, câtă vreme rămasă înapoi! / Unde eşti tu acuma şi unde suntem noi, / Nevârstnicii romantici, sentimentali de-ieri, / Care plângeam cu tine şi-a tale mari dureri
    Se leagănă în pas agale / Un mândru car purtat de boi: / Te duc pe ne-nturnata cale / Şi-s albi ca neaua amândoi.
    Cercam tihnit o nouă poezie, / Ca să-mi continuu ciclul de la ţară,
    Îmi sorb acum cafeaua în balcon / Cresc nori ca aburi grei dintr-o căldare
    De când trăiesc la ţară, Sacerdote, / M-a convertit, ca pe Rousseau, natura. / De-aceea de astăzi las literatura / Şi-azvârl în foc carnetul meu de note.
    — Cu pana ta măiastră cinci sonete / Am scris, cum vezi, până acum, gânsace — / Dar pana s-a uzat şi nu mai face — / Dă-mi altă pană... — Nu, destul poete!
    Azi dimineaţă Cişmigiul părea un parc de vechiu castel, / Şi, ca un rege singuratec, eu singur mă plimbam prin el.
    Un turn din zile vechi rămas. / Doi spadasini. Schimb de cuvinte.
    În cursul vieţii mele-atât de triste / Am scris atâtea cronice rimate, / Ce dorm acum pierdute prin reviste — / Şi tot nu-s încă o celebritate.
    Mereu aud prin somn prelungi somaţii / Şi cresc biruitoare cucuriguri... / Ai spune un norod cuprins de friguri: / Trezit în zorii unei proclamaţii...
    Crai nou pe cer senin s-arată, / Şi cum străluce-n geamul meu,
    Sunt unii oameni senini şi blânzi, cari împrăştie în jurul lor o atmosferă de bunătate ce te farmecă şi te câştigă cu fiecare vorbă, cu fiecare gest al lor; iar alţii care te resping de la început şi faţă de cari nu ştiu ce sâmţământ tainic îţi dă de ştire să te fereşti.
    Dulce şi liniştitoare, noaptea se statorniceşte. Umbre încărcate de somn, sfioase, moi şi încete, lunecă deasupra pămîntului ca o apă.
    Mergeam cu un prieten într-un scăpătat de soare. Zurgălăii sunau încet şi, cum o melancolie fără de voie ne cuprinsese pe amîndoi, nu mai spuneam un cuvînt.
    Miresmele sunt graiul florilor. Ele călătoresc pe vînt, aleargă de ici-colo, se ridică peste zidurile grădinilor, te întîmpină cine ştie unde în pustiuri, te urmăresc şi merg cu tine, te lasă apoi la o răscruce şi dispar cum au venit, fără să ştii de ce.
    Ca o floare era fata împăratului între florile ei, şi flori de cîmp ori flori rare de grădină, toate-şi întorceau faţa spre dînsa ca spre o stăpînă.
    Astă-noapte m-am trezit brusc din somn. Un vis straniu mă purtase pe tărâmuri necunoscute, pe care nici nu le-am văzut, nici nu m-am încumetat să le bănuiesc vreodată...
    De la fereastra lui, Enric, în fiecare seară privea nemărginirile cerului, aşteptând să vadă ploaia de artificii, jocul nebun de rachete, pulberea măruntă şi impalpabilă care umple aerul şi nu cade nicăierea, firele de beteală care se urzesc ca o mreajă şi apoi se desfac; şi ochii lui se umpleau de visuri şi sufletul lui veşnic avântat se umplea de o melancolie fără de margini, vrând să scape şi el şi să se amestece mai curând în oceanul acesta luminos, spre care râvnea de atâta vreme.
    Majestuos îşi înalţă fruntea, în ziua aceasta primăvăratecă şi îndulcită de soare, bătrânul cedru din Grădina Plantelor şi freamătă căutând în zări neagra dungă a cocorilor, ce vin din ţara lui.
    Ciudat, fantezist şi proteiform e focul. Joacă deasupra mlaştinilor în vâlvătăi albastre, înşelând drumeţii rătăciţi; tremură aureole viorii deasupra comorilor ascunse, îşi prelungeşte viaţa în fosforescenţe, închizând-o în putregaiuri, se urcă în stea şi se coboară leneş pe suprafaţa oceanelor, mijeşte tihnit aprinzând lumini trandafirii la gura vetrelor, arde ascuns şi înfloreşte în roză uriaşă deasupra craterelor vulcanilor, se furişează în zigzagurile fulgerelor albastre, ştie să fie uriaş precum ştie să fie şi scânteie, îi place să se facă temut precum a adorat să fie şi divinizat de la începutul vremurilor.
    Ce dulci erau serile de vară în cerdacul casei noastre. Stâlpi albi îi sprijineau bătrâna streşină plină de cuiburi şi perdelele de salcâm albastru o înfloreau întotdeauna.
    E un amurg de toamnă târzie. Soarele scăpătat, cu discul pe jumătate după dealuri, aruncă razele pieziş, depărtările se estompează şi o negură albăstrie îndepărtează colinele.
    Prieten bun, fantomă acuma şi tu, nu ştiu de ce-mi amintesc de tine în seara asta misterioasă...
    Mamă! Ce puţin am rostit numele tău şi cît de vag îmi aduc aminte de tine... O negură te învăluie şi parcă din neguri e urzit şi conturul tău.
    Cu legănări abia simţite şi ritmice, încet-încet, / Pe pajiştea din faţa casei, caişii, zarzării şi prunii, / Înveşmântaţi în haine albe se clatină în faţa lunii, / Stând gata parcă să înceapă un pas uşor de menuet.
    O, ascultaţi chemarea primăverii / Şi dacă mai puteţi veni cu mine, / Luaţi-vă ghirlănzi şi mandoline, / Să ne-mbarcăm spre insula Cytherii...
    Ne vom aduce-aminte de toate pân' la urmă, / O, draga mea... Şi dacă viaţa nu se curmă / Ci stăruieşte încă închisă în morminte, — / Atuncea şi acolo ne vom aduce aminte!
    Pusese ani de zile să crească nalt stejarul... / Rotundă umbră scrie acum sub el umbrarul,
    Stau notele-aruncate-n vraf, / Că-i trist maestrul şi visează, / Lung firele de telegraf / S-aud afară cum vibrează.
    Visam privind în fundul paharului cu ceai / Şi-n sticla străvezie, ca-ntr-o metempsichoză,
    În oraşul unde-am stat / Ani şi ani, când creşte / Liniştea pe înserat, / Turn cu turn vorbeşte.
    Atâtea flori şi nu sânt două să-mbrace la un fel vestminte... / Câţi ochi frumoşi nu-şi pierd vederea în horbotă de-odăjdii sfinte,
    Soseşte vântul peste ziduri, sătul de flori de câmp, să vadă / Ce fac stăpânele grădinei, şi-n urma lui, sclipind în soare, / Un zbor de foi de pretutindeni a prins încet-încet să cadă:
    Cânta voios sub crengi un şipot, cânta din zori şi până-n sară. / Dar a venit un vânt de gheaţă, şi pe cleştarul apei sale, / Şi-a-ntins înţurţurata-i gură ca un voinic trudit de cale, / Şi-apoi s-a dus din nou în lume sunând din vesela-i fanfară.
    Dă-n sânge lăurusca pală şi cârtiţa-şi face mormântul, / S-adoarmă, cu venirea iernii, sub ţarina din moşunoaie, / O floare-a-soarelui uitată se scutură şi îşi despoaie / Podoaba razelor apuse, încetinel, când bate vântul.
    Au înflorit iar măgheranii şi n-a prins nimene de veste, / Şi-acum se trec, cum trec pe lume atâtea vieţi ce pân'la moarte / S-ascund în numărul mulţimei şi umilite stau deoparte, / Cum sta între surori sfioasa cenuşăreasă din poveste.
    S-a dus furtuna-n zări ş-acuma se-ntrec miresmele-n putere: / Se-ntrec care de care parcă, stăpână să rămâie-anume / Peste-ntunericul acestei nopţi dulci şi pline de mistere;
    O, mare iubită! Ce bună amică eşti tu cu poeţii! / Porneşte vaporul, şi iată-mă singur din nou lângă pupă.
    Plin de dezgust pentru lumea aceasta banală şi tristă, / Tainic Himerii i-am spus: – „Du-mă pe celalt ţărm!
    E cald, şi vântul bate acuma de la sud. / De pretutindeni glasuri grăbite se aud, / Cum urcă şi se cheamă, pe cheiul alb de soare;
    Ce stranii lucruri dorm în suflet şi cum nu uită el nimică / Din câte le închizi într-însul, ca într-o urnă funerară; / E iarnă azi şi, fără voie, eu văd o zi de primăvară; / Şi mă simt iarăşi lângă tine, pierduta, dulcea mea amică...
    Sunt singură, şi casa o am pe-un vârf de stâncă / Şi ca să-mi uit urâtul visez lângă ferestre... / Ce mici şi ce sărace-s splendorile terestre / Pe lâng-acele-ascunse în marea mea adâncă.
    Sânt seri când murmurul furtunei e-aşa de blând, încât ai spune / Că s-a ascuns în umbr-un înger şi povesteşte o baladă.
    E cald şi lângă trunchiuri umbra treptat se face tot mai mică, / Văzduhul tot nu se-nfioară de nici un zbor de rândunică.
    Visez grămezile de aur / Păzite-n grota de sub Rin / De Fafner, groaznicul balaur, / Şi ţie, Wothan, mă închin.
    Cât de sfioasă creşte noaptea, pălind încet din scară-n scară / Şi câtă linişte se lasă; pe cer grămezile de stele / Răsar ca niciodată parcă, iar luna plină printre ele, / S-alege albă şi scânteie ca un ban nou într-o comoară.
    Sunt flori care-şi înclină boiul şi mor topite de visare, / Mai sunt şi ochi ce plâng în noapte şi-adorm când soarele răsare,
    Un paradis pierdut e orice oră, / Dar nu te mai întoarce spre trecut: / Trecutul nu cunoaşte auroră – / Ci-ndreaptă-ţi carma spre necunoscut, / Căci un pilot stă pururea la proră.
    Nu se cunosc, nici s-au văzut vreodată!... / Dar ambii sapă sumbre galerii, / Ca doi mineri înmormântaţi de vii
    Întârziat-aţi voi vreodată-n Capitală / În zori de zi, când vin măturătorii? / Ei nu-s poeţi – şi, pentru dânşii, zorii / Nu prevestesc lumina triumfală.
    Lipsit de viaţa binefăcătoare / A aerului sănătos de ţară, / Visând într-o tavernă solitară / Eu stau cu lăutarul şi beau soare!
    Cunosc atâţi netrebnici care zic: / „Să nu pui preţ pe anii care zboară!” / Ei nu pricep că viaţa-i o comoară / Şi nu prevăd în moarte-un inamic.
    Cu şvarţul meu stau singur şi e pustiu localul. / Pe-un scaun lăturalnic stă dus pe gânduri ţalul.
    Coboară peste ape luna / Şi cum şi-apropie figura, / Ai spune-un cap ce se prăvale / În fundul lacului de-a dura.
    Penultimele frunze s-au strecurat pe-alee, / Şi salcia cochetă cu plete elegiace, / Ce se privea în apă cu drag ca o femeie, / A pleşuvit cu totul... Prind fulgi de-omăt să joace.
    Pe cerul alb se face-o pată, / Apare şi dispare iar, / Şi pata asta-ndoliată / E-o siluetă de hornar...
    Sunt poate milioane de ani de-atunci — o, Soare! / De când tu cel ce astăzi urci bolţile de-azur. / Erai de-abia o pată prin neguri călătoare, / O forţă-n mers ce-şi cată o formă şi-un contur.
    S-au stâns într-un aflux de sânge bujorii roşi, iar albii crini / Şi-au anunţat de la o vreme şi ei palorile lunare; / Cu o mireasmă, cu o umbră, ori prin fantastice lumini, / Apropiata agonie şi-o prevesteşte fiecare.
    Şi dacă norii se adun, / Pe cer albastru şi senin, / E ca durerea să mi-o spun / Şi inima-mi să mai alin.
    Iubito, te tot aştept să-mi vii, / În umbra de castani, / Ce-au tăinuit iubirea noastră / Atâţi amari de ani.
    Vara s-a dus... / Palid, şi fără vlagă, moare / Colo-n apus, / Mâhnitul soare...
    Păşeşte-ncet, să nu deştepţi tăcerea, / Coboară-ncet ca-ntr-un cavou pustiu / Şi-ascunde-ţi bucuria ori durerea,
    Ce schimbătoare e la munte / Lumina; cât ai scăpăra, / Un curcubeu a-ntins o punte / Din casa mea pân’ la a ta.
    Ce zarvă e în lumea porumbilor în zori, / Şi câtă bucurie în jurul casei voastre: / Priveşte, vin păunii cu crestele albastre / Şi cozile învoalte ca un ghiveci de flori.
    Privesc o semuire de om în discul lunii, / Un chip bizar ce râde, privind de sus pământul,
    Albă-i piaţa Barberini către miezul nopţii vara, / Când se-ntoarce singuratic un poet spre casa lui.
    Cu pânzele-ntinse, să-şi afle scăpare, / Vin nave grăbite de vânt şi de frig; / Iar albe fantome se-nalţă din mare / Şi-aleargă de-a lungul înaltului dig.
    Azi am găsit pe dună un braţ alb de statuie, / Un braţ furat de valuri de cine ştie unde...,
    În fiecare seară, de-un timp, stau cu mirare / Şi-ascult ce straniu cântă tumultuoasa mare.
    Garoafele din glastră, stând gata ca să moară, / Vorbesc de-o fată blondă cu faţa diafană, / Vorbesc de-o prea frumoasă şi mândră castelană / Ce le-a purtat de grijă o-ntreagă primăvară...
    Tăcere-i şi mergem cu faţa spre lună… / S-aud zurgălăii în noapte cum sună, / Merg spornic rotaşii şi-o clipă mă sperii, / Văzând pe de lături cum fug prăştierii / De umbra lor însăşi goniţi în buiastru...
    Cum te-aşteptam odată, Duminică Prea-Sfântă, / Şi cât îmi pari acuma de tristă şi pustie...
    Îţi scriu, să ştii că toate-s aşa ca la plecare, / Că n-an clintit un lucru de două săptămâni, / Pe masă o mănuşă, zvârlită la-ntâmplare, / Păstrează încă forma frumoasei tale mâni.
    Cântai un cântec straniu din ţările de nord, / O melodie blânda şi limpede ca gheaţa; / Şi eu visam pe gânduri ce dulce-ar fi fost viaţa / Să am cu tine-o casă pe-o margine de fiord.
    Venea-nflorit de alge, de foi, şi scoici barbare, / Vuind urca pe dune enormul ocean;
    Nu bate-n ţerm, nu cântă, nu murmură, nu cheamă / Cu răzimându-şi tainic supt cap imensa-i liră, / A adormit şi-acuma încet-încet respiră;
    Trăieşte încă floarea frumoasă de ieri sară, / Surâde lângă mine, pe-o margine de cupă; / Căci eu îi port de grijă cu drag, ca să nu moară, / În amintirea mânii ce s-a întins s-o rupă.
    Împărecheri ciudate de slove...o, cuvinte! / Ce farmec se deşteaptă când vă rosteşte gura...
    În Elseneur e pace de mult şi nu s-aude / Decât un joc de apă cum liniştea o taie. / În parcul vechi sub ramuri aleele sânt ude, / Şi aerul e dulce şi clar, ca după ploaie.
    ...Dar printre-atâtea nopţi uitate în viaţa mea, ţin minte-o noapte / Căci sunt, se vede,-anume clipe pe care sufletul le-nsamnă...
    Miresme dulci plutesc în aer sub bolţi umbrite de liane, / Şi-i linişte-n grădina toată şi pace ca-ntr-o săhăstrie / În care-ar fi murit viaţa învinsă de melancolie. / Din trandafiri, ici-colo, pică petale albe, diafane.
    Ţi-aduci aminte, după ploaie, ce albe străluceau la soare / Statuele străvechi şi scumpe, şi cât de drag ţi-era cu mine, / Să povesteşti, umblând sub ramuri, de viaţa moartelor regine / Înmărmurite-n piatra rece de-o biată mână peritoare?
    În murmurul fântânei plânge povestea vremilor trecute… / De ştii s-asculţi, auzi iar glasul atâtor guri ce-s astăzi mute;
    Miroasă iarba pătulită a sinziană ş-a sulcină, / Miroasă dulce, cum miroasă un aşternut păstrat de zestre;

    Publicitate

    DE ASEMENEA ÎN SECŢIUNEA CULTURĂ:

    © 1991-2014 The Titi Tudorancea Bulletin | Titi Tudorancea® este Marcă Înregistrată | Condiţii de utilizare