Ediţia în limba română
    / Cultură / Calistrat Hogaş

    Calistrat Hogas

    Pe drumuri de munte - În Munţii Neamţului

    Floricica

    De astă dată, mă hotărâi să plec călare şi, fiindcă era asupra iarmarocului de la Duminica Mare, rugai pe prietenul meu Tasache Crăcăuanu, cel mai vestit hipolog sau, mai bine zis, geambaş de pe vremuri, să-mi închipuie un cal potrivit pungii mele şi ţintei ce urmăream. Astfel, spre seara mai sus-pomenitei sfinte duminici, numai ce-l văd pe Tasache al meu intrând în ogradă şi ducând de dârlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoinţă ai fi putut-o lua drept cal.

    — Bine, măi Tasache, zisei eu ieşindu-i înainte şi de-abia stăpânindu-mi râsul, da de unde dracu ai prins tu dihania asta şi mi-o vâri în ogradă cu atâta ifos?

    — De unde? Ia, din iarmaroc, după ce am dat 50 de lei unui român de la munte.

    — Puteai să te duci dracului cu românul şi cu muntele tău cu tot; da ce vrei să fac eu cu mâţa asta, bre?

    — Cu mâţa asta? Ai s-o pui pe grăunţe şi pe săceală şi, în două săptămâni, n-ai s-o mai cunoşti. E o iapă de rasă, din soiul lui popa Gheorghe de la Călugăreni.

    — Poate o mâţă de soi, măi Tasache! mi se pare că românul dracului te-a legat la ochi şi, în loc de iapă, ţi-a vândut o mâţă.

    — Mâţă, nemâţă, ai să vezi, numai mersul ei face mai mult decât am dat.

    — Ei, şi adică ce aşa de straşnic mers are, de crezi tu că face mai mult de 50 de lei?

    — Merge la gebea, de poţi să dormi pe ea şi să duci pe palmă paharul cu apă.

    — Bine, măi prăpăditule, nu cumva crezi tu că eu m-am hotărât să-mi strămut domiciliul pe spatele unei mâţe sau să duc de pe pământ apa sfântului Ilie din cer? Şi, mai la urmă, ce mâncare-i gebeaua aceea a ta?

    — Gebeaua? gebeaua e un fel de mers armenesc, adică împrăştiat şi legănat; merge fără să salte; rari cai merg la gebea!

    — Bine, am priceput; acum vino de stă la masă cu noi, ş-apoi te poţi duce la dracu cu toate gebelele tale.

    Şi iată cum în sfânta zi de Duminica Mare mă trezii stăpânul în regulă al unei iepe mici şi slabe, care mergea la gebea şi care urma să fie tovarăşa odiseei ce plănuiam.

    Oricum, dar Tasache al meu avusese dreptate: după două săptămâni de grăunţe şi de săceală, Pisicuţa — aşa o botezasem pe iapă — reintrase în deplinătatea formelor alese şi drăgălaşe, pe care i le însemnase soiul din care hipologul meu Tasache zicea că se trage. Parc-o văd ş-acum: castanie peste tot, cu botul mic şi cu nările largi, cu capul fin şi tăiat pe nişte linii dulci şi bine hotărâte, cu ochii negri, mari şi vioi, cu coama bogată, cu gâtul gros şi puternic, cu pieptul lat, cu trupul sprinten şi subţire, cu şoldurile largi, cu piciorul fin şi nervos, cu copitele mici şi uşor înclinate, Pisicuţa mea avea mai mult înfăţişarea unui lucru de artă decât a unui cal de ham. Şi, de unde ai fi crezut că greutatea unei pene ar fi fost de ajuns ca să-i frângă mijlocul în două, nici măcar nu se îndoi când eu îmi aşezai pe spatele ei volumul respectabil al persoanei mele cu întreg tarhatul meu de drum... Ce voiţi? era iapă din soiul lui popa Gheorghe de la Călugăreni...

    Plecai...

    Muntele Pietricica, făcând pe stânga faţă răsăritului, ţinea învăluit încă, în umbra-i colosală, oraşul adormit. Cel mult dacă, în aerul limpede al dimineţii, se înălţau, ca deşteptate din somn, sub întâile raze ale soarelui crucile cu feţe sclipitoare ale bisericilor; iar valurile de lumină ale răsăritului depărtat, lunecând pe deasupra creştetului stâncos al Pietricicăi, întindeau, peste adâncul văzduhului, o punte aeriană de pulbere aurită, care mergea să-şi rezeme capătul dimpotrivă pe negurile sure, în care se păreau cufundate până la gât piscurile viorii ale munţilor din apus...

    ...Tacito, solo, e senza compagnia...1

    Mersesem trei ceasuri fără oprire şi Pisicuţa îmi aduse aceasta la cunoştinţă gemând şi strănutând... Era obosită. Descălecai sub un plop bătrân şi stufos de pe marginea drumului, luai şaua din spatele Pisicuţei, o frecai la ochi, o trăsei de urechi, o mângâiai pe obraz şi o sărutai drept pe mijlocul botului; ea, măgulită de această neaşteptată dragoste, întinse capul ei drăgălaş şi-l rezemă pe umărul meu... Iată pentru ce-i învoii să pască slobodă patlagina, troscotul şi chirul colbăit de pe marginea drumului; iar eu desfăcui şi întinsei pe iarbă, mai deoparte, mantaua mea imensă, cu care aş fi putut acoperi întregul nostru emisfer; aprinsei o ţigară şi mă lungii pe spate, ca un alt Prometeu, la umbra stufoasă a plopului... Atât numai că pe Prometeu îl ciupeau de pântece şi de nas vulturii cu pliscuri de fier ai lui Zefs, în timp ce pe mine mă pişcau de spate şi de ceafă o întreagă republică de furnici, peste a căror ţară se abătuse — se vede — o margine din poalele nesfârşit de lungi ale mantalei mele; şi aceasta tocmai atunci când priveam mai inspirat, prin reţeaua frunzelor plopului, albastrul adânc şi limpede al cerului, când sufletul meu era gata să străbată, pe o rază de lumină, taina lumilor nevăzute, când inima mea începuse să bată sub pintenul dureros sau dulce al amintirilor, când strălucita mea închipuire era să mai adauge, în sfârşit, o nestemată, încă, la cununa nemuririi mele!!...

    Cuminte însă ca totdeauna, îmi căutai de treabă; lăsai cerul în pace să-şi cearnă azuru-i adânc în picături albastre prin reţeaua deasă şi mişcătoare a frunzelor de plop, razele de soare să se topească, în tonuri de aur, pe fundul vioriu şi depărtat al munţilor, vântul amăgitor să sărute florile şi să fugă, iar florile înşelate să plece în urmă-i capul şi să plângă, cu lacrimi de rouă... şi-mi umflai mantaua de-o aripă, o târâii până dincolo de ţara neagră a furnicilor cu dinţii de criţă, o scuturai aşa de puternic, încât stârnii o groaznică vijelie pân-în depărtare şi surghiunii, din sânul dulce al patriei, în ţări străine şi necunoscute, o sumedenie de furnici îndărătnice, care se acaţaseră de mantaua mea, hotărâte să mă urmărească cu război chiar dincolo de hotarele lor!... Şi fiindcă buna-cuviinţă cere, când te afli în largul naturii, să cugeţi cât o ploşniţă cel puţin, mă mulţumii doar să găsesc cusur frunzelor de plop că fac prea mare gălăgie degeaba şi fără cuvânt, că, adică, la înălţimea la care se află, fără ca o adiere cât de uşoară să le bage în seamă, ele totuşi se clatină cu zgomot, lovindu-şi unele de altele discul lor lat şi greoi, aninat, fără cumpăneală, de o coadă lungă şi subţire... N-aş putea spune tocmai hotărât dacă, în timp de vreo două ceasuri lungi, am stat deştept şi am visat sau dacă am dormit şi am cugetat, după cum iarăşi n-aş putea lămuri cam ce hotar ar putea fi între vis şi aievea; atâta ştiu că, la deşteptare, mă trezii cu sfântul soare acaţat de vârful plopului.

    Din albastrul şters al cerului adânc, soarele, alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste capetele noastre; nici o suflare de vânt nu mişca aerul învăpăiat; în fâneţe nici un fir de iarbă nu se clătina; chiar plopul neastâmpărat se liniştise şi, de pe verdele gingaş al foilor lui încremenite, lumina soarelui se răsfrângea în văzduh ca de pe mii de mici oglinzi aeriene. Întreaga fire răsufla greu... Cel mult dacă cosaşul răguşit, locuitor nevăzut al miriştii uscate, şi greierul de câmp, negru şi sprinten stăpânitor al umbrei din împărăţia îmbălsămată a florilor, mai ţârâiau a arşiţă!...

    După alte două ceasuri de gebea sau, mai bine zis, de înot al Pisicuţei mele prin marea de flăcări ce se revărsa peste pământ în miezul arzător al zilelor de vară, cârnii la dreapta şi intrai, de-a dreptul şi triumfal, prin porţile larg deschise, în ograda caselor de ţară, unde locuia un vechi prieten al meu. Stăpâna de casă, în haină albă de dimineaţă şi cu capul slobod învăluit în o grimea tot albă şi cu ţurţuri mici de mărgele roşii pe margine, trebăluia nu ştiu ce prin cerdacul larg din faţă. Când văzu de departe pe cineva intrând călare, făcu repede unghi drept din braţu-i alb, rotund şi gol până la cot, puse iute despre soare, cu palma-i diafană, o mică perdea trandafirie privirii, se rezemă cu celălalt braţ săpat în marmură vie de balustrada cafenie a cerdacului, se mlădie puţin înainte, rămase neclintită şi se uită ţintă... O mai frumoasă şi mai desăvârşită cariatidă nu se putea închipui... şi, în o clipă, dispăru şi se mistui, ca înghiţită de privazul întunecos al unei uşi întredeschise... Cu atât mai rău sau... cu atât mai bine pentru cine n-a văzut stele căzătoare în plinul miez al zilelor de iulie; şi încă şi mai bine pentru acel căruia privirea nu i s-a întunecat aievea sub închipuirea că o rază — şi cea mai luminoasă — s-a rupt din soare şi s-a mistuit, ca înghiţită... fie chiar din privazul întunecos al unei uşi întredeschise!...

    Pisicuţa se opri la scară şi, înainte de a descăleca, o femeie trimisă întru întâmpinarea mea mă pofti în casă, din partea "duducăi". Eu, care, când îmi vine la socoteală, iau vorbele după slova lor, făcui chip Pisicuţei cu frâul la dreapta, ca şi cum aş fi avut de gând să urc scara călare şi să intru în casă cu Pisicuţă cu tot. Pisicuţa, care nu şovăia între glumă şi între frâu, îşi puse una din copite pe întâia treaptă.

    — Iu! făcu femeia, ţipând speriată; şi repede fugi în casă.

    Auzii din lăuntru un hohot de râs femeiesc din toată inima, ce nu putea fi decât al stăpânei de casă, care de mult îmi cunoştea apucăturile.

    Descălecai şi dădui pe Pisicuţa, spre îngrijire, unui argat de ogradă, iar eu suii scara, aruncai mantaua pe balustrada cafenie a cerdacului şi intrai în casă. Femeia pe care o speriasem mă scutură de colb cu o perie, privind în pământ şi de-abia stăpânindu-şi râsul, cu palma la gură; mi se dădu apă, mă spălai, mă ştersei, mă slujii de degete în loc de pieptene şi trecui în altă odaie mare şi curat îmbrăcată, unde, până ce să vină cineva, mă răsturnai pe o canapea şi aprinsei o ţigară, cu privirea pierdută în podele ca în adâncul cerului.

    Mare lucru să nu fi fost fermecate podelele casei aceleia! Altfel nu mi-aş putea da seama pentru ce, fără să-mi fi fost somn, pleoapele-mi căzură peste ochi şi, în loc de întuneric, o puternică lumină îmi inundă privirea... iar închipuirea mea se strămută, într-o clipă, în alte lumi, în alte timpuri... Strânsei pleoapele mai tare, ca să văd mai bine... Un mare oraş, aşezat între dealuri verzi, se întindea înaintea mea şi, pe străzile-i albe, largi şi pline de soare, lume multă foia în toate părţile. Eu, cel de altădată, istovit de nevoi, cu ochii stinşi, cu obrazul îngropat, cu musteaţa bătrână înainte de vreme, cu pantalonii scurţi până la glezne, de se vedea guma sărăcăcioasei mele încălţăminte, cu haina roasă la un cot şi cârpită la celălalt, pe cap cu o pălărie în stil "acordeon", scoboram la vale pe o stradă lungă, largă şi dreaptă, cu capul plecat şi plin de gânduri, la o subţioară cu un teanc de cărţi ponosite, iar sub cealaltă cu... un mare şi rotund harbuz turcesc... Intrai în ograda unei mari clădiri din coastele unei biserici şi un stol de fete între opt şi zece ani, în fuga mare, se repeziră înaintea mea; una, mică cât o lingură şi iute ca o picătură de argint viu, le întrecu pe toate, îmi sări în gât, mă sărută sau mă muşcă de obraz sau de ureche, sări repede jos înapoi, luă harbuzul mai greu decât ea, îl trânti de pământ de se desfăcu în o sută de bucăţi, luă pe cea mai mare şi prinse a-i roade miezul, înmormântându-şi în el, până la sprâncene, faţa-i mică de copil. Din când în când, arunca spre mine, peste marginea de deasupra a cojii de harbuz, ochii ei mari, negri şi plini de o nevinovată bucurie; zeama roşie îi picura de pe barbă pe pestelcă şi de pe pestelcă pe pământ... Când ridică capul spre a-şi mai lua suflet şi a vedea în ce parte mai are de lucru, era mânjită până la urechi şi o sămânţă de harbuz neagră şi lată îi rămăsese lipită pe vârful nasului.

    O singură dată în viaţa mea am simţit părerea de rău că nu sunt pictor...

    Apoi iute ca o zvârlugă se repezi şi îmi sări drept în braţe; cu o mână îmi prinse o musteaţă, iar cu cealaltă mă luă pe după gât, de-mi ajunse coaja de harbuz drept dinaintea gurii.

    — Mănâncă, bădie, şi mata; să vezi ce bunu-i!... zise ea. Şi-mi potrivi la gură partea unde mai rămăsese ceva miez.

    — A! tare-i bun! zisei, muşcând. Se cunoaşte, Floricico, că pe-aici a mers botişorul tău de trandafir şi dinţişorii tăi de şoricuţ.

    Şi c-o îndemânare de cow-boy, zvârli coaja roasă până la verde în ceafa unei fete; mă lăsă de musteaţă, mă împresură cu amândouă mâinile pe după gât, îşi vârî capu-i mic sub marginile pălăriei mele şi mă sărută cu zgomot pe frunte.

    — Bădie, tare-mi eşti drag! zise ea lăsându-se puţin pe spate, rezemată de amândouă braţele mele şi privindu-mă drept în ochi cu un fel de extaz nepotrivit cu cei opt ani ai ei. Aşa-i că şi eu ţi-s dragă?

    — Dragă, Floricico, dragă, zisei eu, strângând-o în braţe; dragă ca o floare mititică şi nebunatică ce eşti, fiindcă, pe lumea asta, numai tu, draga bădiei, te mai gândeşti la mine.

    Un zâmbet amar îmi trecu pe buze, mi se umeziră ochii şi glasul mi se înnodă în gât.

    — Iar plângi, bădie?

    — Nu, Floricico, mă bate soarele-n ochi...

    — Spui minciuni, bădie; soarele te bate-n spate; te doare ceva?

    — Să-ţi spun drept, Floricico, mă doare capul.

    Cu amândouă mâinile ei mici şi ude încă, mă netezi pe frunte moale şi drăgălaş şi... şterse ea singură şi... pentru totdeauna locul unde mă sărutase cu atâta nevinovăţie.

    Deschisei ochii, dar nu mai văzui nimic din ceea ce fusese... Atâta doar, că mă aflam într-o casă de ţară, într-o odaie mare şi curat îmbrăcată, răsturnat pe o canapea, cu ţigara-n gură şi cu privirea pierdută-n podele ca în adâncul cerului...

    Mare lucru să nu fi fost fermecate podelele casei aceleia!...

    Pe unde intrase, nu-mi putui da seama... poate că pe aceleaşi scări ale văzduhului, peste acelaşi râu larg şi vijelios al timpului, peste care şi închipuirea mea, făurind spre trecere o punte de lumină, legase între ele cele două capete depărtate ale vieţii mele... Poate că intrase chiar, cu pas mărunt, uşor şi nesimţit, prin uşa întredeschisă a odăii... Se poate; când pleoapele mi se ridicară de peste ochi şi recăpătai simţul realităţii, stăpâna casei, îmbrăcată într-o rochie neagră de mătase uşoară, încinsă peste mijloc cu un colan lucrat în solzi auriţi, stătea în picioare dinaintea mea şi mă privea nemişcată. De sub horbota neagră şi subţire a mânecii stângi, dimprejurul alb al braţului ei, mijeau cu scânteieri palide-roşii boabele mari ale unei brăţări de mărgean; iar din noaptea negrei rochii, cu răsfrângeri mişcătoare şi molatice de lumină mută, răsărea gâtul ei de alabastru viu şi capul ei sculptural de Venere antică. Pare c-o văd ş-acum... Câte vieţi, câte inimi, câte suflete n-ar fi putut găsi mormântul lor de veci în taina adâncimii fermecate a ochilor ei negri!...

    O privii drept în faţă... Pe nas nu mai avea lipită nici o sămânţă de harbuz neagră şi lată.

    Pe fruntea mea, nici o urmă de nevinovată sărutare!... Îmi întinse amândouă mâinile ei albe şi mici; eu i le sărutai pe amândouă, fără să-i dau măcar bună dimineaţa şi fără să mă urnesc de cum stăteam răsturnat pe canapea.

    — Foarte frumos, domnule bădie, zise ea în sfârşit, desfăcându-şi uşor mâinile din strânsoarea mea şi aşezându-se pe un scaun aproape de mine; foarte frumos! Vasăzică d-ta vii la mine să dormi, nu să mă vezi?

    — Mă iartă, cuconiţă Floricico, zisei eu foarte serios; mai întâi află că eu nu dorm niciodată, fiindcă visez totdeauna; al doilea, nici n-am nevoie să te văd, fie acasă la d-ta, fie oriunde, deoarece, când mă aflu singur, prea ai meşteşugul de a mi te vârî nepoftită în suflet, prin fundul pălăriei, şi a-mi stârni fel de fel de vedenii cu farmazoniile d-tale. De când crezi d-ta că umblu eu după o vrăjitoare care să-mi descânte de-a scăpării? Ia, te poftesc, caută în creţii de la spate ai rochiei d-tale celei cafenii, cu care erai îmbrăcată la Dumbravă acum o lună, şi ai să vezi că le lipseşte o bucăţică tăiată cu cuţitaşul; ce vrei? mi-a spus o vrăjitoare să-i duc ceva de pe d-ta, şi am să-i duc.

    — Nu glumeşti? Mi-ai tăiat rochia mea cea cafenie? zise ea cu glas de spaimă glumeaţă; şi punându-şi mâna la gură cu o nespusă drăgălăşie, dată numai femeilor, mă privi o clipă, cu zâmbetul pe faţă, drept în luminile ochilor...

    — Ar trebui să fiu o mare secătură ca să m-apuc de glumit cu o fermecătoare ca de-alde dumneata; cel mult dacă umblu să-mi răscumpăr sufletul din o robie mai grea decât a turcilor şi a tătarilor!...

    — Rochia mea cea cafenie, pe care mi-a cumpărat-o Ştefan de la Bucureşti?!

    — Ei, da!... Rochia... dumneatale... cea cafenie... pe care... etc., etc. ... şi ce pofteşti?

    — Uf!... bădie, tare-mi eşti urât... fugi de-aici!... zise ea acoperindu-mi şi împingându-mi uşor faţa cu toate cele zece degete moi, calde şi răsfirate ale amânduror mâinilor sale mici; eşti un sălbatic şi un original cum n-am mai văzut!...

    — Nu cumva, mititica mea, cuconiţă Floricico, vei fi crezând d-ta că tare-mi eşti dragă? Te înşeli!... Sălbatic şi original!... Of!... ce mare descoperire ai mai făcut!... Oricum însă, zisei eu, răzgândindu-mă, tot e mai mare decât a doua cămaşă de la raci şi nu ştiu a mai câta prostire de la scoici descoperite de mustăciosul, bâlbâitul, guşatul şi... favoritul d-tale învăţat de la Bucureşti.

    — Bădie, iar începi cu...

    — Prostiile... Se poate; decât să faci bine să nu mă mai pui în faţă cu favoritul d-tale învăţat; ce vrei? Nu pot suferi mutrele roşii şi bâlbâite!...

    — Şi vasăzică d-ta, domnule bădie, nu mă mai iubeşti deloc? zise ea cu un ton pe care se silea să-l facă ameninţător.

    — Deloc.

    — Şi nu mai poţi suferi mutra mea?

    — Nu.

    — Şi n-ai să vii să mă mai vezi niciodată?

    — Niciodată.

    — Şi-ţi sunt urâtă tare?

    — Tare urâtă!...

    Iute ca fulgerul, îşi puse şi îşi îndesă pe gura mea dosul moale şi cald al amânduror mâinilor sale albe şi mici...

    — Sărută, să te iert!...

    Chemai în ajutor tot stoicismul sângelui meu şi, cu zâmbetul în ochi, rămăsei nesimţitor.

    — Bine, am să te pârăsc lui Ştefan că nu mă mai iubeşti, zise ea cu faţa înflăcărată de o drăgălaşă mânie şi cu ochii aprinşi de ura unei iubiri înăduşite...

    — Ei şi?... Nu cumva Ştefan al d-tale o să mă facă să-mi fii dragă cu de-a sila, odată ce-mi eşti urâtă foc?...

    Zâmbind şi neclintită, mă privi o clipă drept în ochi.

    — Ştii ce una, bădie?

    — Ce, cuconiţă Floricico?

    — Hai să ne împăcăm.

    — Hai... da ce-mi dai?

    — Ce să-ţi dau?...

    — Unghiuţa matale de la degetul cel mic. Cu o mişcare mlădioasă şi ageră, vrednică de cea mai ageră şi mlădioasă pisicuţă, îşi lipi repede de buzele mele unghia degetului celui mic de la mâna dreaptă... Ce să săruţi din unghie mică, chiar caldă şi trandafirie de-ar fi fost!... Totuşi răsună în văzduh zgomotul puternic al unei pătimaşe sărutări!...

    Ştefan, bărbatul Floricicăi, era cel mai bun prieten al meu din copilărie.

    Ea... mai presus decât Ileana Cosânzeana, din cosiţă floarea-i cântă, sau decât Trestiana, fiica dumnezeieşte greşită a vreunui Statu-Palmă-Barbă-Cot...

    — Dar, în sfârşit, zisei eu schimbând vorba, ce e cu leneşul d-tale de Ştefan de nu se mai arată? Nu cumva doarme ş-acum?

    — De unde? Ştefan e dus de ieri la Galaţi cu de-ale moşiei.

    — A!... vasăzică, mititica mea cuconiţă Floricico, o s-avem cinstea şi plăcerea de a prânzi între patru ochi?

    — Ba, cu voia matale, domnule bădie, o s-avem cinstea şi plăcerea de a prânzi între douăzeci şi patru; toate surorile şi verele mele au năvălit săptămâna asta peste mine, de pretutindeni.

    — Ce păcat că n-a năvălit săptămâna asta peste d-ta şi învăţatul d-tale de la Bucureşti!... Am fi avut atunci cinstea şi plăcerea de a prânzi între douăzeci şi cinci de ochi!... Am auzit că învăţatul d-tale, uitându-se prea de-aproape la un rac mare şi viu — ştii că e scurt de vedere — racul l-a apucat cu foarfeca piciorului de lumina ochiului şi l-a chiorât...

    — De mă mai necăjeşti aşa, bădie, să ştii că mă mânii foc.

    — O! cât îmi place să mă cerţi
    Cu-adâncii-ţi ochi şi mari!
    De-ai şti tu-n urmă, când mă ierţi,
    Cât de frumoasă-mi pari!...

    Mă lovi uşor cu palma peste gură şi, sculându-se repede de pe scaun, se duse de apăsă cu arătătoru-i elastic pe butonul de lângă uşă al unei sonerii.

    Dureroasa fericire ţinuse o clipă!...

    În depărtare, răspunse apăsării un lung ţârâit metalic, care luă în urechea mea înfăţişarea puternică a zgomotului de prăbuşire înaltă şi năprasnică a unei vechi clădiri... Ceva se prăbuşi parcă în inima mea şi, în o clipă, mi se păru că am trăit o viaţă întreagă... Sângele mi se scurse din faţă şi numai ochii mei umezi de lacrimi şi pironiţi în podele mai rămaseră vii pe chipul meu de mort...

    — Iar... zise ea uitându-mi-se în faţă şi scuturându-mă uşor de umăr — iar?

    — Nu... mă bate soarele-n ochi...

    — Spui minciuni, bădie... unde vezi soare? ce-ţi este?

    — Drept să-ţi spun, mă... doare... capul...

    Nu zise nimic. Se lăsă mai mult să cadă decât să se aşeze pe scaun, cu mâinile încrucişate pe genunchi şi cu capul plecat. Cine ştie?... Poate că şi ea trăi în o singură clipă o întreagă viaţă!...

    — Ah!... izbucni ea deodată, ridicând şi încleştându-şi în văzduh, ca spre rugăciune, mâinile ei. Ah! bădie, tare sunt nefericită... Doamne! Doamne!...

    Şi nodul lacrimilor îi tăie glasul.

    Cu ochii umezi şi pierduţi în deşert, cu mâinile împreunate şi rugător îndreptate spre o putere nevăzută, avu o clipă de încremenire.

    Chipul durerii deznădăjduite, chemând asupra-i îndurarea cerului, n-ar trebui să fie altfel săpat în marmură...

    — Nu fi copilă! zisei eu sculându-mă repede de pe canapea şi netezindu-i uşor amândoi obrajii. Nu fi copilă!... Nu se pot înfrânge hotărârile soartei; pe căi deosebite suntem meniţi a ne duce fiecare crucea până pe vârful Golgotei... Nu fi copilă!...

    Mă privi rătăcit cu ochii plini de lacrimi.

    — Nu fi copilă, pentru Dumnezeu!... Linişteşte-te!...

    Şi, apucându-i capul între mâini, o sărutai ca pe un copil, în părul ei negru şi bogat.

    Îşi desfăcu mâinile şi molatic le lăsă să cadă pe amândoi umerii mei...

    — Bădie, tare-mi eşti drag!...

    Şi cu o uşoară strângere nervoasă, mă trase puţin spre dânsa.

    — Aşa-i că şi eu ţi-s dragă?... zise ea privindu-mă adânc în ochi. Îi apucai amândouă mâinile ei mici în mâinile mele tremurătoare.

    — Dragă, Floricico, dragă de la sămânţa de harbuz lipită acum douăzeci de ani pe vârful nasului tău de copil şi până la alunica neagră ce doarme dusă şi fericită pe braţul tău de femeie, în umbra trandafirie a culcuşului său de fulgi auriţi!...

    ...Şi niciodată n-am întinat pe această femeie în noroiul murdar al simţurilor, şi n-am târât niciodată în vârtejul de dragoste pângărită a sângelui ce clocoteşte în vine stricate şi păcătoase pe acest înger nefericit, icoană desăvârşită a dumnezeieştii frumuseţi...

    Totuşi...

    — Destul!... zisei eu cu glas înecat şi răguşit, desfăcând şi aruncând, repede şi brutal, mâinile ei din mâinile mele. Destul, Floricico!...

    Iute ca o zvârlugă, mă împresură pe după gât cu braţele ei şi... mă sărută sau mă muşcă de obraz sau de ureche...

    Şi trupul meu cuprins de fiori nu se mlădie sub greutatea ameţitoare a trupului ei...

    ...În ograda unei mari clădiri din coastele unei biserici... mică cât o lingură... iute ca o picătură de argint viu... oare timpul şi uitarea nu aşternuse încă, peste icoana vie a unei vieţi de altădată, linţoliul lor nestrăbătut?...

    Femeia pe care o speriasem intră cu apă şi dulceţi.

    — Lasă, Anică, tablaua pe masă, zise ea femeii, şi vezi, dacă duducile-s îmbrăcate, pofteşte-le-ncoace; spune-le c-avem musafiri de la Piatra.

    Femeia ieşi.

    — Apropo! zise ea, venindu-mi în faţă şi punându-şi o mână pe umărul meu, nu ţi-am spus că Magda...

    — Ei, ce e cu Magda?

    — Ghici!...

    — Şi-a scrântit, fără îndoială, vreun picior, dându-se de-a tumba pe vreo căpiţă de fân...

    — Nu.

    — Atunci se vede că, din nebunatică, drăgălaşă şi mincinoasă cum era, s-a făcut înţeleaptă ca un viţel de trei ani?

    — Nu, ghici!...

    — Apoi atunci, Floricico, rogu-te să te faci lingurăriţă, căci ţigancă eşti; pune-ţi în părul tău negru ghioci în loc de flori, ca să am de unde lua unul, spre a-ţi ghici.

    — Ei, nu, zise ea nerăbdătoare şi vârându-se în sufletul meu.

    Drept răspuns o sărutai uşor pe frunte.

    — Ei, nu, ghici... şi se auzi pe duşumea bătaia uşoară şi poruncitoare a piciorului său mic...

    — Nu cumva, zisei eu zâmbind cu înţeles şi răsucindu-mi vârful musteţii, nu cumva frumoasa noastră Maria de Magdala -aşa îi ziceam eu Magdei — şi-a vândut vila sa din Ierusalim şi cu preţul aurului de pe ea a cumpărat miresme scumpe, spre a le vărsa pe picioarele vreunui Isus de contrabandă şi a i le şterge, în urmă, cu părul ei negru şi bogat?

    — Tocmai!... Tocmai!... Magda se mărită, e aici şi...

    — "Viitorul" dumisale?

    — Da! o să-l vezi, o să-i faci cunoştinţa şi ai să-mi spui cum ţi se pare.

    — Cu alte cuvinte, ne aflăm în deplină Cana Galileei... Foarte bine!... Magda e o viţică proastă.

    — Şi pentru ce, mă rog?...

    — Pentru că nu-mi place, când vin la voi, să pun frac şi mănuşi albe; ştii că eu sunt cam necioplit; putea să mai aştepte Magda cu marafeturile prezentaţiilor şi ale reprezentaţiilor sale matrimoniale, măcar până ce treceam eu Bistriţa şi avea, în urmă, destulă vreme să se îndoape, cât poftea, cu răţoielile nesărate ale cine ştie cărui vânător de gologani... Desigur că-l cheamă sau Georges sau Jean... Ştiu eu că voi toate aveţi gusturi franţuzeşti; adu-ţi aminte cât sânge rău ţi-am făcut până ce să te dezbar de a mai zice lui Ştefan al tău "Etienne"; dar în sfârşit cum îl cheamă pe viitorul tău cumnat?

    — Georges...

    — Destul, că mă zgârii în ureche.

    Un ropot de alergătură repede şi o mare gălăgie de glasuri femeieşti, care vorbeau tare şi râdeau în acelaşi timp, se auzi prin cerdacul larg din faţă şi, cât ai clipi, privazul uşii se umplu de ochi veseli şi de feţe înflorite şi iarăşi, cât ai clipi, mă simţii apucat de mâini, de braţe, de umere, de cheotoarea surtucului...

    — Bine ai venit, bădie!

    — De unde vii, bădie?

    — Ne-a spus Florica c-ai să vii...

    — Aşa-i c-ai să mai stai la noi?

    — Azi mergi cu noi la Dumbravă...

    — Iiii!... Ce bine-mi pare c-ai venit!... zise Emilia, sărind în sus prin casă şi bătând în palme de bucurie...

    — O să-mi devastaţi persoana, tătari ce sunteţi!... zisei eu în sfârşit, cuprinzând în braţe atâtea capete câte putui şi sărutândule pe fiecare drept în creştet... Bine v-am găsit!...

    Şi nu ştiu pentru ce potopul acesta de bucurie, izvorât din atâtea inimi curate, nu era îndeajuns să înece un fel de dureroasă întristare, ce-mi stăpânea sufletul şi inima...

    Floricica, cu ochii în podele, stătea răsturnată pe canapea în locul unde şezusem eu şi, învârtind pe deget o cheie mică legată de capătul unei cordele roşii, părea dusă pe gânduri şi străină de ceea ce se petrecea în jurul ei...

    Oare podelele casei aceleia nu erau fermecate şi pentru dânsa?...

    — Dar, în sfârşit, mai lipseşte cineva, zisei eu apucând pe Magda de vârful amânduror urechilor şi privind-o drept în ochi.

    Se uită un moment la mine nedumerită şi întrebător, apoi iute se înroşi...

    — Ia te rog să mă laşi în pace, zise ea dându-mi jos mâinile cu o lovitură uşoară; şi, întorcându-se repede şi oarecum supărată, se duse de se opri dinaintea unei oglinzi, unde se prefăcu că-şi îndreaptă şi-şi mai resfiră legătoarea lată de la gât, întocmită sub bărbie într-un mare fiong auriu-închis.

    ...Femeia e, fără îndoială, ghicitoarea cea mai grea de dezlegat... Vădit jignită de aluzia mea, Magda se dusese totuşi să întrebe oglinda dacă e destul de frumoasă!... Are, se vede, femeia ceva şi din firea paingănului: prinde în mrejele sale tot ce-i cade, dar se desfătează mâncând numai ce-i place... Şi Magda era un paingăn cu gusturi foarte subţiri!...

    Un miros ascuţit de piele rusească mă izbi în nas; întorsei capul!...

    — Domnul Georges... îmi zise Florica, făcând cu stânga mişcarea reglementară de recomandare; "bădia", domnule Georges; şi cu dreapta făcu spre mine aceeaşi mişcare.

    — Încântat, domnule Georges!

    Şi fără obişnuita încovoiere de mijloc, strânsei verde şi scuturai şi mai verde cu dreapta mea cam rustică dreapta grăsulie şi rotundă de femeie cochetă a dlui Georges... Mi se păru că strâmbă puţin de nas; dar suferi cu eroism felul curat românesc al sălbaticei mele strânsori...

    Şi domnul Georges, care stătuse doisprezece ani la Paris nu mirosea numai a piele rusească... Nasul meu avu, până-n seară, minunatul prilej de a se desfăta pe lângă dl Georges când cu mirosul dulceţilor de zmeură, când cu acel al dulceţilor de fragi sau de căpşune, când, în sfârşit, cu mirosul mult mai preţuit pe vremuri, de Patchouli. Oricum însă, dl Georges era "ireproşabil": scurt, gros şi pleşuv, avea totuşi părul de după urechi adus cu măiestrie pe amândouă tâmplele; faţa-i rotundă şi brusnată era străjuită din josul fiecărei urechi de câte o mică pingea de păr castaniu, rămăşiţă din nişte favoriţi odată întregi, dar chinuiţi mai târziu de foarfeca glumeaţă a vreunui bărbier parizian. Vârful gălbiu şi ascuţit al musteţilor sale, răsfirate pe buze, se arcuia perfect de simetric deasupra nărilor largi ale unui nas deşelat; buzele cărnoase, umede şi roşii chemau parcă spre ele mâncările grase şi sărutările calde; ochii spălăciţi şi leneşi vădeau o minte somnoroasă; sub bărbia cu îndoituri proaspăt rase şi pudruite, ţipa, de-ţi ameţea privirea, fiongul imens al unei legători roşii; pe pântecele-i rotund şi plin stătea frumos şi rotund îmbumbată jiletca fără încreţituri; din josul pantalonului strâns pe gleznă, ieşeau şi se întindeau lipite pe duşumea botinele roşii, lungi, înguste şi cu bot de raţă, ale dlui Georges; iar de pe zarea lustruită a creştetului său pleşuv, ochiul luneca în văzduh ca de pe luciul sterp şi gol al unei ape adormite...

    — Cu toate acestea, domnule Georges, zisei eu, să nu crezi că mă cheamă "bădia"; ia, stolul acesta de caragaţe, pe care-l vezi d-ta aicea, a găsit de cuviinţă să mă boteze după legea lor; şi aceasta pentru singurul cuvânt că, nu ştiu câţi ani vor mai fi deatunci, le luam pe toate la subţioară ca pe o testea de linguri şi alergam cu ele cât era ograda de mare; ai fi dat mult să le fi văzut atunci, cum se înroşeau, cum boldeau ochii de sub subţioara mea, cum scoteau limba şi cum ţipau, de frică să nu le scap... Şi câteodată le scăpam înadins... Ia, vezi d-ta pe domnişoara cea de la oglindă, care se preface că-şi îndreaptă fiongul de sub bărbie? -şi arătai spre Magda — şi care astăzi nu ştie ce să mai facă cu ochii dumisale cei mari şi negri?... O vezi?... m-a muşcat odată de nas, de-am purtat o lună de zile urma dinţişorilor dumisale celor mici şi ascuţiţi... Te pot încredinţa că muşcă rău şi adânc, deşi, de altfel, e un înger din ceruri în călătorie de plăcere pe pământ...

    Magda întoarse capul şi se uită la mine peste umăr.

    — Vrei să te muşc iar, bădie?

    — Nu, Magdo, nu; păstrează-ţi dinţii, c-o să-ţi trebuiască mai târziu...

    Mă privi lung, fără să-mi răspundă.

    — Mare parte din toate acestea, zise dl Georges, le ştiam de mai înainte; un singur lucru nu ştiam...

    — Că Magda e un înger?...

    — Nu. Că...

    — Muşcă rău şi adânc?...

    — Cam aşa ceva, zise el privind spre Magda cu cea mai spălăcită dulceaţă din lume...

    — Nu face nimic, de cumva ai prins de veste că e un înger, dezamăgirea n-o să fie aşa de mare, când, mai la urmă, vei afla că e un simplu căţel...

    Se stârni un hohot de râs colosal; singur dl Georges rămase scandalizat de metafora mea şi... în gândul lui, mă făcu mojic.

    — Fiindcă d-ta, dle bădie, m-ai făcut căţel, zise Magda, apropiindu-se de mine şi prinzându-mă metodic de cheotoarea surtucului, apoi te condamn să-mi scrii, spre pedeapsă, chiar acum, pe albumul meu, versuri galante, care să mă îndrepteze în ochii d-tale personal...

    — Mi-i foame, Magdo, şi ştii că, pe nemâncate, nu plătesc nici două parale.

    — Bine; îţi amân pedeapsa pe după-prânz.

    — După-prânz... bine. Floricica se sculă de pe canapea şi ieşi.

    Emilia mă luă de braţ şi mă târî după ea în grădină. Peste câteva minute sosiră toate celelalte, cu Magda în frunte şi cu dl Georges în coadă.

    Magda veni drept la mine, mă apucă de celălalt braţ şi mă îndreptă pe o cărare dinspre fundul grădinii, care dădea în câmp.

    — Magdo, ştii că...

    — Te rog să mă laşi în pace, zise ea ghicindu-mi gândul.

    — Cu toate acestea...

    — Te rog să mă laşi în pace; nu vezi ce nas deşelat are?

    — Dar...

    — Şi ce ochi spălăciţi?! Ce pântece mare?! Gura!... buzele!... uf!... parcă-s doi cârnaţi umbriţi de nările nasului ca de două aripi de vultur răsfirate în aer!...

    — Eşti tare în comparaţii, totuşi ascultă, Magdo...

    — N-ascult nimic şi te rog să mă laşi în pace; după-prânz ai să-mi scrii versuri pe album, dar să fie galante de tot.

    — Mă trudesc, Magdo, să te pricep şi nu pot; pentru ce, adică, să mai deştepţi tu zulea bietului domn Georges şi să-l mai umileşti, odată ce-ţi e indiferent sau, mai bine zis, nesuferit?

    — Treaba mea...

    — Cum "treaba mea"? adică vrei să faci din mine topor de oase?

    — Treaba mea. Să-mi scrii versurile pe album, dar să fie galante de tot.

    — Şi dacă nu ţi-aş scrie?

    — Serios, domnule bădie? zise ea cu glas de miere şi uitândumi-se în faţă cam pieziş şi de jos în sus, n-ai să scrii Magdei versuri pe albumul ei?...

    Mă învinse şi tăcui ca un vinovat.

    "Bietul domnul Georges!" cugetai eu, cuprins de o adevărată milă.

    Nu ştiu, dar a fi iubit pe acest diavol de Magda şi a nu fi fost iubit de dânsa trebuia, desigur, să fi fost o mare nenorocire.

    Îmi făcui cruce.

    — Ce-ţi faci cruce, bădie? zise Magda uitându-se întrebător la mine.

    — Cum să nu-mi fac cruce când, la dreapta, am un diavol împeliţat?

    — Da?... Socoteam că-ţi faci cruce fiindcă o să ne punem la masă!

    Avea ea răspuns la toate.

    Ne chemă la masă.

    Floricica se puse în capul mesei, eu la dreapta, dl Georges la stânga, Magda lângă mine, Emilia lângă dl Georges, Ilenuţa, Antonia, Ana, Frăsinica etc., etc. ...

    Biata maică-mea — D-zeu s-o ierte — de câte ori nu m-a plesnit cu lingura peste mână şi peste gură, numai ca să mă înveţe să mănânc frumos!... Aşi!... ţi-ai găsit!... Şi astăzi, când mănânc ouă moi, mă mânjesc pân'la urechi!... Ei bine!... Dl Georges le mânca cu atâta măiestrie!... degetele sale albe, grăsulii şi ascuţite la vârf mânuiau furculiţa sau cuţitul cu atâta îndemânare în autopsia oului, încât rămânea, la urma urmei, găoacea pe dinăuntru tot aşa de lucie ca şi pe dinafară... şi nici o pată de ou pe şervet, pe farfurie, pe cuţit, pe furculiţă sau pe musteţile dlui Georges!... Şi dacă în viaţa mea vreo părere de rău mi-a ros inima, apoi aceasta a fost părerea de rău că n-am stat şi eu măcar doisprezece ani la Paris spre a învăţa cum se mănâncă ouăle moi!... O căpiţă de brânză cu smântână, foarte artistic clădită de dl Georges pe farfuria d-sale, însoţită de mămăliguţa caldă corespunzătoare, dispăru metodic în adâncul pântecelui său, printre crăpătura transversală a buzelor sale groase, întocmai cum o colină de deal ar dispărea în crăpătura adâncă a unui cutremur de pământ!... Fu însă un moment când admiraţiunea şi — aş putea zice — chiar respectul meu atinseră culmea... Aceasta fu la puiul cu smântână... Cine dracu mai poate scăpa cu obraz curat din faţa unui pui cu smântână?!... Eu, cel puţin, n-am putut niciodată mânca, în chip cuviincios, acest blestemat soi de mâncare; şi tocmai de la acest soi de mâncare am căpătat de la biata maică-mea — D-zeu s-o ierte — cele mai multe linguri peste mână şi peste gură!... Ei bine, dl Georges era un om în puterea cuvântului genial!... Altmintrelea, cel puţin, nu mi-aş fi putut da niciodată socoteală cum de un întreg cimitir de pui să păşească din lumea aceasta în cealaltă lume din pântecele dlui Georges şi să nu lase, ca amintire despre dânşii, decât doar ciolanele lor lustruite şi, anume, frumos şi foarte sistematic înşirate pe marginea, ca şi ele de albă, a farfuriei dlui Georges?... Şi nu ştiu cum făcea: prindea, cu mult meşteşug, gâtul de pui între vârful cuţitului şi fundul farfuriei, iar cu unul din coarnele ascuţite ale furculiţei scotocea carnea de prin încheieturi, de nu rămânea din gâtul de pui decât o lungă, noduroasă şi încovoiată "mâţa popii", care mergea zburlită să-şi ia, la rând, locul lângă celelalte oase smerite de pe marginea farfuriei... Şi, pe fundul farfuriei, nici un strop de smântână, cuţitul şi furculiţa ca din testea, şervetul virgin, musteţile dlui Georges, răsfirate sub nas şi arcuite deasupra nărilor, ca ieşite proaspăt din oficina celei mai moderne frizerii!... Şi când mă uitam la blestemăţia de pe farfuria mea, când mă gândeam că şervetul meu nu mai poate să stea, cu cinste, a doua oară pe masă, şi când, mai cu seamă, zăpseam pe dl Georges că mă trage din când în când ironic cu coada ochiului... Ei bine, atunci mă simţeam umilit! Noroc numai că cei de casă erau toţi şi de mult deprinşi cu tot felul meu de stângăcii şi noroc, mai cu seamă, că Floricica nu mi-ar fi îngăduit niciodată să cioplesc vreunul sau vreuna din cusururile şi sălbătăciile mele... Avea şi Floricica gusturile ei necioplite...

    "Ce ţi-i şi cu civilizaţia asta", cugetam eu, privind pe dl Georges cu câtă eleganţă desfăcea carnea de pe un picior de pui fript sau coaja de pe un măr domnesc!... Şi avea dl Georges un aşa meşteşug la ţinut paharul şi la turnat vinul!... Şi vinul gălbiu aşa sclipea de frumos, din paharul străveziu, printre graţia fină de alabastru însufleţit a degetelor sale!... Şi după ce-l bea, i se umezeau buzele roşii de o aşa trandafirie rouă, care iute dispărea sub o uşoară apăsare cu şervetul, fără, bineînţeles, nici o daună pentru musteţile sale! !... Hotărât că Magda îşi pierduse minţile... Să fi fost eu în locul Magdei! mie să mi se fi pus la picioare o asemenea comoară de însuşiri!...

    — Sărut mânuşiţa matale, cuconiţă Floricico, zisei sculândumă de la masă şi sărutând dreapta stăpânei de casă, sărut mânuşiţa şi cine-a dat azi să deie şi mâine.

    — Merci, M-me, zise dl Georges cu o frumoasă reverenţă şi sărutând aceeaşi mână.

    — Merele le-am adus eu de la Iaşi, zise Magda, punându-mi pe gură şi fără multă ceremonie dosul alb al mâinii sale mici...

    Ni se aduse cafeaua în "salon".

    Eu îmi luai locul de dimineaţă în colţul canapelei şi, liniştit, îmi sorbeam cafeaua şi îmi fumam ţigara.

    Magda ieşi iute şi se întoarse şi mai iute.

    — Domnule bădie, te poftesc să-ţi faci pedeapsa, zise ea, punându-mi pe genunchi un mic album legat în catifea vişinie cu monogram aurit.

    — Mai întâi, Magdo, n-ar fi nici tocmai o pedeapsă, nici tocmai greu de a-ţi scrie ţie versuri; căci n-ar fi silit cineva să-şi cheme muza prea de departe; decât...

    — Decât să faci bine şi să nu lungeşti vorba, domnule bădie. Şi-mi dete şi un creion mic.

    — Atunci cu o condiţie: am să-ţi scriu ceva şi am să iscălesc dedesubt; ce-ţi voi scrie poţi citi oricui; iscălitura însă n-ai s-o ştii decât numai tu.

    — Adică cum?

    — Adică cum, adică necum, o condiţie ca toate condiţiile.

    — Bine, primesc.

    După vreo zece minute, albumul Magdei, plin de toate prostiile, se mai înavuţi şi cu următoarea:

    Maria din Magdala, de sfânt amor cuprinsă,
    Îmbrăţişa cu lacrimi genunchii lui Isus...
    Şi fulgera de patimi privirea ei aprinsă...
    Ce fericiţi, acuma, sunt ei în ceruri, sus!...
    Tu, poate, să râzi, Magdo, de-aceste amintiri
    Din biblicele vremuri. — O! ştiu că eşti pe dos!
    De-aceea, n-ar fi bine, prin schimb de însuşiri,
    Să fiu eu Magdalena şi tu să fii Hristos?...

    Şi, iscălind dedesubt pe dl Georges, dădui Magdei albumul şi creionul.

    Ea aruncă o privire repede pe foaia scrisă, se duse într-un colţ al odăii, limba îi fulgeră roş pe vârful arătătorului drept, şterse ceva, scrise ceva şi iute închise albumul.

    — Da nouă, duducă Magdo, nu ne-arăţi ce ţi-a scris bădia pe album? ziseră toate într-un glas.

    — Nu-i voie de văzut iscălitura; dar dacă bădia mă dezleagă de condiţie...

    — Şi dacă te-aş dezlega, ai arăta? zisei eu, neînchipuindu-mi ce schimbase ea în album.

    — De ce nu?

    — Ei bine, te dezleg, zisei eu, voind s-o pun într-o încurcătură din care nu-mi trecea prin minte cum are să scape.

    Dete albumul Emiliei care citi cu glas tare versurile scrise.

    — Citeşte şi iscălitura, zisei eu, când ajunse la sfârşit.

    Deodată Emilia bufni de râs.

    — Ce râzi, Emilio? citeşte!...

    — Ci-chir-me-za..., silabisi Emilia râzând cu lacrimi.

    Cichirmeza era un tip caraghios din copilăria lor, şi bietul dl Georges fusese înlocuit de Magda prin Cichirmeza!...

    Ce vrei? Cu fetele e greu s-o scoţi la capăt!

    Peste puţin, trebuia să plecăm la Dumbravă, unde urma să luăm masa de seară şi unde Florica avuse grijă de a trimite mai dinainte toate cele trebuitoare.

    — Hai, gătiţi-vă de plecare! zise ea, adresându-se la toţi; am spus să pună caii.

    — Să ştii, Florico, zise Magda, ţinându-i calea şi vârându-şi faţa până sub nasul Floricăi, să ştii că eu şi cu bădia mergem călare la Dumbravă; eu pe Pisicuţa şi bădia pe Burdachi al lui Ştefan: zi să pună şeile.

    Şi venind repede dinaintea mea şi atârnându-se uşor în jos de amândouă clapele surtucului meu:

    — Aşa-i, bădie, că mergem călare la Dumbravă? zise ea, vârându-şi nebunatic şi pieziş, până sub nasul meu, mutra-i veselă, deşteaptă şi întrebătoare.

    — Mai rămâne vorbă?! Cu mutra ta eşti în stare să faci pe cineva să înghită cuie de potcoavă.

    Înhăţă pe Ana şi pe Antonia de după gât şi ieşi cu amândouă buluc pe uşă.

    După ea, dl Georges şi apoi toate celelalte. Floricica rămase la urmă.

    — Floricico, n-ai să râzi de o rugăminte ce am să-ţi fac?

    — Bădie, zise ea cu un fel de durere în glas şi cu o deznădejde galeşă în ochi, chiar dac-aş voi să râd, n-am să pot, orice rugăminte mi-ai face.

    Aşa n-o văzusem pe Floricica niciodată. Îi prinsei capul între palme, ca unui copil, şi, îndreptându-i faţa spre mine, o privii... avea ochii păienjeniţi de lacrimi.

    — Floricico, zisei eu privind-o în ochi şi urmând a ţinea între palme faţa-i îndreptată spre mine, Floricico, mă tem să bănuiesc pricina stării tale sufleteşti; totuşi mi se pare că Magda e o nebună şi tu o proastă...

    — Bădie!... zise ea cu glas tremurător; şi, molatic, îşi lăsă fruntea să-i cadă pe pieptul meu.

    O sărutai uşor în creştetul capului.

    — Floricico, Floricico! din toată gama dragostei noastre curate, senine şi dumnezeieşti, o singură notă mai lipsea... N-ai putea să-mi spui tu care?...

    — Gelozia!... zise ea ridicând repede fruntea şi privindu-mă înflăcărat — gelozia!...

    — Nu, Floricico, te înşeli... Prostia... Şi pentru întâia şi cea din urmă dată în viaţa mea strânsei în braţe pe această femeie, sărutând-o cu patimă pe amândoi obrajii... Era aşa de frumoasă!...

    — Şi ce rugăminte era să-mi faci? zise ea atârnându-mi-se de gât cu ochii înrouraţi.

    — Pentru ziua de azi să nu schimbi nimic din îmbrăcămintea ta.

    — Aşa-i că ţi-s dragă? zise ea ştergându-şi ochii cu dosul amânduror mâinilor; aşa-i că mă iubeşti?

    — Nebuno ce eşti!

    Şi apucând-o de vârful urechii, mă prefăcui că-i fac vânt pe uşă.

    — Nebuno ce eşti!... să nu schimbi azi o iotă din îmbrăcămintea ta.

    Ieşi.

    Şi când rămăsei singur, nu ştiu dacă durerea, dezgustul de viaţă sau împietrirea ce însoţeşte un trai făr' de nădejde năvăliră fiecare în parte sau dacă toate deodată puseră stăpânire pe sufletul şi inima mea...

    "Adică — mă gândeam eu — de ce soarta vitregă, dacă ne-a îndrumat viaţa pe cărări deosebite, n-a sfărâmat tot ea, încai, şi legăturile neîndurate dintre două suflete nefericite? Sau poate voieşte soarta să afle de la mine şi de la Floricica dacă, în cumpăna vieţii, trag mai greu întocmirile omeneşti decât cele dumnezeieşti? Doamne, Doamne!... — cugetai eu ca încheiere — pentru ce, în rostul adânc al înţelepciunii tale, ai mai zămislit pământul cu puterea cuvântului tău? Şi dacă l-ai întrupat din nimica, oare, în largul nesfârşitului tău fără de margini, nu găseai un alt adăpost pentru casa de nebuni?..."

    Până ce tot şi toate să fie gata de plecare, luai albumul Floricicăi, care se afla din întâmplare pe masă, mă răsturnai în colţul ştiut al canapelei, îl deschisei...

    Aş vrea să smulg din suflet icoana feţei tale
    Şi-a ochilor tăi rază să-mi pară că s-a stins!
    Să uit că vreodată te-am întâlnit în cale...
    De te-am iubit... să-mi pară că te-am iubit în vis!!
    Noianul veşniciei aş vrea să se deschidă
    Imens, fără hotare, cu negre adâncimi,
    Şi-n braţe de-ntuneric aş vrea să mă cuprindă
    Pe veci...

    Magda intră pe uşă ca o vijelie.

    — Gata, bădie, hai!... şi mă înhăţă de mână.

    — Du-te, te rog, Magdo, de spune femeii să-mi scoată mantaua pe cerdac, că vin şi eu îndată.

    Magda ieşi repede.

    Pusei albumul pe masă la locul lui.

    În o trăsură mare de casă se suiră toate fetele; într-un docar mic cât o găoace de nucă, tras de un cal bătrân, numai cât un şoarece, se suiră Floricica cu dl Georges; Magda pe Pisicuţa, băieţeşte, eu pe Burdachi, bărbăteşte. Trăsurile apucară înainte, eu cu Magda încheiam mersul.

    — Să rămânem, bădie, mai în urmă, că mă îneacă colbul, zise Magda strunind pe Pisicuţa.

    Burdachi îşi măsură, de la sine, pasul după al Pisicuţei.

    — Magdo, azi n-ai fost cuminte deloc, zisei eu privind înainte, fără a-ntoarce capul.

    — De ce, bădie? întrebă ea repede, făcând pe şa o mişcare, ca şi cum ar fi voit să se aşeze cu faţa spre mine.

    — Pentru cuvântul că azi, toată ziua, ai fost un diavol împeliţat.

    — Ei, şi?

    — Ai supărat pe Floricica...

    — Mai întâi, Floricica n-are nici o treabă cu mine, şi al doilea, dacă s-a supărat, ei bine, am s-o muşc la Dumbravă de vârful nasului şi am s-o dezmânii.

    — Aşa te împaci tu cu lumea?

    — Aşa mă împac eu cu Floricica.

    — Şi cu mine, dacă aş fi supărat, cum te-ai împăca?

    Simulă spre mine o muşcătură în aer, fără să zică nimic.

    — Eşti pur şi simplu un căţel primejdios, Magdo...

    — Da înger nu-s?

    — Şi chiar dac-ai fi, eu vrei să ţi-o spun asta?

    — Şi de ce nu?...

    Hotărât că acest diavol de Magda îşi bătea joc şi de mine; totuşi căzui pe gânduri şi până la Dumbravă nu mai schimbarăm nici o vorbă.

    Când ajunserăm în poiana Dumbrăvii, caii erau deshămaţi pe lângă trăsuri; mai deoparte, masa albă întinsă pe iarba verde; iar prin fânaţul înflorit al poienii, cuprins de umbra înaltă a stejarilor, fetele, care încotro, cu capetele goale, alergau după flori şi după fluturi albaştri şi galbeni de seară... Mi-nchipui că n-aţi văzut niciodată un nebunatic stol de fete într-un fânaţ înflorit... bine: atunci n-aţi văzut nici un fânaţ de două ori înflorit. Şi zâna florilor şi toate zeităţile femeieşti ale apelor şi ale pădurilor, plăsmuite de închipuirea păgână a celor vechi, au trebuit să răsară din înrudirea fermecată dintre floare şi femeie... Totuşi acest cadru zugrăvit cu atâta măiestrie de mâna întâmplării era mânjit de... o pată de untdelemn!! Cel puţin dl Georges se hotărâse, de astă dată, să nu fie, nici mai mult, nici mai puţin, decât untdelemnul! În tot cazul, pardesiul d-sale, lung sau, mai bine zis, scurt de la ceafa-i roşie până aproape de ciubotele d-sale tot roşii, bătea în floarea verzie a untdelemnului de măsline grecesc!... Cel mult, dacă de sub mâneca pardesiului scotea capul la iveală marginea sfioasă a manşetei sale de un alb fără cusur; iar din manşetă se arătau mâinile grăsulii ale dlui Georges, ocrotite împotriva muşcăturilor soarelui, vântului şi ale ţânţarilor, de nişte mănuşi Bismarck, adică tot roşii... Şi fiindcă diavoliţele de fete fugeau, de nu le zăreai, după fluturi în toate părţile; şi fiindcă rotunjimea scurtă şi grăsulie a dlui Georges nu era clădită pe roate, apoi stătea şi ea, înfiptă în mijlocul poienii, şi, cu o mână, ce se silea să pară îndemânatică, cerca să vâneze, cu o baghetă fină de abanos, fluturii din aer... La rădăcina unui stejar, aproape înmormântată în iarba înaltă, şi înflorită, Floricica, în rochia-i neagră de mătase uşoară, stătea culcată cu capul rezemat pe mână... Un gând dureros pe fruntea veselă a naturii!...

    Descălecai.

    Magda se duse călare până lângă Floricica şi, de călare, îi vorbi nu ştiu ce; Floricica se sculă şi Magda căzu deodată de pe Pisicuţa, drept în gâtul Floricăi...

    — Iu! auzii deodată pe Floricica ţipând...

    Şi iute duse mâna la nas...

    Mă buşi un râs nebun şi, râzând, mă dusei lângă Floricica; Magda se şi amestecase printre celelalte fete după flori şi după fluturi.

    — Bădie, Magda a-nnebunit; mă roagă să-i ajut să descalec şi, după ce descalecă, se repede la mine şi mă muşcă de nas... Şi, mă rog, de ce râzi?...

    — Râd, fiindcă niciodată Magda n-a fost mai cuminte decât acum.

    — Ce fel de cuminte, dacă mă muşcă de nas?

    — Tocmai fiindcă te-a muşcat de nas! I-am spus că te-a supărat purtarea ei de azi şi s-a hotărât să te muşte de nas, ca să te dezmânie, şi te-a muşcat; mai cuminte, ce vrei?

    — Putea să mă sărute.

    — Magda muşcă, nu sărută, zisei eu sentenţios.

    Un vânt care se iscă din senin şi câţiva nori adunaţi în pripă la sfat deasupra capetelor noastre ne grăbiră masa şi ne scurtară şederea în Dumbravă, pe care, de altmintrelea, ne hotărâsem s-o mânăm până noaptea pe lună... Duşmani ai poeziei vieţii se găsesc, de multe ori, şi în aer!

    Cu aceeaşi regulă ca la venit, ne întoarserăm devreme acasă.

    Seara, ceai şi sindrofie.

    Dl Georges, cu o vădită iscusinţă şi mândru oarecum de îndemânarea şi desăvârşita-i destoinicie, înjghebase cu fetele jocuri de "societate", pe care le vrâsta, din când în când, cu câte o boscărie cu o batistă, cu un gologan, cu cărţile de joc... şi mai ales cu cărţile de joc!!...

    Magda, cuprinsă de o melancolie prefăcută şi ghiduşă, de te umfla râsul, se aşezase dinaintea pianului şi scherzando, andante, staccato, veloce, con brio... se alinta cu degete uşoare pe clapele albe şi negre ale pianului şi, din gamele-i nebunatice şi stâlcite, simţirea nu lipsea!... Magda era tipul desăvârşit al femeii, care, sub forme uşoare şi nestatornice, ascunde înţelesuri temeinice şi adânci!...

    Floricica, plecată sub lumina lămpii pe o catifea vişinie, îşi cosea pe dânsa gândurile cu fire de aur...

    Eu?... Eu stăteam răsturnat şi liniştit în colţul ştiut al canapelei şi, prin norii viorii ai fumului de ţigară, mă sileam să pătrund în adâncul depărtat al lumii de gânduri ce frământa poate atâtea capete vesele şi înflorite sau melancolice şi visătoare...

    "...Acelaşi cap îl pleci ş-acum
    Pe mâna-ţi de copil;
    Şi-ntipărit e-n umbr-acelaşi
    Dumnezeiesc profil!
    . . . . . . . . . . . . . . . .
    Ş-acum din visu-ţi te deştept
    Cu-aceeaşi sărutare;
    Ş-acelaşi rumen trandafir
    Pe faţa ta răsare!..."

    Cugetam eu privind pe Floricica cum stătea plecată şi cum, pe fundul de lumină, era săpat în linii de umbră profilul ei dumnezeiesc!...

    Cu toate acestea, cum era ea de cufundată în acul şi aţa ei... mi se părea că văd pe Venera împletind la colţun...

    — Unde ţi-e albumul, cuconiţă Floricico? întrebai eu de departe — te rog să mi-l dai, că am să-ţi scriu ceva pe el; cine ştie dacă voi avea prilejul de a-ţi mai face versuri de acum înainte; mâini plec pe coclauri şi...

    — Şi ai să te întorci iar pe aici, zise ea oprindu-şi acul la mijlocul unei împunsături şi întorcând capul spre mine.

    — Dacă nu mă ia dracu, poate... Magda se şi sculase repede de la piano, luase albumul de pe masă şi mi-l pusese pe genunchi împreună cu un creion mic.

    — Numai te rog, zise Floricica, să faci bine să nu-mi scrii vro ghiduşie, cum ai totdeauna obiceiul de a-mi scrie pe albumul meu.

    — Nu, nu! de astă dată m-am hotărât să fiu foarte serios...

    Magda îşi reluă locul la piano, Floricica sfârşi împunsătura începută şi-şi urmă lucrul, dl Georges scotea cordele pe nas, fetele căscau gura, eu... făceam versuri...


    IDEAL PIERDUT

    Ai, desigur, ochii negri, gura mică, nasul fin,
    Ş-un oval tăiat cu artă de vrun maestru divin!

    Mersul tău, înfăţişarea, trandafirii de pe buze
    Mi-amintesc pe cea mai dulce dintre cele nouă Muze.

    Tot ce vede ochiul, gândul, în cereasca ta făptură,
    Mai presus mă-nfiorează, decât tot ce e-n natură!

    Ah! Aş pune firmamentul sub picioare-ţi pedestal...
    Şi să fac — aş vrea — din tine strălucitu-mi ideal!...
    Şi aşa cum te-ar încinge nimbul tău dumnezeiesc,
    O întreagă veşnicie aş voi să te privesc!...

    Decât spinul, Floricico, creşte veşnic lângă roză,
    Poezia şchiopătează şi se schimb-ades în proză...

    Eşti frumoasă, Floricico... O minune-ntre minuni!...
    Lasă dracului andreaua... Nu cârpi seara colţuni!...


    Magda citi cu glas tare, şi strofei din urmă îi dădu o intonaţie aşa de naturală, şi la: "Nu cârpi seara colţuni", dădu cu dosul mâinii o aşa de măiastră lovitură peste catifeaua Floricăi, încât zbură biata catifea tocmai în fundul odăii.

    Se stârni un colosal hohot de râs, iar bietul dl Georges rămase la mijlocul unei boscării începute.

    — Vezi, bădie, că iar mi-ai scris ghiduşii pe albumul meu? Dacă-s eu nebună şi ţi-l dau!...

    A doua zi dimineaţă, şi eu şi Pisicuţa apucarăm drumul muntelui...

    Spre Nichit

    ... A doua zi, dimineaţă, când porţile ce străjuiau intrarea din câmp în ograda Floricăi se închiseră, scrâşnind în urma mea cu neunse şi hrentuite încheieturi de fier ruginit, mi se păru că ceva ascuţit mă înţeapă în suflet, sau ceva greu şi înalt îmi cade pe spate, şi că răsuna a sec din lumea aceasta tocmai în lumea cealaltă!...

    Şi cum măsuram eu sau, mai bine zis, cum măsura Pisicuţa, la gebea, drumul plin de colb, de pe care soarele, de o suliţă înalt pe ceruri, nu sorbise încă umezeala dimineţii, toate lucrurile, sub ochii mei, luau înfăţişările aiurite din lumea cealaltă. Soarele, ce plutea în albastrul adânc şi păienjenit de ceaţă al bolţilor cereşti, se uita parcă chiorâş la mine cu înţepenirea lucie şi sticloasă a unui ochi de mort înfipt şi încremenit în umbra depărtată a orbitei sale vinete şi reci; arborii rari de pe marginea drumului, în neclintita lor însufleţire, trimiteau parcă din înălţime, cu şoapte de frunze şi de vânt, ultimul "rămas bun" celui ce călca pentru cea din urmă oară hotarele aşezate între cele două lumi; adierile răcoroase şi uşoare din răsărit îmi atingeau faţa şi treceau pe fruntea mea ca fâlfâitul rece şi fioros de aripi fantastice ale unui stol de lilieci cu zbor negru, iute şi tăcut; florile câmpului mă priveau ca atâţia ochi roşii ai duhurilor pustiului. Pisicuţa, străbătând parcă drumul înalt al celor nouă vămi, mi se părea că merge pe o cale îngustă numai cât o muchie de cuţit şi, hipnotizat de eterna legănare a pasului ei, aşteptam pe fiece minut să mă prăbuşesc în noianul gol şi fără fund de sub picioarele mele... Fiinţa mea se topise, se idealizase şi, ca un fir de aţă fără sfârşit, mi se părea că sufletul meu se deapănă lung în urma mea...

    "Sărmane om, sărmane lut netrebnic şi pieritor!... cugetam eu mergând la gebea. Pentru ce, adică, cel ce te-a plăsmuit a mai înveninat atomul nimicniciei tale cu năzuinţe vecine cu nebunia?... Şi dacă, din noroiul în care te-a înmormântat până la gât, ţi-a îngăduit să ridici capul şi să îndrepţi, arare, ochii tăi spre ceruri, pentru ce, lângă o clipă de sublim, a aşezat o eternitate de ridicol? Pentru ce, cu descântece şi cu vrăji dumnezeieşti, să se sape prăpăstii fără fund şi fără de margini între două sărutări; şi pentru ce, încă, între două inimi îndrăgostite, să se ridice, ca un zid de oţel, o ieftină formulă sacramentală? Şi, mai la urmă, pentru ce?..."

    Întorsei capul şi privii îndărăt...

    Prin cerdacul larg din faţă, stăpâna de casă nu mai trebăluia nimic... În haină albă de dimineaţă şi cu capul slobod învăluit în o grimea tot albă cu ţurţuri mici de mărgele roşii pe margine, făcuse unghi drept din braţu-i alb, rotund şi gol până la cot; cu palma-i diafană pusese despre soare o mică perdea trandafirie privirii; cu celălalt braţ, săpat în marmură vie, stătea rezemată de balustrada cafenie a cerdacului şi, nemişcată, privea în zarea depărtată a drumului... O mai frumoasă cariatidă nu se putea închipui... Şi din soare nici o rază nu se mai desprinse, şi de pe ceruri nici o stea nu se mai mistui... Cel mult dacă depărtarea sorbea treptat în adâncurile sale chipul alb al Floricicăi, desprins încă de pe zare şi încremenit în aureola de lumină ţesută în jurul ei de razele de aur în pulbere ale soarelui curat de dimineaţă... Ridicai în aer imensa mea pălărie neagră şi de trei ori o închinai, ca pe un steag cernit, înspre apus... Din cerdacul larg din faţă fâlfâi ca răspuns şi de trei ori se închină spre răsărit, cu nestatornice forme de vânt, faldurii molatici şi roşii ai unei batiste subţiri... şi depărtarea smulse soarelui o rază şi golul înghiţi cerului o stea... Iar între apus şi răsărit, o adâncă mare de întuneric se lăţi... Dincolo de marginile răsăritene ale acestei mări, se întindea taina nesfârşită a lumii celeilalte...

    "Sărmane om, sărmane lut netrebnic şi pieritor! cugetam eu, legănându-mă la gebea prin lumea subţire a umbrelor. Pentru ce adică?..."

    Şi drumul de sub copitele Pisicuţei răsună a sec şi a hodorogit... Intrasem pe un pod ce tăia de-a curmezişul peste Bistriţa. Nu ştiam nici ce pod era acesta şi nici încotro ducea. Deoarece însă marşrutul îl lăsasem cu totul pe seama Pisicuţei, nu căutai să mă dezmeticesc unde mă aflu; mă mulţumii doar să opresc la mijlocul podului statua mea ecuestră şi, din aerul înalt, să-mi las şi gândul şi privirea să lunece un minut pe cursul fugător al undelor... Şi dacă niciodată n-ai avut fie bărbăţia, fie fantezia de a-ţi scutura de pe suflet şi de pe inimă prostiile omeneşti, după cum un arbore, la suflarea vântului, îşi scutură foile sale netrebnice şi seci, atuncea, desigur că n-ai rămas, întotdeauna, decât ceea ce eşti: o păcătoasă "fiinţă superioară", un nemernic "împărat al Făpturii"... Şi nu te-ai simţit, prin urmare, nici topindu-te sub o rază de soare sau o mângâiere de vânt, nu te-ai putut nici întrupa în norul alb, ce pluteşte pe înalte şi albastre aripi de văzduh... Nu te-ai simţit, cu alte cuvinte, o clipă măcar, trup din trupul şi suflet din sufletul larg al naturii!... A sta suspendat în aer şi neclintit deasupra unui curs de apă, ce lunecă grăbit sub picioarele tale, a porunci, cu puterea voinţei tale, gândului să-ţi încremenească în suflet şi sângelui să-ţi îngheţe în vine, a opri în sânul tău bătăile pripite ale ceasornicului inconştient, ce-ţi socoteşte neîndurat clipele scurte ale vieţii, a te preface în cremene însufleţită sau în fiinţă de cremene, a pricepe cu simţul potenţiat al urechii tale susurul colosal şi nehotărât al imensului curs de viaţă ce însufleţeşte vinele lucrurilor, a sta tu singur neclintit în universala lunecare a totului către nesfârşit...

    "Cât e de dulce, cugetam eu, să ai, din când în când, câte un minut, măcar, de sublimă nebunie!"

    Şi cum stăteam eu pironit cu privirea pe spatele goale şi fugătoare ale unei şăgalnice unde, ce se scălda cu o neruşinată nevinovăţie în razele soarelui, deodată totul se opri; Firea încremeni pe loc şi statua mea ecuestră, cu pod cu tot, o plecă la goană pe cursul Bistriţei la deal! Clipa neclintită a eternităţii mele se topi în văzduh, izvorul de viaţă vie deveni putrejune, hlamida dumnezeirii îmi căzu de pe umeri... Iar la capra dimpotrivă a podului, un individ cu faţa îmbujorată de somn, răsărit în calea mea dintrun fel de coteneaţă de scânduri, cu un soi de obraznică oficialitate în mişcări, îmi făcu semn să mă opresc şi, fără nici o "bună dimineaţa" sau "cale bună", întinse înspre mine mâna ruginită şi-mi ceru 12 bani.

    — Pentru ce? îl întrebai eu, şi de ce numaidecât 12 bani?

    — Brudina, cucoane; câte doi bani de fiecare picior de vită, îmi răspunse el scurt şi hursuz.

    Şi după ce mă încredinţai, numărând cu îngrijire, că eu şi Pisicuţa la un loc aveam tocmai şase picioare de vită, scosei 15 bani şi, dându-i somnorosului meu individ:

    — Ţine, prietene; iaca 15 bani; n-am 12 potriviţi. Trei bani rămân ca plătiţi pentru un picior şi jumătate de vită, pe când m-oi întoarce.

    Lucrul se păru de tot firesc omului meu care, abătând cu o veche obişnuinţă clapa degetelor peste bieţii mei gologani, îi înmormântă iute în fundul ruginit al palmei sale şi, fără nici o ceremonie sau "drum bun", îmi întoarse spatele, intră în culcuşul său şi trase după sine, cu zgomot hodorogit, uşa de scânduri uscate a coteneţii sale. Eu dădui călcâie Pisicuţei şi-mi căutai de drum.

    Şi fiindcă ideile mari au la rădăcina lor, mai totdeauna, lucruri mici:

    "Ce nesocotinţă, mă gândeam eu foarte serios, pe capul cârmuitorilor noştri!... De le venea lor în minte să aşeze biruri nu numai pe câte capete, ci, mai cu seamă, pe câte picioare de vită sunt în ţara aceasta, ce nesecate izvoare de aur ar fi mai curs în vistieriile largi ale scumpei noastre patrii!..."

    Şi, legănat, cu desagi cu tot, ca o limbă de ceasornic, de eterna gebea a Pisicuţei, scurtam încet şi fără ţintă drumul către necunoscut... Iar de prin îndoiturile posomorâte şi adânci ale imensului amfiteatru albăstriu al munţilor din dreapta, negurile albe se ridicaseră şi se mistuiseră în văzduh şi, în locul lor, o nesfârşită şi subţire reţea viorie de aburi auriţi se aşternuse peste marea frământată, parcă de valuri, a brădetului negru-verde, ce umplea cercul vederii, de jos de la pământ până la hotarele senine din înaltul cerului... Din vale şi de pe stânga se furişau până la mine sclipirile scurte şi fugătoare ale Bistriţei, ce luneca grăbită, când răsfăţându-şi goliciunea sub razele, acum iuţi, ale soarelui, când aruncându-şi peste umeri haina ţesută din umbra tainică a luncilor tinere de sălcii şi de arini.

    Mersesem trei ceasuri fără oprire şi atât eu cât şi Pisicuţa simţeam nevoie de odihnă. Şi fiindcă Pisicuţa, iubitoare de singurătate ca şi mine, descoperise sau alesese, poate înadins, un drum, pe marginea căruia nici casă, nici crâşmă nu se pomenea, mă hotărâi a petrece ceasurile de arşiţă ale zilei şi a-mi face popasul obişnuit în nenumăratele adăposturi de umbră verde şi tăinuită, pe care singuraticele împrejurimi mi le puneau la îndemână. Cârnii la stânga şi scoborâi în umbra adâncă a unei tinere lunci de arini de pe malul Bistriţei.

    Într-o poiană mică aşternută cu o iarbă scurtă, deasă şi de-un verde gingaş şi parcă anume săpată în semicerc în desişul arinilor, deasupra şi pe marginea înaltă a malului Bistriţei, îmi aşezai conacul meu de zi. Deschingăi tafturii Pisicuţei şi-i luai povara din spate; iar până ce să aşez eu şaua şi desagii la rădăcina unui arin, Pisicuţa şi luă o baie de spate şi de coaste în iarba verde şi răcoroasă a poienii; se sculă iute, se scutură plină de mulţumire şi, vârându-şi botu-i negru şi fin în iarba fragedă, începu a paşte. Şi fiindcă pildele bune trebuiesc urmate, îmi lepădai şi eu hainele, mă vârâi în apă şi, apoi, fiindcă din anumite împrejurări, nu puteam împărtăşi cu Pisicuţa fragedul ei prânz, desfăcui desagii şi mă pusei în cale să-mi stâmpăr şi eu foamea care, după baie mai ales, începuse a deveni neîndurată. Băgai de seamă însă că desagii mei suferiseră o infracţiune, dar că hoţul, în loc să ieie, pusese ceva. Astfel, găsii înlăuntru un mare pachet cu îngrijire făcut şi frumos legat, deasupra căruia sta scris ca moto: "poftă bună". În pachet, pui fripţi, ouă răscoapte, prăjituri, pâinişoare mici şi rotunde de casă, mere domneşti... Dintre mere, unul singur era învelit frumos într-o hârtie roşie, subţire, şi legat cruciş cu o îngustă cordea aurie, întocmită deasupra într-un mic şi foarte meşteşugit fiong.

    "Aş prinde rămăşag, îmi zisei în gând, că acest măr e pus de diavolul de Magda!"

    Şi nu mă înşelai; când dezlegai cordeaua şi desfăcui învelitoarea, găsii înlăuntru un mic şi cochet pătrat de hârtie albă, pe care sta scris: "de la Magda"...

    "Hotărât, îmi zisei eu, că acest diavol de Magda nu mă slăbeşte nici în lumea aceasta..."

    Şi muşcai cu furie din măr...

    Iar din lumea aceasta, mi se păru că aud pe Magda ţipând tocmai din lumea cealaltă.

    De câte ori închipuirea nu întrupează nălucirile deşerte ale sufletului!...

    Şi nu ştiu pentru ce, cum mâncam eu ouăle răscoapte, mi se păreau că-s moi şi căutam, prin urmare, să ies la capăt cu ele după metoda analitică a dlui Georges; cu vârful a două degete desfăceam foarte artistic de pe ciolane carnea de pui fripţi, iar ciolanele, în mod inconştient, le înşiram pe iarbă, ca pe marginea unei farfurii; tăiam foarte elegant mărul în patru felii şi încă şi mai elegant despoiam feliile de coajă; ba, fu un moment când mi se păru că miros a piele rusească, că vârfurile musteţilor mi se suiseră deasupra nărilor şi că, în locul sălbaticului meu păr, mi se întinsese pe creştet luciul pustiu şi gol al cheliei. Împinsei şi zvârlii în toate părţile şi din toate puterile, cu mâinile şi picioarele, coji de ouă, coji de mere, ciolane de pui; ba, cu o îndemânare căpătată de copil, mi se pare că trimisei, cu vârful ciubotei, tocmai în mijlocul Bistriţei, vreo două prăjituri şi vreo câteva pâinişoare pentru peştii care, din fundul apei, holbau, poate flămânzi, ochii la mine... Oricum, mâncai, mă săturai, şi, mai presus de toate, rămăsei cu încredinţarea că, aşa cum mă găseam, eram totuşi destoinic de cea mai aleasă şi mai înaltă educaţie...

    "Şi, cu toate acestea, de câte ori, mă gândeam eu legând desagii la gură, de câte ori biata maică-mea, D-zeu s-o ierte, nu m-a plesnit cu lingura şi cu furculiţa peste mână şi peste gură!"

    Ca chestie de prevedere, priponii pe Pisicuţa de rădăcina unui arin; la tulpina altuia, îmi aşezai desagii drept pernă, mă înfăşurai în mantaua mea imensă, îmi îndesai pălăria peste urechi şi mă lungii perpendicular pe cursul Bistriţei... E aşa de dulce să chemi somnul în murmurul apelor, în răcoarea verde a luncilor, sub mângâierile moi ale vânturilor!... Şi totdeauna m-am mirat cum de n-a trăsnit prin minte nici unui rege sau împărat să cerceteze cam unde s-ar putea găsi cheia tuturor fericirilor!?... Ce frumos ar fi înlocuit ei atunci coroanele lor de nestemate cu o largă şi neagră pălărie colbăită; ce lin n-ar fi străbătut ei poate la gebea pe spatele vreunei Pisicuţe meleagurile pustii ale bunului D-zeu, cu câtă dărnicie nu le-ar fi pus dătătorul de toate, la îndemână, ciupercile munţilor şi apa limpede a pâraielor; ce dulce nu s-ar fi legănat ei în visuri fericite cu capul pe bolovani sau pe desagi; ce saltele moi de iarbă verde nu şi-ar fi aşternut ei spre odihnă!... Decât vezi! când te umflă prostia în spate, las' pe ea, că te suie până şi pe treptele cele mai de sus ale cârmuirii popoarelor!...

    Şi cum mijeau ochii mei păienjeniţi şi pe jumătate acoperiţi de pleoapele-mi grele de somn, mi se părea că Bistriţa curgea pe sub marginea răsfrântă a pălăriei mele şi, curgând, mi se părea, în fantasmagoria dintre vis şi aievea, că mă târăşte, cu mal cu tot, pe cursul ei la vale...

    "O! dac-aş şti că un destin
    Spre-acelaşi ţel ne mână,
    M-aş arunca-n al vostru sân
    Ş-am merge împreună..."

    Cugetam eu cu privirea aţipită pe lunecarea grăbită a undelor ei şi cumpănindu-mă pe hotarele dintre somn şi trezie.

    Pleoapele-mi căzură grele peste ochi ca o perdea neagră cu flori de lumină trandafirie... adormii.

    Când mă deşteptai, soarele păşise de mult peste meridiană şi umbrele luncii, împinse de lumina razelor lui, înaintau, lunginduse, încet spre răsărit; căldura zilei era covârşitoare şi nu îndrăznii să părăsesc răcorosul meu adăpost de umbră şi verdeaţă; cel mult dacă, amândoi, eu şi Pisicuţa, ne desfătarăm ca doi fericiţi, mai bine de o jumătate de ceas, în undele albăstrii de cristal rece şi curgător ale Bistriţei; iar în timp ce eu, după baie, uşuram desagii de ultimele merinde, Pisicuţa scotocea şi ea, pe ici pe colea, iarba rămasă prin îndoiturile mai adâncate şi mai umede ale poienii. Când soarele fu la trei părţi din drumul său pe ceruri şi sta să cumpănească dincolo de piscurile depărtate şi viorii ale Munţilor Calului, aruncai şaua şi desagii pe spatele Pisicuţei, încălecai, suii dâmbul şi apucai drumul de coastă, ce taie spre miazăzi.

    Nu ştiu cum vor fi alţii; cât despre mine, ştiu atâta, că pierd măsura timpului, de îndată ce rămân pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatic, când, adică, biruit de dragostea neînfrânată a singurătăţii, îmi şterg urma dintre oameni şi mă mistui, sub îmboldirile ei, în necunoscutul larg al naturii, ca o frunză mânată de nestatornicia vânturilor. Şi soarele poate prea bine tivi cu aur marginile rupte ale nourilor, ce se întind în fâşii lungi deasupra apusului său; poate prea lesne stăpânitorul zilei să dispară în noianul de flăcări, ce se aprinde pe hotarele dintre amurgul nostru şi aurora altor lumi; umbrele se pot ridica din adâncuri şi pot arunca linţoliul lor mohorât peste zările fără sfârşit ale răsăritului; chiar vârful pălăriei mele, suit pe picioarele de umbră deşirată ale Pisicuţei, îşi poate trimite chipul său boţit din ţara apusului, plină de întuneric, tocmai în împărăţia trandafirie şi depărtată a zorilor... Făptuitorul a toate îşi poate, mult şi bine, învârti ca o sfârlează între degete universul său întreg în golul orb al adâncurilor, toate se pot... Sufletul meu singur nu e în stare să audă şi să priceapă scârţâitul fantasmagoric, cu care timpul întoarce, din fundul veşniciei, cheia colosală şi ruginită a Făptuirii... Iată pentru ce, cum mergeam eu pe spatele Pisicuţei ca un sac umplut cu gânduri, nu prinsei de veste nici când soarele scoborâse treptele văzduhului spre lumea cealaltă, nici când munţii de pe dreapta mă înmormântaseră în umbra lor posomorâtă, nici când luceafărul de seară îşi ţintuise în negrul albăstriu al cerului chipul său viu de lumină scânteietoare, nici când "regina nopţii moartă" pe năsălie de nouri albi începuse a pluti pe căile deşerte ale umbrelor înalte... Mă oprii în drum şi căutai împrejur... tăcere, noapte şi pustiu... Cel mult, dacă de prin cositură câte un greier rar mai ţârâia a noapte şi a târziu... Totuşi, mi se păru că, de pe dreapta, străbate, din desimea neagră a pădurilor, până la mine, pâlpâitul depărtat şi roşiatic al unei flăcări înghiţite în răstimpuri de întunericul des al nopţii... Într-acolo făcui din frâu Pisicuţei chip să apuce, şi într-acolo apucă şi ea. După puţin, izbutii să ies pe pipăite din desişul încâlcit al pădurii în luminişul unei poieni, în care, pe cât putui deocamdată deosebi din depărtare, trei oameni trebăluiau nu ştiu ce împrejurul unui foc; un câine se însărcina să-mi vestească sosirea şi, sculându-se iute de unde stătea — se vede — lungit, se repezi, lătrând furios, înaintea Pisicuţei şi năzui s-o apuce de bot; dar Pisicuţa ridică capul şi câinele muşcă aerul; încercă s-o atace pe la spate, dar o copită cu măiestrie şi la timp îndreptată împotriva încăpăţânatului duşman îl făcu să se rostogolească schiolălăind, şi cu aceasta să înceteze şi ostilităţile. Eram acum lângă foc şi lângă oameni, care se pregăteau poate să vină în ajutorul câinelui lor.

    — Bună vremea, oameni buni, zisei descălecând şi adresându-mă îndeosebi unui moşneag lung, verde şi drept, care, stând în picioare, scurgea dintr-un ceaun apa clocotită, în care fersese nişte drele şi nişte urechiuşi.

    — Mulţumim d-voastră, răspunse el scurt, aproape fără a mă privi şi rostogolind într-o mare strachină de lut drelele şi urechiuşile fierte, din care ieşeau aburi fierbinţi. Na, măi Ghiţă, şi ia vezi şi tu de mămăligă, zise el, dând ceaunul unuia dintre flăcăuani. Şi tu, măi Ţâlică, ia mai închipuie nişte uscături pentru noapte.

    Şi până ce Ghiţă să aşeze ceaunul de mămăligă pe capătul unei cujbe, într-o baie de flăcări, până ce Ţâlică să vină târând după el o întreagă pădure de vreascuri şi de uscături, eu luai şaua şi desagii din spatele Pisicuţei şi o priponii de un ţăruş, mai deoparte în largul poienii.

    — Iaca aşa, moşule, zisei eu, venind lângă bătrân, cu voie, fără voie, dar pentru noaptea asta o să fiu musafirul d-tale.

    — Voia la d-voastră, domnişorule, răspunse moşneagul, scoţând din nişte desagi, ce stăteau mai deoparte, o căpăţână de usturoi şi pregătindu-se a-i ucide căţeii într-o scăfiţă de lemn, cu o piatră lungăreaţă, groasă şi rotundă ca un pisoi. Dar, dacă nu vi-i cu supărare, încotro mergeţi d-voastră la vremea asta şi pe locurile aistea, domnişorule?

    — Drept să-ţi spun, moşule, aş putea să-ţi spun de unde viu, dar unde mă duc mai bine ai putea să ştii d-ta sau Cel-de-Sus.

    Moşneagul se opri un moment din curăţit căţeii de usturoi şi mă privi nedumerit, fără să-mi răspundă.

    Apoi adresându-se lui Ghiţă:

    — Ia vezi, măi Ghiţă, de cea mămăligă şi-o fă mai mare; şi tu, măi Ţâlică, ia vezi de vreo două brazde mai zvântate să facem un aşternut pentru dumnealui.

    — Mulţumesc, moşule, mulţumesc; o să împărtăşesc şi cina şi o să dorm şi pe aşternutul d-tale; dar, dacă nu te superi, ai putea să-mi spui cum te cheamă şi de unde eşti?

    — Apoi, domnişorule, noi suntem tocmai de pe lângă Orăşa şi mie-mi zic Alisandru Coşofleaţă. Am venit aici după oleacă de iarbă pentru vitişoarele noastre, că pe la noi nu s-a prea făcut vara asta, şi-i scumpă de tot.

    — Şi flăcăuanii sunt băieţii d-tale?

    — Ai noştri, domnişorule, şi mai sunt acasă vreo cinci mai mărunţei!...

    — Să-ţi trăiască, moşule; d-apoi ştii că te ţii bine? Ai şi mai mărunţei?...

    — Apoi dă, dacă dă D-zeu, ce să facem?

    — D-zeu ştie ce face, moşule, dă cui trebuie şi cui poate.

    — A hi, domnişorule, răspunse moşneagul, muncindu-se şi izbutind, în sfârşit, să ucidă cu pisoiul un căţel mai îndărătnic de usturoi. Ş-apoi toate ar hi cum ar hi, dar ne mănâncă angaralele, că tare s-o mai înmulţit de la o vreme încoace. Îi greu de tot, domnişorule, încotro te întorci.

    — Ce să faci, moşule? La lume subţire, nevoi multe.

    — C-apoi bat-o pustia de lume, că tot mai bine era mai de demult.

    — Cine zice altfel, moşule? decât, vezi d-ta, roata lumii se învârteşte, şi noi cu dânsa.

    — He, hei! domnişorule, bine-ar fi dacă s-ar învârti; da, vezi d-ta, că nu se învârteşte, o-mpiedicat-o nu ştiu cine şi merge de-a săniuşul: cei de deasupra, tot deasupra, şi cei dedesubt, tot dedesubt, răspunse moşneagul aducând pe fundul scăfiţei usturoiul ce se ridicase, la pisat, pe marginile ei. Ş-apoi bat-o întunericul de roată, zise el sculându-se de jos, că prea te curmă-n două când te-apucă dedesubt... Da, de... Se vede că ce-a orânduit D-zeu minte de om nu poate să desfacă, încheie moşneagul luând cu degetul din usturoi şi gustându-l de sărat.

    Pe fundul de lumină, se desprinde din noapte înfăţişarea zburlită a unei căpiţe de fân, ce părea că merge singură. Când căpiţa sosi lângă noi şi se rostogoli mai la o parte, Ţâlică răsări de sub dânsa în picioare, cu pălăria turtită şi plin de paie de sus până jos. Ghiţă, cu pieptul desfăcut şi roş, cu faţa dogorită şi asudată de căldura focului, răsturnă şi el, pe o năframă albă, din ceaunul negru, o mare şi fierbinte mămăligă oacheşă. Moşneagul se trase mai deoparte, îşi spălă mâinile şi le şterse de poala cămăşii, apoi, descoperindu-şi capul, se îndreptă cu faţa spre răsărit, rămase un minut în picioare şi neclintit, în bătaia mişcătoare şi roşiatică a focului, şopti ceva din buze, îşi făcu trei cruci smerite şi mari şi, luând strachina cu drele şi urechiuşi şi scăfiţa cu usturoi, veni de se aşeză pe iarbă lângă năframa cu mămăligă. Flăcăuanii se aşezară şi ei împrejur, cu pălăriile pe cap, fără să se spele, fără să-şi facă cruce...

    Şi-mi trecu, în o singură clipă, pe dinaintea minţii adânca prefacere şi nestatornicie a lucrurilor...

    "Progres... regres..." cugetam eu pişcând din mămăligă şi căutând loc şi pentru două degete ale mele printre cele vreo cincisprezece, spre a muia şi eu o urechiuşă în mojdeiul prea sărat din fundul scăfiţei...

    Oricum, dar Ghiţă, mai ales, avea ceea ce s-ar putea numi, în unele împrejurări, "pitorescul mâncării". Cele patru degete ţapene ale dreptei sale, abătute şi mai ţapăn în jos pe podul palmei, se înfigeau cu îndemânarea unei vechi obişnuinţe şi, ca un hârleţ viu, numai atâta surpau din malul mămăligii, cât era de nevoie ca să alcătuiască din dărâmătură, cu tiparul palmei, un gălătuş lung şi rotund şi destul de gros, pe care, însoţindu-l de câteva drele sau urechiuşi muiate în mojdei, îl arunca, făcându-i vânt, în pustiul gurii sale, unde fiinţa lui se mistuia fără de urmă... Cel mult dacă pereţii gâtului se întindeau înainte şi se fereau în lături din cale-i, spre a-i deschide drum mai larg spre pântecele adânc al lui Ghiţă. Şi dacă ochii lui Ghiţă lăcrimau sub apăsarea, şi dacă faţa lui Ghiţă se înroşea sub truda înghiţitului, toate aceste nu puteau fi socotite decât ca dovada unei lupte voiniceşti dintre Ghiţă şi gălătuş; iar un gogâlţ înăduşit şi la răstimpuri deopotrivă de scurte era singura înştiinţare că strâmturile gâtului au fost biruite...

    Rupsei o bucată de mămăligă ş-o aruncai câinelui, care stătea pe labe, mai departe.

    — Na, măi Tărcuş, şi vezi de te împacă şi tu cu Pisicuţa. Cine-i de vină, dacă tu vrei numaidecât s-o săruţi pe bot?

    Câinele se uită ţintă la mine, stătu puţin pe gânduri, apoi luă binişor mămăliga şi se duse cu ea mai în umbră sub poala pădurii.

    Iar când flăcăuanii şi moşneagul, fiecare învelit în sumanul său, se lungiră, spre odihnă, pe lângă foc, mă înfăşurai şi eu în mantaua mea şi, cu capul pe desagi, mă înmormântai, spre acelaşi sfârşit, în căpiţa de fân, dar mai la o parte din bătaia focului. Şi cred că saltelele biblice ale regelui Solomon nu erau nici mai moi, nici mai mirositoare decât aşternutul meu de iarbă îmbălsămată şi cosită din ajun. Şi dacă înţeleptul rege îşi odihnea privirea lui molatică pe chipul aievea şi mângâios al oacheşei regine din Saba, de ce adică visurile mele să nu fi fost şi ele înfiorite de chipuri tot aşa de dulci şi tot aşa de mângâioase şi de oacheşe ca şi acel al tinerei regine din ţara fericită a miresmelor?

    Când mă deşteptai, vârfurile înalte şi ascuţite ale brazilor dimprejur răsăreau din umbră şi, ca nişte săgeţi neclintite de aur, spintecau văzduhul limpede... Soarele se ivise de mult pe ceruri. Mă uitai împrejur, moşneagul şi flăcăuanii, nicăieri... Când mă sculai, îi zării pe tustrei cosind în fundul de la deal al poienii, moşneagul în frunte şi băietanii după el. Pusei şaua, încălecai şi mă abătui pe la cosaşi.

    — Bună dimineaţa, moşule, şi noroc bun! strigai eu de departe către moşneag.

    — Mulţumim d-voastră, domnişorule! răspunse el cu glas aşezat şi destul de ridicat ca să-l pot auzi.

    Şi până ce să mă apropii eu, moşneagul înfipse coporâia în pământ, scoase cutea din tioc şi începu să-şi ascută coasa pe palmă.

    — Tot alba la roată, moşule, tot? zisei eu când fui lângă moşneag.

    — Apoi, dă, domnişorule, mânjii la praştie, pân' s-or mai da şi ei la ham; aşa a lăsat D-zeu, răspunse el vârând cutea în tioc, or să ajungă ei şi la roate, n-aibă grijă!...

    Şi scuipând în palme, se pregătea să vâre coasa în iarbă.

    Scosei din pungă nişte bani.

    — Ţine, moşule, zisei eu dându-i moşneagului, de cumva ţi s-a rupe coasa, să-ţi cumperi alta nouă. Şi acuma te rog să-mi arăţi prin pădure vreo potecă de picior, pe unde aş putea merge călare.

    — Da unde vreţi să mergeţi, domnişorule?

    — Ţi-am spus, moşule, că ştiu de unde vin, dar unde mă duc mai nu ştiu şi nici prea vreau să ştiu; vorba e să mă duc.

    De astă dată moşneagul se uită cu tot dinadinsul ţintă la mine şi mă măsură din cap pân-în picioare, cu Pisicuţă cu tot.

    — Apoi, dă, domnişorule, dacă-i aşa, uite, apucă şi d-ta pe poteca asta la deal; dacă nu-i rătăci, ai să ieşi la schit.

    Şi-mi arată spre deal gura strâmtă a unei poteci, ce se deschidea în desişul pădurii.

    — Apoi, mai rămâneţi sănătoşi şi cu bine, oameni buni, zisei eu dând călcâie Pisicuţei la deal.

    — Să mergeţi sănătoşi, domnişorule, cu bine, răspunseră tustrei într-un glas.

    Şi intrai pe sub poala pădurii în gura potecii.

    "Dacă nu-i rătăci, ai să ieşi la schit"...

    Aceste vorbe ale moşneagului îmi răsunau încă în urechi... Vasăzică mai întâi, puteam rătăci, şi al doilea, prin împrejurimi se afla un schit; cu alte cuvinte, una rea şi una bună... Decât, rătăceşte cineva când are o ţintă şi, greşind drumul, n-ajunge până la ea; pentru mine deci, care mergeam la întâmplare, cuvântul de "rătăcit" nu putea, prin urmare, să aibă nici un înţeles. Schitul era altă vorbă; de ajungeam până la el, bine; de nu, tot bine; iatămă, dar, în regulă cu mine însumi, din toate punctele de vedere. Şi cum şerpuia poteca la deal, după cum îi venea la îndemână, faţă de îndoiturile largi ale pământului de sub dânsa, tot aşa şi Pisicuţa şerpuia la pas, suflând des şi opintindu-se din greu când drumul suia mai pieptiş. Brazii suri şi neclintiţi, cu trunchiuri netede şi goale, se ridicau încremeniţi şi drepţi până la înălţimi ameţitoare; iar din bolta ciuruită de umbra neagră-verde, alcătuită de crengile lor îmbrăţişate sus de tot, ca prin o sită deasă, se cerneau în liniştea largă a pădurilor picături de cer albastru; şi fulgi nestatornici de lumină aurie cădeau peste mine de pretutindeni. De jur-împrejur, privirea ţi se oprea pe fundul pădurii, ca pe un zid de umbră depărtat; ai fi zis că te afli sub o imensă boltă de templu sprijinită de mii de coloane, din înălţimea căreia cu greu mai străbătea înlăuntru lumina ogivală a cerului. Cheptănuşii mici şi negri cu gulere roşii şi verzi lunecau în spirale tăcute şi iuţi pe trunchiul arborilor în sus; veveriţe negre şi roşii, cu cozi stufoase şi lungi, din încheietura înaltă a unei crengi, îşi cumpăneau zborul spre copacul dimpotrivă; ciocănitori şi ghionoaie cu pliscuri de oţel tocau în arbori şi pădurea largă răsuna a sec... Peste creştetul înalt al brazilor luneca vântul ca un râu nevăzut şi, tăindu-se în frunza lor ascuţită, trimitea până-n depărtare tânguioase şi prelungi glasuri de orgă. Din toate părţile tăcere solemnă, de pretutindeni linişte sfântă...

    ...Şi de la deal un român, c-o traistă-n băţ, scobora la vale pe poteca strâmtă.

    — Bună ziua şi cale bună, prietene, zisei eu când fu în dreptul meu.

    — Mulţumim dumilorvoastre, domnişorule, răspunse el uitându-se cam sfios la mine.

    — Da ce ai în traistă?

    — Ia, vreo doi chitici de păstrăv, să iertaţi, îngăimă el luându-şi căciula din cap.

    — Şi-i aduci de departe?

    — Tocmai de pe Asău, domnişorule.

    — Şi unde-i duci?

    — Apoi, dă, unde putem şi noi; ia, mai prindem şi noi câte o para, două, pentru cele nevoi.

    — Vasăzică ţi-s de vânzare?... ia să-i văd.

    Şi românul scoase din traistă vreo zece păstrăvi, tot unul şi unul de mari.

    — Ce să-ţi dau pe ei?

    Şi fiindcă o manta lungă şi o pălărie mare ieftineşte de multe ori marfa în pădure:

    — Apoi, dă, domnişorule, cât v-a lăsa inima...

    — Nu; cât ceri?

    Românul se uită lung la mine...

    — Ia, vreun leu de parale, dacă vi-i cu voia dumilorvoastre.

    Scosei doi lei şi-i dădui românului, care rămase nedumerit.

    — Acuma, fă cumva, te rog, şi mi-i înşiră pe-o smicea, ca să-i pot duce.

    Românul scoase iute un briceag, tăie o crenguţă subţire de brad, o curăţi, o ascuţi la un capăt şi-mi înşiră păstrăvii pe ea, vârândule-o prin urechi la fiecare.

    — Apoi, foarte mulţumesc şi mergi sănătos, prietene, zisei eu, dând călcâie Pisicuţei la deal.

    — Să mergeţi sănătoşi şi foarte mulţumim, răspunse românul plecând la vale.

    Şi mergeam ducându-mi prânzul înşirat pe nuia.

    Când soarele fu la amiază, chibzuii un loc în pădure mai la o parte şi-i aşezai lagărul meu de zi. Cu prilejul acesta, mă încredinţai că nu eram tocmai lipsit de oarecare talente culinare... înjghebai iute un foc mare, spintecai şi curăţii păstrăvii pe din lăuntru, îi înşirai pe o ţiglă cât toate zilele de lungă şi, în mai puţin de jumătate de ceas, prânzul meu fu gata; scosei nişte pâine uscată ce mai rămăsese în desagi — sarea şi piperul nu-mi lipseau — şi, peste altă jumătate de ceas, mai leneş decât un derviş şi mai moale decât un boa-constrictor, stăteam lungit la umbră, cu capul pe desagi... E aşa de uşor să fii fericit!... cu condiţia numai ca să nu schimbi înţeleapta ta nebunie pe nebuna înţelepciune a celor cuminţi.

    Toate ca toate, dar încotro apuci când poteca se desface înaintea ta ca o caracatiţă cu picioarele împrăştiate pretutindeni sub desişul pădurii, şi, mai cu seamă, ce te faci când soarele, prea grăbit parcă, se pleacă la vale, dincolo de piscurile munţilor dimpotrivă şi te lasă în voia umbrelor, care dau chioare peste tine?... Mă oprii la o răspântie, pe un gheb al muntelui şi, după o scurtă chibzuire, apucai la vale, pe una din poteci, care mi se păru mai umblată. Nu înnoptase încă de tot, când întâmplarea mă scoase mai la limpeziş şi norocul mă făcu să dau peste o aşezare omenească, despre care nu-ţi puteai, deocamdată, da cu socoteala cam ce ar căuta şi ce rost ar avea pe locurile acelea... O casă mică, cu înfăţişare destul de curată pe dinafară, cu prispă pe dinainte, acoperită cu scânduri, împrejmuită cu un gard de răzlogi şi, în ograda strâmtă, pe cât puteai deosebi prin umbră, câteva straturi, fie de ceapă, fie de usturoi, ba şi nişte tufe mai mari la o parte, care puteau prea bine să fie de cartofi. Şi fiindcă dinlăuntru licărea prin fereastra jumătate de sticlă, jumătate de hârtie, o lumină slabă spre afară, descălecai şi începui a bate cu pumnul într-un răzlog al gardului, care se cutremură şi răsună a sec. Uşa casei se deschise şi, pe fundul de lumină slabă al privazului ei, se zugrăvi repede, în linii de umbră, chipul mărunt al unei femei.

    — Da cine-i acolo?... Cine bate? întrebă ca de departe cu un glas stins, care totuşi se silea să fie ascuţit şi înţepat.

    — Cine să fie?... Ia eu, om bun, dragă jupâneasă; am rătăcit drumul şi m-a apucat noaptea aici; te rog să mă primeşti să mân la dumneata până dimineaţă.

    Şi fiindcă femeia păru că stă pe gânduri:

    — Da, ia poftim, te rog, mai încoace, adăugai eu.

    Femeia veni lângă gardul nu tocmai nalt şi, fără să zică nimic, mi se uita în faţă de aproape, lung şi cercetător; apoi ridică în sus un cerc de gânj, ce îmbrăţişa doi pari alăturaţi ai gardului de răzlogi, şi împinse în lături şi târâiş o poartă lungă, tot de răzlogi.

    — Bună vremea şi bine-am găsit, zisei eu intrând pe poartă cu Pisicuţa de dârlogi.

    — Mulţumim d-voastră, răspunse ea dând poarta la loc, numai nu prea avem loc de mas, adăugă ea venind în urma mea.

    — Pentru oameni buni este loc, dragă jupâneasă, şi într-o găoace de nucă: vorba e să trecem noaptea cum om putea.

    Luai şaua şi desagii din spatele Pisicuţei şi le pusei pe prispă; iar pe ea o legai, deocamdată, de un răzlog al gardului.

    Când intrai în casă, mă încredinţai că, în adevăr, loc de mas nu prea era... Toată lungimea peretelui din fund, dacă lungime s-ar fi putut numi, era prinsă de o laviţă îngustă, care-şi arăta pe alocurea goliciunea-i unsuroasă de sub spărturile largi ale unui lăvicer vechi, cu care, chipurile, era acoperită; după uşă o cofă cu apă; de la marginea de deasupra a ferestrei până la încheietura dinspre uşă a peretelui, o scândură scurtă, scorojită şi îngustă se cumpănea, în chip de poliţă, pe două cuie lungi de lemn; pe poliţă, câteva hârburi vechi şi afumate, iar printre hârburi, fărmături uscate de mămăligă oacheşă; în colţul dimpotrivă şi sprijinit pe un pop de brad, se ridica un horn mic cu vatră rece, pustie şi fără cenuşă, iar pe vatră clipea, mijind, un capăt de lumânare de seu într-un poponeţ de lut...

    Ş-atâta tot.

    Iar când întorsei privirea, ca să fac mai de aproape, şi la lumina poponeţului, catagrafia mai amănunţită a gazdei mele... mă lovi ameţeala... Ce voiţi? M-am simţit întotdeauna răsturnat cu picioarele-n sus când am auzit un clapon cântând cucoşeşte sau am văzut o femeie cu musteţi...

    "Nu mai încape îndoială, cugetam eu, că Natura, în iuţeala zămislirii, se zăpăceşte şi ea câteodată... Altfel cum s-ar putea tălmăci că se găsesc pe lumea aceasta bărbaţi spâni şi femei cu musteţi?"

    Aşadar, gazda mea avea musteţi... şi când zic aceasta, înţeleg două şfichiuri de păr sure şi lungi, care se prelingeau în jos de pe amândouă laturile buzei de deasupra; ceea ce, în alte împrejurări, s-ar fi putut numi faţă era, de astă dată, o alcătuire împoncişată de ciolane, peste pudoarea cărora sta aşternut un săftian galben, cum îl apucase vremea; boţit pe alocurea sau întins până la lustru, când îl înţepa pe dedesubt vreun ciolan mai ascuţit... Şi nu ştiu cine să fi fost tras în lături de cele două şfichiuri de musteţi ca de cele două băieri ale unei pungi, de strânsese aşa de ascuţit şi în creţi aşa de mulţi şi de mărunţi gura rotundă şi în formă de smochină zbârcită a gazdei mele... de sub o cârpă murdară şi sucită pe cap, ţâşnea în toate părţile păru-i aspru, sur şi speriat; de sub streşina întunecoasă şi pustie a sprâncenelor şi de amândouă laturile de deasupra ale unui nas scorojit de vechime, licăreau adânc şi tremurător ochii ei mici, rotunzi şi slab însufleţiţi de o lumină umedă, stoarsă şi spălăcită... Şi de n-ar fi fost decât numai o pişcătură de babă, numai cât o şchioapă de înaltă, ai fi zis că duce în cârcă jumătate din globul pământesc... Aşa de mare şi de rotund era ghebul din spatele ei!...

    — Şi stai singură, mătuşă, în pustietatea asta? o întrebai eu.

    — Ba nu, dragu mamei, stau cu hică-mea şi cu Gligori.

    Înţelesei că Gligori trebuia să fi fost feciorul ei.

    — Apoi nu văd pe nici unul; sunt duşi undeva?

    — Gligori-i dus de azi-dimineaţă pin pădure, că-i pădurar; hicămea trebuie să hie şi ea pe-aici, dacă nu s-a hi culcat pe-afară, pe undeva.

    Ar fi urmat deci să mân singur, cu baba-n casă... Şi aş fi făcut aceasta cu atât mai bucuros, cu cât pentru întâia oară în viaţă mi se înfăţişa prilejul de a mânea între aceiaşi pereţi cu... Mama Pădurii... Decât laviţa era aşa de scurtă şi de îngustă, lăvicerul de pe ea aşa de spart şi de plin cu bănuieli; pe jos, modâlcile uscate de glod aşa de dese şi de tari; pe sub coşcoviturile de pe pereţi atâtea legiuni de ploşniţe autohtone trebuia să fi mişuit!...

    — Apoi, bine, mătuşă dragă, zisei eu, în sfârşit, de mas om face ce-om face; vorba e cum o scoţi la capăt când ţi-i foame la vremea asta...?

    Trebuie să mărturisesc în treacăt şi nu spre cea mai mare glorie a mea, că, la drum, umbra mea se ţine nu se ţine de mine, dar foamea nu mă slăbeşte, cum nu-l slăbeşte pe crocodil... Şi, mai cu seamă, să mă culc flămând?... O! aceasta n-aş fi făcut-o nici în ruptul capului, de-aş fi ştiut că-mi rod baba şi rămân fără gazdă...

    — Nu cumva ţi se întâmplă, adăugai eu, ceva de-ale mâncării la îndemână, măcar cât de cât? Nu degeaba, bineînţeles.

    — Vai de mine, dragu mamei, d-apoi ce să-ţi deie mama să mănânci? Ia, Gligori când ne-aduce de pe unde umblă el, mai îmbucăm şi noi câte ceva.

    — Bine, da vreo mână de făină, vreun cartof, vreo ceapă, ceva, nu găseşti d-ta pe nicăieri, mătuşă dragă?

    Şi scărpinându-şi drept în creştetul capului cârpa, pe care o mai suci o bucată:

    — Dă... ba aşa, îngăimă ea cu glas trăgănat, poate tot s-a găsi ceva; numai dacă te-i mulţumi, dragu mamei.

    — Da m-oi mulţumi, mătuşă, cu ce-a fi, numai să fie.

    Se întoarse, se înălţă pe vârful degetelor şi, întinzând după horn o mână uscată şi lungă, trase afară o legătură ce părea a fi cu făină şi o puse pe vatră; apoi ieşind în uşă:

    — Fă Aniţo, făăăă... Hei! n-auzi, Aniţoooo!... începu ea să strige cu un glas de pânză nouă şi sclivisită, ce parcă s-ar rupe pârâind.

    O pauză, şi de nicăieri nici un răspuns.

    — Fă Aniţoooo!... — pauză — dare-ar boala-n tine! Iar te-ai pus cu găinile la dughit... mânca-te-ar lupchii să te mănânce!...

    Nici un răspuns.

    Baba scoborî pragul şi dispăru. Peste câteva minute, se întoarse şi intră înlăuntru; iar în urmă, şi priponită parcă de ghebul ei prin firul subţire şi nevăzut al unui fluid magnetic, privazul îngust al uşii se umplu cu un fel de dihanie, căreia cu greu i-ai fi putut hotărî un loc pe scara lungă a vieţuitoarelor... Ceea ce baba înţelegea sub numele mângâios de "hică-mea" era, de astă dată, un soi de Quasimodo de gen femeiesc, pentru alcătuirea căruia natura sleise, cu dărnicie, toate comorile sale de monstruozităţi... Astfel, între nişte umere largi şi fără nici o înclinare în jos, lipise, fără mijlocirea gâtului, un cap cât o stamboală de mare sau, mai bine zis, o claie de păr negru, aspru şi încâlcit la un loc cu paiele murdare şi gălbii ale strohului cald, din care chiar atunci se părea că ieşise; pe aceeaşi linie cu bolta frunţii înguste şi sub cele două arcuri negre ale unor sprâncene stufoase, zvârlise, ca cu mistria şi la întâmplare, două priviri albicioase şi holbate, din care o încremenire hipnotică stinsese parcă orice lumină; nasul, tupilat şi cu pântecele la pământ, îşi ridica în aer numai nările sale imense şi largi, deasupra unei guri spintecate până la urechi; iar de sub buzele-i groase, veştede, cărnoase şi răsfrânte una-n sus şi alta-n jos, înaintau spre afară două raghile rare de dinţi ruginiţi; câineştii, mai îndrăzneţi, încălecaseră peste amândouă încheieturile umede şi lucitoare ale buzei dedesubt; pe dreapta şi de sub barbă, atârna greu şi noduros, până în josul sânului, o traistă vie de piele caldă cu pete galbene, vinete şi roşii... Şi de n-ai fi ştiut că aceea e o guşă, ai fi zis că duce în braţe un copil schilod şi neisprăvit.

    Înţelege deci oricine că nu suferii pe Aniţa să se amestece în bucătăria mea; singur, aşadar, rasei de pe ceaun rămăşiţele de coajă uscată ale unei vechi mămăligi, singur mi-l clătii cu apă şi singur mi-l aşezai pe cei câţiva bolovani înşiruiţi, ca pirostrii, în jurul unui foc, aţâţat afară de Aniţa; iar când apa începu a fierbe, tot singur aruncai în ceaun pumnul de făină ce aveam la îndemână, singur curăţii şi tăiai în felii subţiri câţiva cartofi şi o ceapă, ba, dacă nu mă înşel, tot singur hăcuii pe palmă câteva fire de mărar şi le aruncai pe toate în apa care clocotea umflată cu făină cu tot... Şi de multe ori stau şi eu şi mă gândesc cum de-şi greşeşte cineva menirea câteodată ! !... Unde-aş fi eu astăzi de mă făceam bucătar!... Iar când răsturnai, pe nişte foi late de brustur, mămăliga mea heteroclită şi începui a cărăbăni din ea cu o foame de lup, mă încredinţai că pot exista descoperiri şi mai mari decât ale lui Kepler sau Copernic... Mâncai şi, în loc să-mi spăl mâinile, frecai, după legea artei, palmă de palmă, iar mămăliga lipită de ele căzu, cernându-se în ciuciuleţi uscaţi şi mici, ca un fel de libaţiune postumă pentru zeităţile flămânde ale pădurii!...

    Până ce baba şi cu Aniţa să mai trebăluiască nu ştiu ce, dădui ocol casei spre a chibzui un loc mai potrivit pentru cvartirul meu de noapte şi, spre marea mea bucurie, descoperii dindos şi la lumina unui chibrit o poiată de scânduri plină cu fân, bine închisă de toate părţile, afară de uşa care stătea în lături.


    "Sententia compos voti!..."2


    ar fi strigat cu entuziasm Horaţiu, dacă şi el ar fi avut ca mine prilejul fericit de a fi cal pentru o singură noapte măcar.

    Cu greu, nu e vorbă, dar înduplecai în cele din urmă pe baba mea să-mi îngăduie de a mânea peste noapte în poiata ei cu fân...

    Ba că am să-i împrăştii fânul, ba că Pisicuţa are să-i mănânce fânul, ba că am să arunc, cine ştie cum, vreun chibrit în fân şi o să-i dau foc casei, ba că ce-are să zică Gligori, când s-a întoarce şi-a auzi...

    — Ian ascultă, mătuşă dragă, zisei eu, tăind scurt scânciturile babei mele, mai întâi de toate o să-ţi plătesc orice stricăciune şi pagubă ţi-aş face în fânul d-tale. Cât despre Gligori să-i spui că a trecut silvicultorul pe-aici şi că a mas peste noapte în poiata lui cu fân; acum înţelegi?...

    — Da... 'neata... eşti?...

    — Ei da! Eu sunt mai mare peste păduri, altfel ce crezi d-ta c-aş căuta eu pe-aici?...

    — Apoi atuncea mâi, mamă, unde vrei şi să ne iertaţi, că, dă, noi nu ştim...

    — Nu face nimica, mătuşă dragă.

    — D-apoi n-o să avem ce să vă dăm de aşternut...

    — Nu te supăra cu nimica, mătuşă dragă, am tot ce-mi trebuie; du-te de te culcă.

    Baba intră în casă şi trase uşa după dânsa. Aniţa rămase afară şi se pierdu în noapte, eu umflai şaua şi desagii şi intrai în poiată cu Pisicuţa de căpăstru...

    Aprinsei, în loc de lampă, fitilul cu benzină al unei mici chibritelniţi de buzunar, legai pe Pisicuţa într-un colţ al poieţii, îi aruncai dinainte un braţ bun de fân, închisei şi înţepenii uşa pe dinăuntru cu un par zdravăn, pusei şaua în loc de pernă şi, înfăşurat în manta, mă trântii spre odihnă în fânul moale şi adânc.

    Stinsei lumina.

    Cât voi fi dormit nu ştiu, destul că, într-un târziu, mă deşteptai, sau cam aşa ceva mi se păru că se întâmplase cu mine... Ştiu eu?... Poate că nu sfârşisem de visat încă vreun vis îndărătnic, ce ţinea mortiş la întregimea sa şi-şi mâna deci fără sfială fantasmagoria lui peste hotarele pipăite şi aievea ale treziei mele... Se poate!... Mai ştii?... Oricum, însă auzeam sau mi se părea că aud, cel puţin, acum din înaltul cerului, acum din adâncul pământului, acum pe aproape, acum de departe, o muzică, o orchestră, o fanfară... Mă ridicai într-un cot prin întuneric şi ascultai... Da! o instrumentaţie bizară din concertul căreia nu lipsea nici piculina, nici oboiul, nici trâmbiţa, nici flighehornul, nici contrabasul, nici ocarina, nici flautul, nici doba cea mare şi mai cu seamă cimpoiul, care acum se umfla cu ţipăt înalt de trişcă crăpată, acum se dezumfla cu fosăit de gâscă sau de cucuveică ce doarme sub o streşină de biserică... Şi nici într-un chip nu puteam prinde cu urechea depărtarea de la care venea această bizară orchestraţie wagneriană... Poate că visam încă... mă pipăii, mă scuturai cu amândouă degetele cele mici în fundul urechilor, ba mi se pare că-mi arsei şi o palmă prin întuneric... Unde!... Eram deştept după toate regulile!... şi cu toate acestea fantastica simfonie, mânată când încoace, când încolo, de lunecarea nestatornică a unor valuri de vânt, se juca parcă de-a prinde-mă cu zăpăcitul meu auz... Sau poate... Dar ce să caute pe locurile acestea şi la vremea asta vreo oaste cu muzica-n frunte?... Dar dacă?... Şi în închipuirea mea cuprinsă de groază, mi se părea că văd pe babă cu botul mult mai ascuţit, cu părul mult mai speriat, cu musteţile mult mai lungi şi cu doi cărbuni aprinşi în loc de ochi, cum, sub lumina roşiatică şi fioroasă a lunii, diriguieşte, cu o vargă de alun, un taraf negru de duhuri necurate... Sării ars în picioare, prin întuneric, drept în mijlocul poieţii... Să aprind chibritelniţa?... Ar fi fost lucru necugetat: ştiu eu ce putea să fi fost afară?... Bâjbâind şi tiptil, mă apropiai de uşă, lipii urechea şi ascultai... Sus în aer ţipa o trâmbiţă cu sunet rupt, în podul poieţii răsuna o darabană, dinspre pădure sufla un cimpoi cu toate triştile sale, la stânga ciripea o piculină, sub picioarele mele fosăia ceva repede, greu şi înăduşit... Căutai să mă acăţ de ceva, ca să mă sui mai sus... Nu găsii nimic... Îmi veni ameţeală... Nu ştiu ce făcui, dar făcui ceva... poate că-mi făcui cruce... poate... ştiu atâta că mă trezii în mână cu chibritelniţa aprinsă... "Alea jacta est"3... Smuncii parul, deschisei uşa şi ieşii afară... Şi cred că, în clipa aceea, omenirea numără un erou mai mult... Şi iar ascultai, întro mână cu chibritelniţa şi în cealaltă cu degetul pe trăgătoarea revolverului... Fanfara se depărtă şi, din concertul infernal, cel mult dacă mai străbătea până la mine, de peste întunericul pădurilor, bâzâitul depărtat şi nehotărât al cimpoiului... Tot nedumerit, dar cel puţin mai liniştit intrai în poiată... N-apucai bine să pun mâna pe uşă şi s-o închid, şi fanfara începu de pretutindeni mai îndrăcit... O răzvrătire se produse în toată fiinţa mea şi furia luă locul fricii... eram pe punctul de a descărca în toate părţile cele şase focuri ale revolverului meu, când zăpăceala mişcărilor mele, privirea mi se îngropă în lipsa neagră a unei scânduri din susul peretelui dimpotrivă... Poiata era despărţită în două şi, pentru o clipă, cel puţin, mi se păru că pe spărtură izvorăşte diabolica fanfară până la mine! Iute îngrămădii fân peste fân, Pelionul peste Ossa, mă suii, mă acăţai, mă înălţai şi ajunsei la spărtură... Înaintai chibritelniţa şi vârâi capul... Privii în lături... privii în jos... Şi acum mă mir că n-am rămas petrificat: silită de căldura culcuşului său de paie şi fără teamă de privirile oarbe şi discrete ale nopţii, fără grijă şi cu faţa-n sus, dormea... Aniţa; şi... Şi mă mir şi acuma că n-am rămas petrificat... iar din guşa ei cu umflări şi dezumflări ritmice, izvora infernala fanfară...

    — Ptiu!... ucigă-te crucea!... Retrăsei din spărtură capul cu chibritelniţă cu tot şi mă culcai din nou, dar nu mai putui adormi.

    Dimineaţă, până-n ziuă, dădui babei ce dădui şi apucai la vale pe poteca din pădure.

    "Hm! Ş-apoi să mai zică cineva că istoria cu capul Meduzei e o poveste!..."

    Fără voie întorsei capul şi privii îndărăt... nu mă urmărea nimeni.

    Părintele Ghermănuţă

    ...Şi, o bucată de vreme, botul ascuţit al babei, cu musteţile lui sure şi lungi, şi guşa noduroasă a Aniţei, cu fanfara ei cu tot, stăpâniră îngrozita mea închipuire; cum însă eram silit de răcoarea şi umezeala dimineţii, îmi aruncasem peste umeri mantaua mea imensă, de sub ale cărei poale lungi şi răsfirate împrejur, cel mult dacă se mai iveau spre afară urechile mici, drepte şi ascuţite şi botul negru şi fin al Pisicuţei... Pătrunsă şi stăpânită parcă şi ea de solemna măreţie a împrejurimilor, călca cuminte oarecum şi măsurat, şi mergea cu pas mărunt, domol şi meditativ. Şi, de m-aş fi luat după mişcarea plină de înţelegere şi în toate părţile a urechilor ei, ar fi trebuit să cred că auzul ei, cu mult mai mare destoinicie decât al meu, prindea, din depărtări nemăsurate, feluritele glasuri nehotărâte şi că se îmbată şi ea de şoptirile tainice şi pline de farmec, ce însoţesc, de pretutindeni, în faptul curat al zilei, neţărmurita deşteptare a Firii... Pierdut câteodată în larga şi neprihănita singurătate a naturii, cine n-a ascultat graiul duios şi mistic, în care adierile călătoare ale dimineţii îşi destăinuiesc frunzelor adormite ale codrului eterna lor dragoste? Al cui suflet n-a întinerit în faţa unei picături de rouă, ce îndoaie, sub greutatea răcoroasă şi scânteietoare, fruntea încărcată parcă de gânduri a unei flori? Cu măsura scurtă şi neîndestulătoare a inimii sale, cine n-a căutat totuşi să socotească nemărginitul adânc al patimii nevinovate, cu care o undă zglobie îşi lasă strălucitoarea-i goliciune în voia dezmierdărilor şăgalnice ale unei raze de lumină, spre a-şi arunca în urmă, peste pudoarea-i parcă jignită, haina de umbră a pădurilor? De câte ori, în mijlocul arborilor muţi şi neclintiţi, nu ne-am simţit ca în tovărăşia unor vechi şi buni prieteni guralivi! De câte ori nu le-am destăinuit lor durerile noastre şi de câte ori, mai cu seamă, nu ne-au alinat ei aceste dureri! Din nenumăratele generaţiuni de foi putrede şi îngrămădite de vremuri unele peste altele, cine n-a văzut cum îşi ridică fruntea, rar şi sfios, o floare albastră sau roşie, şi cine, iarăşi, n-a înţeles cum răsare viaţa din păturile eterne ale morţii?... Şi, în faţa veşnicei nimiciri, şi în faţa veşnicei reînvieri, cine nu s-a simţit el însuşi lunecând pe rostul fatal al lucrurilor spre însăşi neînlăturata şi desăvârşita sa nefiinţă?... Şi cine n-a îndreptat atunci, din nestatornicia lumii acestea, o dureroasă amintire spre lumea de veşnică odihnă a celor ce nu mai sunt?... Şi... al cui suflet n-a simţit răsărindu-i, fără de voie, o lacrimă caldă la capătul cugetărilor sale?...

    Şi botul ascuţit al babei, cu musteţile lui sure şi lungi, şi guşa noduroasă a Aniţei, cu fanfara ei cu tot, îşi topiră fiinţa şi se mistuiră parcă în valurile adânci ale unui soi de caldă filozofie melancolică şi visătoare; iar de pe depărtările înalte ale pădurilor, un prelung şuier ascuţit şi melodic străbătu până la mine... Un mierloi saluta — se vede — cu glas prevestitor întâile raze ale zorilor ce deschideau, în calea soarelui, porţile înflăcărate ale răsăritului... Într-o clipă, peste tot cerul din stânga, păienjenit de reţeaua rar întreţesută a pădurilor, se desfăşură şi se întinse, din miazăzi spre miazănoapte, o imensă perdea de lumină trandafirie, ale cărei margini de deasupra se topeau sus de tot şi se pierdeau pe nesimţite în înălţimile limpezi şi largi ale văzduhului vioriu de dimineaţă. De după depărtările umbroase ale pământului se deschise, ca un colosal semicerc de aur înflăcărat, geana aprinsă a soarelui şi, cât ai clipi, trunchiurile neclintite şi netede ale brazilor se poleiră de o lumină curată şi rece... Iar în solemna încremenire a firii, nu se mişca, încet şi gânditor, decât doar chipul meu tăiat în umbră pe fundul de lumină al adâncului pădurilor din dreapta... De pe pământ la ceruri, tăcerea sfântă de pretutindeni se îndrepta ca un imn de imensă rugăciune a făpturii către Ziditorul său... Şi fu un moment când Pisicuţa nu mai simţi, desigur, nici o povară pe spatele sale... Sau sunt momente, cel puţin, când "conştiinţa de sine" desprinzându-se ca o lipitoare sătulă şi căzându-ţi de pe suflet, întreaga ta fiinţă se desface, se topeşte, se împrăştie şi, ca un prinos curat şi neprihănit, se înalţă pe trepte de văzduh şi de lumină către Dumnezeul său etern... Atomul devine imensitate! Te cauţi şi nu te găseşti nicăieri, sau te cauţi şi te găseşti pretutindeni!...

    Deodată Pisicuţa, ca îngrozită parcă de o vedenie fioroasă, se opri ca trăsnită din mers, începu a sforăi şi a se smunci îndărăt, vădind dorinţa de a mă scutura jos de pe spatele sale şi a mă arunca cât colo la pământ, cu tot calabalâcul meu sentimental de visătoare filozofie... Toate îndemnurile şi silinţele mele de a hotărî să-şi urmeze calea fură zadarnice; iar când văzui, în cele din urmă, că echilibrul meu e aproape primejduit, descălecai şi, târând-o de dârlogi, cercai a o îndemna să păşească peste stavila nevăzută ce din senin parcă se ridicase în faţa ei; dar nici în ruptul capului nu se dădu urnită din loc cu un pas măcar înainte: ba, dimpotrivă, ea se încumeta să mă târască pe mine înapoi. O lăsai un minut să se liniştească; tremura cum îi varga şi, sforăind, se uita cu ochii speriaţi în toate părţile. Năzatică n-o ştiam şi, prin urmare, numi puteam da cu socoteala ce se întâmplase cu dânsa... Mă mulţumii deci, deocamdată, să stau locului şi să mă lupt cu smunciturile ei, spre a n-o scăpa din mâini. Oboseala o mai linişti puţin: mă dădui pe lângă ea, o bătui uşor pe gât, o scărpinai pe sub bărbie, o mângâiai pe ochi, o netezii pe obraz... Ca de obicei, îşi rezemă capul pe umărul meu şi, pentru un moment, om şi cal alcătuiră, în liniştea pădurilor, un grup din toate privinţele vrednic de dalta unui Fidias sau Praxiteles... Cum însă n-aveam nici gândul, nici gustul şi nici timpul de a trece la nemurire pe calea aceasta, căutai să-mi tălmăcesc pricina acestor năzăreli sau poate chiar marafeturi ale Pisicuţei. Iată pentru ce, cu drept sau fără drept, bănuii că vreo sălbătăciune de lup sau de urs trecuse pe acolo cu puţin mai înainte, că străbătuse de-a curmezişul peste drum şi că lăsase, pe urma ei, o dâră de miros în aer, pe care nasul Pisicuţei, cu mult mai priceput decât al meu, o descoperise şi peste care ea, mai puţin curajoasă decât mine, nu îndrăznea să treacă. Îmi veni în minte o idee genială: vârâi mâna în desagi şi scosei iute prosopul meu de drum cât toate zilele de lung, al cărui miros heteroclit eram încredinţat că va covârşi şi se va înălţa victorios peste toate miresmele acre şi sălbatice ale tuturor fiarelor universului... Nu degeaba stătuse el atâta vreme sub ocrotirea desagilor mei, în strânsă vecinătate cu tot soiul de măsline vechi şi zbârcite, cu usturoiul şi ceapa greu mirositoare, ce alcătuiau temelia merindelor mele de drum, cu coşcogea oaie prefăcută în căciulă de vremuri grele şi, în sfârşit, cu câte alte opinci neargăsite, cu câte soiuri de brânză cărămizie, cu câte feluri de unsori de ciubote, cu câţi piepteni, rari odată şi lungi în dinţi, dar ajunşi acuma deşi, cu dinţii scurţi de tot!...Şi când prosopul meu îşi destinse spre pământ jilava, unsuroasa, boţita şi gălbia sa lungime, mă încredinţai încă o dată că, pentru întâia oară în viaţa mea, îmi încolţise în minte o idee genială... Iute şi cât ai clipi, capul Pisicuţei întreg dispăru sub lungimea întorsăturilor late şi de mai multe ori ale nesfârşitului meu prosop... Iar când făcui din dârlogi Pisicuţei chip să păşească înainte, ea păşi, fără frică şi fără încăpăţânare, peste neînvinsa şi îngrozitoarea stavilă aeriană, ce, cu o clipă mai înainte, părea că se ridicase în faţa ei. Şi iată cum, mulţumită atotputerniciei făcătoare de minuni a prosopului meu, ieşii din o neaşteptată şi grea încurcătură, şi iată pentru ce încă, în tot lungul drumului, nu îndrăznii a atinge câtuşi de puţin şi nu profanai deloc sacrosanta înfăţişare a smeritului meu prosop... Cine ştie? Poate că-mi era scris, în pribegia mea fără de ţintă, să mă întâlnesc cu diferite dihănii... m-aş fi înfăşurat atunci cu minunatul meu prosop, după cum se înfăşura Iris cu minunata sa cingătoare şi, ca sub o egidă de biruinţă, aş fi străbătut, ca şi dânsa, în lung şi în lat, lumile largi ale bunului Dumnezeu!... Toate puteau să fie aşa; dar, până atunci, nu ştiu pentru ce mă uitam adesea îndărăt şi căutam cu ochi speriaţi în toate părţile... Nici vântul, încremenit pe creştetul înalt al pădurilor, nu-şi mai cânta frunzelor eterna sa elegie, nici florile mici şi sfioase nu-şi mai îndreptau ochii lor albaştri şi limpezi, din adâncul umbrelor presurate cu nestatornici fulgi de lumină, spre vechiul şi credinciosul lor amant... din susurul tăcerii netulburate, glasuri străine şi fioroase mi se păreau că se desprind în răstimpuri, şi inima mea, ca înţepată fără veste de ceva ascuţit, le însemna pe toate cu bătăi pripite şi repezi; în preajma ochilor mei şi în oglinda închipuirii mele muncite de vedenii, gheburile crâmpeielor de putregaiuri, acoperite cu ierburi sălbatice, sau şoldurile goale ale unei stânci, cu haina ei de muşchi sfâşietă de vijelie, se înfiripau şi trăiau viaţa scurtă a unei năluciri apocaliptice, care mi se părea că se mişcă încet, se târăşte furiş, vine, ajunge şi întinde spre mine o gheară flămândă şi ucigaşă... Mă feream în lături speriat... era o creangă mai îndrăzneaţă, care sau căuta să-mi mângâie faţa, sau năzuia chiar să-mi radă pălăria de pe cap...

    De la o vreme însă băgai de seamă că, dacă eu mă gândeam cu tot dinadinsul la fel de fel de dihănii, ele, în schimb, habar n-aveau de existenţa persoanei mele pe pământ...

    N-aş putea spune cât mersesem; atâta ştiu că, potrivit pornirilor mele, căutai să mă ridic iarăşi spre cerurile din care mă scoborâsem cu puţin mai înainte... Sufletul meu îşi destinse aripile, ochii mei se înălţară şi, prin bolţile de umbră înaltă ale pădurilor, căutară să deschidă gândului meu un drum spre largul limpede al văzduhurilor!... Uitasem însă că soarele nu e alcătuit de Cel Atotputernic numai ca să-şi facă zilnica sa călătorie de la răsărit spre apus, ci că i s-a mai dat şi menirea de a însemna, din înaltul tăriilor, prânzul oamenilor de pe pământ şi, în popasurile sale cereşti, de a se mai opri câteodată şi drept inima cuiva, fără ceas hotărât... Astfel, când privirea mea pământeană se întâlni cu el în ceruri, mi-l găsii oprit "drept inimă". Şi iată cum, din ceruri mă văzui silit a mă scoborî iarăşi pe pământ; de astă dată însă drept în fundul desagilor mei... Sărmanii mei desagi!... ei înşişi erau flămânzi şi costelivi, ei înşişi aveau coapsele deşelate şi pântecele lipit de spate... Trecuseră frumoasele lor zile de îmbelşugată rotunjime, după cum trecute erau şi pentru mine frumoasele zile de la... Aranjuez; iar când mă abătui din potecă sub o umbră mai deasă şi-i luai din spatele Pisicuţei, mi se păru că vor să zboare în sus cu mine cu tot, în loc de a cumpăni spre pământ... atâta erau de uşori... Îi pusei totuşi cu de-a sila jos şi scotocii cu deamănuntul prin fundurile lor... pustiu, sărăcie şi nimic! Şi totuşi, de câte ori o ceapă, un căţel de usturoi şi o coajă preistorică de pâine nu ţi-ar înlesni nălucirea de o clipă a unui ospăţ vitellian! De câte ori două-trei măsline zbârcite n-ar trage mai mult, în cumpăna flămândei disperări, decât ochii negri, umezi şi voluptoşi ai celei mai molatice hetaire!... Şi degetele mele, cuprinse de frigurile foamei, scotoceau tremurând fundurile adânci ale desagilor şi, în închipuirea lor hămesită şi oarbă, luau opincile scorojite drept nişte imense coji de pâine uscată, ghemul de târsâne drept o ceapă cât un cap de motan, iar pieptenii mei drept cine ştie ce şuşăniţi de străveche pastramă rămasă de pe vremuri şi scăpată, ca prin minune, de furia flămândă a dinţilor mei... Şi când mă gândeam eu că întru nimic nu eram mai prejos decât toţi eroii tuturor odiseelor homerice, şi când mă gândeam eu că vicleanul fecior al lui Laerte înghiţise, în pribegia lui fatală, atâtea spate de boi graşi sau de berbeci cu lâna de argint... ei bine, mă simţeam nedreptăţit... Cel puţin de mi-ar fi ieşit un urs înainte!... l-aş fi mâncat tot, de la vârful unghiilor până la ascuţişul urechilor... sau, de m-ar fi mâncat el pe mine, ei bine, tot eu m-aş fi ţinut cel sătul!... atâta eram de flămând! Şi, în fundul desagilor mei, nimica, sărăcie şi pustiu... Rămăsei abătut, şi toată putinţa mea de cugetare se scoborî din cap în pântece... Ce să faci? Să te apuci, ca Moartea, de ros smicele tinere de pe lângă rădăcina copacilor bătrâni? Să te înşiri la rând cu Pisicuţa şi, lăsându-ţi gura apă, să ronţăieşti cu deliciu firele roşietice şi rare de chir sălbatic? Să mănânci?... Da ce să mănânci?... De-ar fi fost, cel puţin, aşternută pădurea pe jos cu jir în loc de cucuruzi de brad, calea-valea... Dar aşa?... Şi, în străşnicia deznădăjduitei mele stări, mă apucă un râs nebun... Ce ţi-i şi cu amintirile câteodată!...

    Nu mai ştiu cu câţi ani înainte, dar, în tot cazul, cam demult, fusesem pe coclauri cu un mare naturalist, mititel şi iute ca un titirez şi vânjos ca o vargă de oţel; el, după buruieni atingătoare de flora Moldovei în general, şi a Ceahlăului îndeosebi, eu, de teleleu-Tănase; iar, ca apendice, cu cordele şi zurgălăi, dna naturalistă, însoţită de micul şi nedespărţitul său Bijucă, alb şi flocos şi cu botişorul dumisale totdeauna rece, trandafiriu şi umed.

    Plecasem din zori, cu sloboda, cu gând să ne întoarcem, pe la prânz, iarăşi la gazda noastră de pe schit, la Sălăgeanu, vestitul învăţător al muntelui, pe acele vremuri... Trecuse prânzul de mult şi soarele, care n-avea de făcut nici o erborizaţie pe plaiurile cereşti, păşise dincolo de amiază şi-şi căuta liniştit de drumul său înspre apus...

    — Bine, Alexandre, întreba, din când în când, dna naturalistă cu glas ridicat şi ascuţit, bine, dragă, da n-o să mai sfârşeşti odată cu buruienile tale? Uite, e târziu şi Bijucă nu mai poate de foame, mititelul; o să trebuiască să-l duc în braţe până devale; nici nu mai poate merge, sărăcuţul! Bijou, mon pauvre petit, viens ici!...

    Şi Bijucă, care se trezise de mic tot între lume subţire şi aleasă şi care nu ştia prin urmare decât franţuzeşte, îşi lăsa de multe ori trebile sale şi, în sunet de zurgălăi şi în tremurături de cordele roşii, alerga mărunt, cu lăbuţe albe şi mici, la chemarea duioasă a stăpânei sale; iar limba lui îi atârna afară din bot, ca o molatică şi tremurătoare foaie de trandafir bătută de vânt...

    Şi Alexandre, care n-auzea sau se făcea că nu aude, mic şi subţire cum era, şi cu picioare subţiri de oţel, pe jumătate acoperit de sarcina imensă a herbariului său de hârtie sugătoare, zbura din buruiană în buruiană, se pleca din când în când, smulgea câte una, se ridica, o privea, o mirosea, o studia o clipă şi sau o arunca cât colo ca netrebuincioasă, sau o aşeza la rând, cu îngrijire şi sfinţenie, ca pe o comoară nepreţuită, între doctele foi late şi lungi ale pântecosului său herbarium de hârtie sugătoare!

    — Bine, Alexandre, da n-auzi?

    Şi Alexandre n-auzea.

    — Iaca, domnule, îmi zicea de multe ori doamna naturalistă. Iaca, aşa-mi face în fiecare vară; mă ia cu dânsul pe coclauri şi mă poartă prin toate prăpăstiile după buruieni... Of! Doamne!... Când ai şti!

    Şi, în acest "of Doamne!", nerăbdător şi nervos, şi, mai ales, în acest "când ai şti", urmat de o trăgănată şi oarecum confidenţială şi dureroasă reticenţă, un tălmăcitor de gânduri omeneşti ar fi putut citi întreaga istorie a unui suflet dezgustat...

    — Dă, cuconiţă dragă, îi răspundeam eu cu glas mângâietor, rece şi părintesc; dă, mata ai putea, mai la urmă, să laşi prea bine pe domnul doctor să plece singur în escursiunile sale ştiinţifice; d-sa, pe cât se vede, e un alpinist fără pereche; şi o constituţie gingaşă şi puţin rezistentă, cum e cea femeiască, nu poate răspunde la "tururile de forţă" cu care domnul doctor se pare obişnuit. Nu vezi mata cu câtă uşurinţă suie şi scoboară? parcă-i un titirez de oţel. Eu îl admir şi, oricât de deprins mă simt şi eu cu asemenea lucruri, m-aş lăsa totuşi bătut, fără luptă şi pe toată linia, de domnul doctor. Mă mir că mata ai curajul să-l urmezi; eu, unul, drept să vă spun...

    — O! Domnule, domnule! zise ea, întrerupându-mă, da crezi dumneata că vrea să plece singur? zice că-i e urât fără mine; şi... uite, mă ia aşa, pe toate coclaurile, fără să vreau.

    — Şi eu cred, cuconiţă dragă, că — dacă lucrul stă aşa — apoi doctorul are deplină dreptate.

    — Deplină dreptate?... Şi de ce, mă rog?... zise ea cu un glas subţire şi prefăcut de ascendentă mirare interogativă.

    — Pentru cuvântul foarte simplu că s-ar simţi nemulţumit fără tovărăşia dumneavoastră de fiece minut; sunt şi lucruri pe care mata nu le înţelegi sau nu ştii cel puţin să le apreciezi îndestul.

    — Lucrurile, scumpul meu domn, se înţeleg şi se apreciază după valoarea şi după plăcerea ce-ţi pricinuiesc, zise ea, scuturând cu capătul ascuţit al umbrelei ceva imaginar de pe vârful fin şi lustruit al unuia din pantofii săi mici ca de copil.

    — Tocmai, tocmai! şi ar fi prilej, prin urmare, ca mata să te simţi foarte măgulită, dacă nu şi chiar foarte fericită.

    Merci bien!... J'en ai assez de ces chozes-là.

    Si tôt?...

    Şi ca şi cum ar fi lunecat înadins pe lângă punctul meu de întrebare, se plecă în mod foarte firesc, şi, cu o măiastră uşurinţă, rupse un mare şi frumos fir de romaniţă albă ce tocmai se întâmplase răzleţ în calea ei.

    — Sunt aşa de frumoase florile de munte, zise ea scoţând un bold — ea ştie de unde — şi prinzându-şi floarea pe sân cu degete subţiri, uşoare şi îndemânatice.

    O privii zâmbind, fără să-i răspund.

    — Nu-i aşa? întrebă ea cu glas mlădios şi stăruitor.

    — Frumuseţea, cuconiţă dragă, e lucru cu totul relativ... şi dacă florile, cochete şi gingaşe cum sunt ele, şi-ar înţelege adevărata lor menire, ar trebui să-şi aleagă drept patrie un alt loc, iar nu pământul rece şi umbra posomorâtă şi umedă a pădurilor.

    — Cred că ele fac aceasta pentru ca să trăiască mai mult.

    — Preţuieşte mai mult o clipă de strălucire decât o eternitate de întuneric... Dar bietele flori nu ştiu aceasta...

    — Da Alexandre?... Alexandre?... zise ea uitându-se în toate părţile cu un fel de spaimă prefăcută, oare ce s-a făcut? N-ai băgat de seamă încotro să fi apucat?

    — Nu; dar, în tot cazul, cred că la deal.

    Începurăm a urca.

    — Dă-mi voie, te rog, să mă sprijin de dumneata, zise ea apucându-mi braţul; nu mai pot; am presimţirea c-o să-mi sfârşesc zilele în vreo prăpastie din pricina buruienilor lui Alexandre.

    — Aceasta ar fi o idilă pe cât de ştiinţifică, pe atât şi de funebră, dragă cuconiţă, dar totuşi o idilă; ş-apoi... când e în cer atâta lumină, pe pământ atâta umbră, atâta linişte pretutindeni şi...

    Bijou! Ah, petit méchant! viens ici!... Trebuie să ştii, domnule, că Bijucă al meu e un nesuferit; uite cum rămâne veşnic în urmă şi mă lasă singură...

    Şi Bijucă, în sunet de zurgălăi şi în tremurături de cordele roşii, alerga mărunt la deal cu lăbuţe albe şi mici, la chemarea de duioasă mustrare a stăpânei sale; iar limba lui îi atârna afară din bot ca o molatică şi tremurătoare foaie de trandafir bătută de vânt...

    — Foarte frumos, domnule Bijucă, zisei eu, adresându-mă căţelului când fu lângă noi, foarte frumos! Te-ai apucat, hoţule, de făcut pesemne idile cu florile şi cu buruienile, şi-ţi părăseşti stăpâna; dar dacă vine vreun urs ş-o mănâncă, vagabondule, cine să dea socoteală? Ia fă bine, te rog, şi stai de pază mai pe aproape.

    Doamna naturalistă îmi aruncă o privire ironică şi ghiduşă, cum numai femeile ştiu să arunce.

    — Aşa-i că-s grea?... Aşa-i că nu mă mai poţi duce?... zise ea, la un moment dat, atârnându-se mai simţitor de braţul meu.

    — Sunt în lumea aceasta, dragă cuconiţă, şi greutăţi negative, care, adică, în loc să te atârne spre pământ, te ridică spre cer; s-ar părea atunci că, întocmai ca zeităţilor antice, ţi-au răsărit aripi la umeri şi că ai putea să străbaţi cu ele văzduhurile spre...

    — Spre Alexandre? nu-i aşa? zise ea, întrerupându-mă, spre Alexandre?...

    Şi, ca şi cum ar fi stat să cadă, împiedicându-se, îşi împreună degetele amânduror mâinilor şi se atârnă mai greu de braţul meu în jos.

    Au femeile, câteodată, nişte fantezii!...

    — Desigur că spre Alexandre! decât vezi mata, cuconiţă dragă, se poate prea uşor să rătăceşti drumul şi, în loc să te poţi ţinea de zborul lui uşor după flori şi buruieni, se poate întâmpla, prea lesne, să te trezeşti, ca Alexandru Machedon, la porţile raiului...

    — Bine... Bine... zise ea, privind nehotărât înainte şi apăsând pe fiecare vorbă; bine, dar dacă sfântul Petru, care am auzit că e un bătrân morocănos şi hursuz, nu-ţi deschide ca să poţi intra înăuntru, aşa-i că tremuri de foame şi de frig la porţile raiului?...

    — O! o!... deloc, dragă cuconiţă; sfărâmi porţile şi intri în rai, rămânând ca sfântul Petru să se burzuluiască în urmă cât a pofti...

    — Şi ţi s-a întâmplat de multe ori să sfărâmi porţile raiului şi să înfrunţi mânia prăpăditoare a sfinţilor săi păzitori?...

    — Dacă nu mă înşel, dragă cuconiţă, zisei eu, uitându-mă la ea de sus în jos, mata ai aerul de a săpa prea adânc în sufletele omeneşti; aveţi, pe cât se pare, apucături arheologice.

    — Uite, uite! zise ea, întrerupându-mă şi strângându-mă speriată de braţ, uite, Alexandre a căzut jos; hai mai iute... i s-a întâmplat ceva...

    Ca la o zvârlitură de băţ înaintea noastră, doctorul, alăturea cu pântecosul său herbarium, stătea lungit cu faţa-n jos şi, rezemat pe amândouă coatele, făcea el ştie ce, foarte grav şi adânc cufundat parcă în ceva de mare însemnătate.

    Ne apropiarăm, fără să ne simtă; iar când furăm lângă el şi ne încredinţarăm cu ce se îndeletnicea, ne bufni pe amândoi, deodată, şi fără voie, un râs nebun...

    Nici mai mult, nici mai puţin, doctorul păştea sau, cel puţin, dintr-o rarişte de iarbă sălbatică, ciupea pe alese o anumită buruiană în trei foi mici, rotunde şi de un verde-deschis, cu coada lungă, subţire şi roşiatică şi... o mânca.

    Când ne auzi râzând la spatele sale, întoarse capul, ne privi foarte serios un moment; apoi, ca şi cum lucrul ar fi fost cu desăvârşire firesc, îşi urmă înainte şi cu băgare de seamă ştiinţifica sa cină, fără să zică nimic...

    Alexandre... bine, Alexandre, ce faci? pentru Dumnezeu! o să te otrăveşti... Ce te-ai apucat să mănânci buruieni pe inima goală? începu să strige ca speriată doamna naturalistă.

    — Îmi era sete, Natalie, şi am dat aici peste Oxallis acetosella, le pain du bon Dieu, o plantă de un gust acrişor şi foarte plăcut, care taie setea; uite, gustă şi tu.

    Şi zicând acestea, îi întinse un mic smoc de Oxallis acetosella, le pain du bon Dieu...

    Gustă ea, îmi dădu şi mie... Şi, la un moment dat, ne trezirăm pe pântece, păscând foarte conştiincios iarba fragedă a pădurilor...

    Iar Bijucă, neclintit şi ţapăn pe lăbuţele sale albe şi mici, sucindu-şi privirea când într-o parte, când în alta, se uita ţintă la noi şi căuta să-şi dea socoteală cam ce ni se întâmplase... Şi limba lui îi atârnă afară din bot ca o molatică şi tremurătoare foaie de trandafir bătută de vânt...

    — Află, doctore, ziceam eu păscând, că de va fi să-mi scriu vreodată amintirile, apoi să ştii că am să te ridic cel puţin la treapta de proroc al evreilor; căci, mai la urmă, nu cred să fi fost întru nimic mai presus minunea marelui jidov, care a adăpat, în chip miraculos, cu apă de stâncă pe turma însetată a poporului lui Dumnezeu, decât minunea dumitale cu Oxallis acetosella. Şi mare lucru să nu se fi încheiat, mai la urmă, dumnezeiasca putere a divinului Moise în descoperirea prin pustiile Arabiei a vreunei buruieni de soiul acetosellei dumitale... Mă rog, n-ai putea să-mi spui dumneata dacă în ţara fericită a miresmelor se găseşte măcrişul iepurelui... id est, Oxallis acetosella? Căci, drept să-ţi spun, în Pentateuc, pe care l-am citit din scoarţă în scoarţă, n-am găsit amintindu-se nimic despre aşa ceva.

    — Fiecare climă cu flora ei, răspunse el scurt şi sentenţios, urmărindu-şi netulburat păscutul său.

    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

    Era de mult de-atunci, dar în oglinda închipuirii se păstrează vii şi neşterse unele amintiri ale trecutului; iată pentru ce, în străşnicia deznădăjduită a stării mele de faţă, râdeam singur ca un nebun...

    Totuşi de la o vreme se sfârşi cu râsul şi ochii mei rătăciţi căutau în jos spre iarbă... Parcă era un făcut: multe din buruienile ale căror nume sucite îmi rămăseseră în minte de la doctor se înfăţişau privirilor mele; numai Oxallis acetosella părea că-şi pusese pe cap chitia dracului...

    Ce-mi folosea mie, de pildă, că Geum montanum îmi aţinea calea cu florile sale galbene şi mari? Ce mă încălzea pe mine că Potentilla aurea îşi răsfăţa sub ochii mei florile sale portocalii?... În zadar Campanula abietina se uita la mine cu ochi albaştri şi limpezi; în zadar Cortusa matthioli scânteia roş în calea mea... Şi dacă Impatiens noli tangere îmi păienjenea drumul cu trunchiul său zvelt şi răsfirat, apoi nu făcea aceasta decât ca să-şi bată joc de mine — pentru ca, adică, să-mi arunce în nas toate seminţele sale, de îndată ce m-aş fi atins de una măcar din păstările ei!... Hedysarum alpinum şi Dryas octopetala aveau aerul să-mi dea de veste că mă aflu pe piscuri de munţi vecine cu cerul; iar Aconitum napellus şi Aconitum moldavicum, cu ochi albaştri închişi, întindeau posomorâţi parcă spre mine potirul lor cu venin; numai Papaver alpinum, cu faţa lui albă şi oftigoasă, mă îndemna să mă culc şi să dorm, având aerul de a căuta să mă încredinţeze că somnul ţine de foame...

    Şi de-aş fi fost măcar cine ştie ce mare filozof grecesc! Aş fi mâncat, fără multă vorbă, cucută sau ceapa ciorii şi, scurt, aş fi păşit fie ad inferos, fie la nemurire; m-aş fi mulţumit chiar cu smerita glorie a lui Pythagoras, care mânca bob şi născocea table de socoteli... dar aşa! !... Eu, simplu muritor din timpul meu!... Cel mult dacă Atropa belladonna, aliter mătrăguna, îşi mai deschidea, cu dragoste, în calea mea, braţele sale albe de femeie vicleană...

    Şi când mă gândeam eu că, tot împreună cu marele, dar micul şi vânjosul meu naturalist, şi tot cu plăpânda şi eterica sa jumătate, şi tot cu Bijucă cel mic, flocos şi alb, sub privirile iscoditoare ale lunii pline, ce-şi cumpănea, în miez de noapte, mersu-i înalt deasupra văcăriei Mânăstirii Neamţului, mâncasem, în lipsă de pâine, şi cu o foame pantagruelică, sardele de cutie cu mămăligă caldă! Şi când, mai ales, îmi aminteam că, mai pe urmă cu câţiva ani, doamna naturalistă, din fundul unui molatic fotoliu de Bucureşti, mă încredinţa că niciodată nu ospătase mai cu deliciu decât atunci!...

    — Ş-apoi, ce odihnă sfântă! adăugam eu cuprins de melancolia părerilor de rău, ce dulce dormeam noi cu toţii, înmormântaţi într-o moale şi îmbălsămată căpiţă de fân răsfirată ca saltea, sub privirile mângâioase ale stelelor!! Cu ce farmec negrăit eram legănaţi de simfoniile tăcerii adânci, întrerupte în răstimpuri de ţârâitul depărtat al greierilor de noapte!!... Şi era aşa de frig... şi era aşa de cald!...

    — Desigur... desigur... observa ea rar şi gânditor, cu privirile pierdute parcă în depărtările altor lumi, desigur că trecutul e un frumos apus de soare... şi când te gândeşti că, de nicăieri, o altă rază de lumină nu va mai veni să dea strălucire norilor posomorâţi ai vieţii!...

    Şi, întrerupându-se, ridica spre podele ochii ei adânci şi umezi...

    — De ce? o întrebam eu cu glas mişcat şi cu privirile pierdute în lumea privirilor ei, de ce am jeli numai soarele ce apune şi n-am nădăjdui şi în soarele ce va să răsară?... Oare, dacă o frunză se scutură, o altă frunză mai plină de viaţă nu răsare la loc? Şi dacă o floare se vestejeşte, oare altă floare nu reînvie mult mai strălucitoare în primăvară?...

    Întorcea molatic capul spre mine şi mă privea cu zâmbet amar.

    — Crezi încă în primăveri şi în răsărituri de soare, în frunze care renasc şi în flori care reînfloresc? Desigur... desigur... eşti un om fericit!

    — Cred, cel puţin, că, în putrejunea din care suntem alcătuiţi, este şi ceva etern...

    — Şi acel ceva?

    ...Îi sărutam mâna şi plecam.

    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

    Ei bine, când mă gândeam la toate acestea, mă apuca ameţeala; şi mă uitam, în toate părţile, pe jos, după Oxallis acetosella, le pain du bon Dieu; sau, cum s-ar zice, după măcrişul iepurelui; dar măcrişul iepurelui îşi pusese pe cap chitia dracului.

    Mă hotărâi să-mi fur căciula ca ţiganul.

    Aşezai şaua la rădăcina unui brad, aşternui mantaua, mă lungii cu faţa-n sus şi mă hotărâi să-mi închipui că nu mi-e foame... Ţiai găsit! Avea Pisicuţa un aşa talent la ronţăit iarba şi la ucis între dinţi vârfurile tinere şi fragede ale crengilor, încât îţi lăsa gura apă.

    Deodată, Pisicuţa se opri din păscut şi, cu un smoc de iarbă înflorită ce-i atârna afară din bot, se uită ţintă şi speriată, oarecum, la deal...

    "Vreo dihanie!..." îmi fulgeră mie prin minte.

    Şi punând mâna pe revolver, mă sculai iute şi drept în picioare.

    Un călugăr scobora încet, pe potecă la vale, cu o mare şi umflată traistă la şold.

    "Mântuirea ta prin tine, Israele" cugetai eu întorcând cam pe dos versetul biblic, ceea ce, potrivit împrejurării, însemna că mântuirea mea stătea în traista umflată de la şoldul călugărului.

    — Blagosloveşte, părinţele, şi cale bună, zisei eu, când călugărul fu în dreptul meu.

    — Mulţumim d-voastră, domnule, mulţumim d-voastră, Domnul!...

    Şi îndreptându-şi spre mine faţa-i palidă şi slabă, mă privi smerit şi sfios, strângându-şi îngrijit, cu degete aspre, noduroase şi tremurătoare, rasa la piept.

    — Îi fi ostenit, părinţele; vii de departe? Ia mai şezi colea oleacă, de te hodineşte.

    Şi-i arătai spre locul unde şezusem eu lungit cu capul pe şa.

    — Mulţumim d-voastră, domnule, mulţumim d-voastră, îngână el pe o notă oarecare din pisaltichie, răsfirându-şi pe piept degetele ruginite ale stângii sale, iar cu dreapta netezindu-şi sfios şi smerit de sus în jos barba-i sură şi încâlcită; dar ne-am grăbi, că suntem cam de departe, încheie el, înclinându-se cu oarecare evlavie înaintea mea.

    — Da ia şezi; c-un ceas mai devreme ori c-un ceas mai târziu, n-o să fie mare treabă; şezi!

    Mă pusei jos, se puse şi călugărul.

    — Vii de departe?

    — Tocmai din fundul Ciungului, domnule.

    — Eşti de pe la vreun schit din apropiere, nu-i aşa?

    — Tocmai de la Nichit, domnule.

    — Da ce? Nichitul e aşa de departe de aici?

    — Apoi tot a mai fi cale ca de-o jumătate de zi.

    — Şi după ce-ai fost sf.-ta tocmai prin fundul Ciungului?

    — Apoi după oleacă de bureţi; ia mai uscăm şi noi pentru iarnă, că, dă, cu de-aiste ne mai ţinem şi noi viaţa.

    — Ş-apoi tocmai prin fundul Ciungului după bureţi?

    — Apoi nu sunt mai pe-aproape, că-i culeg ţigancele, de-i duc la târg.

    Şi umblam cu vorba împrejurul trăistii călugărului, cum umbla vulpea împrejurul gărăfii cu mâncare a cocostârcului.

    — Da nu mi-i vinde şi mie vreo câţiva dintr-înşii, dragă părinţele?...

    — Da, mă rog, poftiţi, iaca; se grăbi să zică călugărul, scoţând traista din gât şi punându-mi-o dinainte; iaca, luaţi cât vă trebuie, că eu mă pot duce să-mi mai culeg alţii şi în altă zi.

    Şi faţa călugărului se însenină de bucurie la ideea că poate îşi răscumpărase pielea cu preţul a câţiva bureţi.

    Ce bureţi!... erau nişte hribi arămii, fragezi şi mici, de-ţi venea să-i mănânci de cruzi.

    — Apoi, dacă-i aşa vorba, părinţele, ia să facem noi colea un foc ca acela şi să-i tragem o faţă de mâncare, să se ducă vestea. Trebuie să ştii, dragă părinţele, că-s rupt de foame; vin şi eu cam de departe ş-am rătăcit pe meleagurile aistea ale sf.-tale; de-aseară n-am pus nimic în gură.

    Şi în toată această păcătoasă şi nevoiaşă stare de lucruri, nota epică nu lipsea...

    Astfel, când iscusitul meu călugăr, cu un amânar de oţel în formă de scoabă veche, prinse a scoate din vinele mute şi negre ale unei cremene reci un izvor de scântei luminoase şi când, mai ales, din frunzele uscate şi îngrămădite peste iasca aprinsă, începu să se ridice în sus fumul negru şi înăduşit, mi se păru că stă în faţa mea Achates, cel mai mare meşter al vechimii în scăpărat cu amânarul şi cel mai iute şi îndemânatic alcătuitor de focuri din vreascuri şi din frunze uscate al vremurilor de demult... Şi cât pe ce să zbor pe aripile nărăvitei mele închipuiri, spre clasice pustiuri arzătoare şi gălbii şi cât pe ce să înfiripez, din stâncile împrejmuitoare mie, o lume de monştri aeroceraunici, care, din fundul negru al umbrei pădurilor, m-ar fi privit cu ochi încruntaţi şi ar fi rânjit fioros la mine cu gingini vinete şi goale!...

    Şi vreascurile n-apucaseră încă să se prefacă în jăratic şi hribii nu fuseseră puşi încă pe rug, şi eu mai că suflasem în gând aproape toate ciupercile din traista călugărului...

    Şi de cumva, pe lângă şoaptele tainice şi înalte ale vântului cu frunzele, pe lângă murmurul etern al apelor străvezii cu pietrele peste care curg şi trec în calea lor fatală, pe lângă orchestraţia aeriană şi plină de farmec, pe care o alcătuiesc, în miezul înflăcărat al zilei, muzicanţii înaripaţi şi fără de număr ai lui D-zeu, pe lângă atâtea melodii ale văzduhului, izvorâte de pretutindeni din nevăzute harfe eoliene, mai adaugi şi "hangul" unison, pe care-l ţine, cu glas înalt de trişcă crăpată, sfârâitul hribilor pe cărbuni, apoi vă pot încredinţa că muzică mai serafimică n-aţi auzit!... Şi eu cred că, dacă simfoniştii clasici ai vremurilor noastre n-au atins încă nici unul culmea meşteşugului lor, apoi aceasta nu se datoreşte decât împrejurării că nici unul din ei n-a mâncat ciuperci fripte la umbra pădurilor!

    Şi hribii, aşezaţi pe spate şi cu pântecele-n sus, sfârâiau pe cărbuni, iar măruntul meu călugăr îi presura pe piept cu sare şi piper şi punea în această îndeletnicire atâta măsură şi chibzuială şi, fără să-şi dea seama, aşa îşi ţuguia buzele pe linia întinsă a celor două degete, cu care-i presura, încât ai fi zis că vrea să-i sărute pe toţi, de rând. Din când în când, câte un hrib mai puţin răbdător la usturimea focului ridica dintr-un şold, pocnea şi, aşezându-se iarăşi pe cărbuni, sfârâia înainte.

    — Gata friptura, părinţele? întrebam eu de departe, cum stăteam lungit cu faţa-n sus, cu capul pe şa în loc de căpătâi şi cu degetele amânduror mâinilor încleştate la ceafă.

    — Gata, acu, numai să se mai frigă oleacă, c-apoi cade greu la inimă.

    Şi în privegherea diriguitoare şi cu multă băgare de seamă a acestei fripturi anahoretice, nu rareori se întâmpla ca măruntul meu călugăr să-şi tragă iute mâna de pe câte un hrib ce nu stătea tocmai cuminte pe jăratic, să scuipe pripit pe cele două degete diriguitoare şi să-şi scuture în aer mâna de ele, ca şi cum ar fi voit să le arunce cât colo, spre a ostoi, cu chipul acesta, usturimea muşcăturii arzătoare a vreunui cărbune mai îndrăzneţ. Ba, de multe ori, îşi aplica singur un fel de autoflagelaţiune, pe partea corpului care-i cădea mai la îndemână.

    — Ia seama, părinţele, ia seama, strigam eu de departe, ori de câte ori se frigea călugărul; ia seamă să nu mâncăm degete fripte în loc de hribi; azi e sfânta vineri şi ar fi păcat, măcar că degetele de călugăr trebuie să fie de post...

    — Nu te teme, domnule, nu te teme; suntem noi deprinşi cu de-aistea... Şi scuipa călugărul, de parcă descânta de deochi tuturor stihiilor de la cele patru vânturi...

    Dar în sfârşit friptura fu gata.

    Şi dacă soarele, ce sta să cumpănească dincolo de amiază, ar fi putut, din înălţime, să străbată cu privirea prin desişul întunecos al bolţii de umbră ce ne ocrotea de pretutindeni, apoi ar fi văzut întinsă pe rariştea de iarbă înflorită a pământului năframa albăneagră-vânătă a călugărului, soră mai mică în lungime, dar mai mare în curăţenie, cu imensul meu prosop; iar pe ea tăbărâţi la întâmplare hribii fripţi, întocmai cum ar tăbărî o turmă de oi obosite, în popas de odihnă, pe drumul gălbiu şi plin de colb; şi, după cum de lâna oilor se acaţă, în treacăt, curnuţii şi scaii pârloagelor, tot aşa se acăţaseră cărbunii stinşi ai focului de spatele hribilor mei; şi dacă ceea ce albea pe la subţiorile scorojite ale fiecărui hrib nu era tocmai sare nemistuită, apoi era, cel puţin, cenuşă nescuturată, lucru care totuşi nu împiedica pe măruntul meu călugăr de a-şi da ifose profesionale de Moschion sau de Labdacus.

    Oricum, eu mă dădusem pe lângă năframa cu hribi, îmi însemnasem cele patru puncte cardinale ale persoanei mele cu o largă şi smerită cruce potrivită împrejurării, îmi luasem pălăria de pe cap şi, scuturând, pe cât era cu putinţă, de cărbuni şi de cenuşă câte un hrib, îi făceam vânt în pustiul întunecos şi flămând al gurii mele.

    Şi poate că, în scurt, aş fi ajuns cu înghiţitul la capătul celălalt al năfrămii, dacă nu mă oprea la timp măruntul meu călugăr.

    — Da-ţi mai avea oleacă de răbdare, domnule, zise el, mânând înspre dânsul, cu un băţ pârlit la capăt, cel de pe urmă hrib ce mai rămăsese răzleţ printre cărbuni, poate-om găsi şi vreo fărâmătură de pâine.

    Şi cu vârful pârlit al băţului, făcu hribului vânt pe năframă. De la sine se înţelege că pusei strună flămândei şi prăpăditoarei mele porniri.

    Iute şi harnic, după cum era şi de mărunt, scotoci uscăţivul meu călugăr, printre hribii rămaşi în traistă şi scoase la iveală o pâine oacheşă, destul de mare, cu gingini zdrenţuroase de amândouă părţile şi începută la un capăt; iar când dădui să rup din ea, înţelesei că şi o pâine poate avea odiseea şi nefericirile sale; fire de lână sure şi lungi, luate în hiolă din ţesătura moale a trăistii, stăteau acăţate de colţurile uscate, ţepoase şi ascuţite ale ginginilor pâinii, ca de dinţii unui darac; fărâmături mărunte şi albe de hribi mijeau neclintite de printre adâncurile rupturii aspre a capătului început; iar când prinsei a o bate la spate spre a scutura dintr-însa pulberea măruntă şi albă de hribi, o sumedenie de furnici începură a curge de prin toate ascunzătorile pâinii, ca o ploaie neagră şi fină şi a fugi speriate şi nedumerite care încotro...


    "Si licet exemplis in parvo grandibus uti,
    Haes facies Trojae, cum caperetur, erat!..
    ."4


    Aşa de speriaţi şi de nedumeriţi mi-nchipui că trebuie s-o fi împuns de fugă troienii lui Priamus, când îi luă Achille cu jărdia de la spate!...

    Sărmanele furnici!... erau şi ele menite să-şi ducă, de acum înainte, pe ţărmuri străine şi depărtate, nemângâiatul dor de patrie; le era şi lor, se vede, scris să mănânce pâinea amară a pribegiei, şi cine ştie dacă nostalgia după fundurile Ciungului nu era să pună, sub alte apusuri şi sub alte răsărituri de soare, capăt zbuciumatei lor vieţi!!...

    — Da bine, părinţele, zisei eu, bătând în pâine ca-ntr-o pernă şi sculându-mă, de jos, ca să nu mă umple furnicile; bine, te-ai apucat de dus furnici de prăsilă din fundurile Ciungului tocmai în gura Nichitului? Ce? Pe la Nichit n-aveţi furnici?...

    — Da, bată-le pustia, domnule, să le bată, parcă te poţi feri de ele? Se vâră pes'tot locul după mâncare... ia, şi ele, ca toate lighioanele lui D-zeu, unde văd masă-ntinsă, hop şi ele!...

    — Ai dreptate, părinţele, ai dreptate! ia să lăsăm noi viii cu viii şi morţii cu morţii şi să ne căutăm mai bine de suflet, zisei eu, aşezându-mă într-un cot de-a lungul năfrămii.

    Rupsei pâinea, dădui călugărului, îmi oprii şi mie şi începui a mânca.

    — Da o gură de rachiu nu-ţi pofti? mă întrebă călugărul, vârând mâna în sân şi scoţând o sticluţă potrivit de mare şi plină pân' la jumătate cu ceva galben-roş.

    — Şi două, părinţele.

    — Poftim.

    Şi aşezându-se şi el lângă năframă, mi-ntinse sticla.

    Era un rachiu dumnezeiesc.

    — Da straşnic rachiu, părinţele, straşnic rachiu! De unde-l cumperi?

    — D-apoi că-l facem noi, domnule, nu-l cumpărăm.

    — Mă rog, zisei eu, mai luând o-nghiţitură, nu mă poţi învăţa şi pe mine cum se face?

    — Da cum nu, domnule? faci ceai rusesc tare, cum se face ceaiul, şi după ce se răceşte, pui jumătate ceai şi jumătate spirt de cel bun, de vin; pui zahăr, cât vrei să fie de dulce, pui inipere, izmă creaţă, anghelică şi coji de portocală, dacă ai, şi laşi aşa de dospeşte câteva zile, ş-apoi începi a bea din el.

    Şi, trăgându-i şi călugărul un gât, astupă cu îngrijire sticla cu dopul, o vârî în sân, îşi luă comănacul din cap şi, punându-l alăturea, începu a mânca cu smerenie şi cumpătat, fără grabă, fără pripire, potrivit darului său.

    În câteva minute, ospăţul nostru de anahoret fu gata.

    — Da de apă ce-om face, părinţele? Hribii au fost cam săraţi şi sărătura face sete.

    — Apoi este pârâu devale, domnule; mă duc eu acu s-aduc apă numaidecât.

    Şi fără să mai aştepte vreun răspuns din parte-mi, îşi şi puse comănacul pe cap ş-o porni devale, de-a dreptul prin pădure, cu mâinile goale.

    — Ei, părinţele, părinţele! !... dădui eu să strig; aşi! !... călugărul îşi şi mistuise, în desişul depărtat al pădurii, mărunta sa închipuire; iar când, de la capătul privirilor mele, se rupse şi se desprinse petecul îngust şi cafeniu al spatelor sale, rămăsei nedumerit.

    "Da-n ce dracu are s-aducă el apă?... în gură?... în pumni?... mă gândeam eu, rămas în picioare neclintit şi uitându-mă ţintă spre desişul încâlcit în care se mistuise năluca măruntă şi mohorâtă a călugărului meu. Nu cumva să-mi fi făcut şotia călugărul naibii? Mai ştii?... Te-i trezi numai că i-a trăsnit prin cap să se tot ducă la Nichit şi pe mine să mă lase aici în cât m-a găsit...

    Ce să faci? Să te iei după dânsul? Să te-apuci de scotocit prin hălăciuga pădurii o pişcătură de călugăr în floarea umbrelor, care şi-ar fi putut tupila, ca o veveriţă, întreaga sa făptură după o cioată sau la încheietura unei crengi?"

    Pisicuţa ridică capul şi se opri din mestecat un smoc de iarbă înflorită, ce-i atârna pe jumătate afară din bot...

    Când îmi îndreptai ochii pe linia de privire a Pisicuţei, zării desprinzându-se treptat, de pe fundul de umbră al pădurii, înfăţişarea gheboasă, plecată înainte şi cu capul gol a călugărului meu; iar între mâinile-i întinse ducea parcă ceva, cu mare cumpăneală.

    Îmi ascuţii privirea, dar nu putui deosebi ce ducea călugărul cu atâta sfinţenie şi băgare de seamă.

    Iar când fu destul de aproape ca să-l pot vedea, mă încredinţai, spre marea mea nedumerire, că ţinea de o parte şi de alta, între degetele-i noduroase şi răsfirate ale amânduror mâinilor sale, un soi de tingire de tinichea, mai mult lungă decât largă şi plină ochi cu apă...

    — Da tingirea asta, îl întrebai eu când fu lângă mine, de unde o găsişi, părinţele? Că de-aici ai plecat cu mâinile goale?...

    — Da nu-i nici o tingire, domnule.

    — Da cum nu-i tingire? Eu o văd că-i tingire ca toate tingirile; atâta numai că-i de tinichea.

    — Da nu-i nici o tingire, domnule; ia-i comănacul meu; dă, îl mai facem şi noi de tablă câteodată; că dă! vine vremea fel de fel; poate că ai câteodată nevoie, prin pădure, ba de-o apă, ba de-o mămăligă, şi, dacă n-ai în ce, rabzi mult şi bine şi de sete, şi de foame...

    — Mare ţi-i minunea ta, Doamne! D-apoi eu nu te-am văzut cu tingirea-n cap, părinţele, eu te-am văzut cu comănac ca toate comănacele.

    — Aşa-i, domnule, da vezi d-ta, i-am scos îmbrăcămintea, că doar nu era s-aduc eu apă cu-mbrăcămintea pe dânsul.

    — Bine, părinţele, da pozna asta n-am mai văzut-o niciodată!!...

    — Nu-i fi văzut-o, domnule, că nu-i fi umblat prin nevoi.

    — Bine, da de ce nu iei sf.-ta în traistă, când pleci la pădure, vreun pahar, vreo tingire ca toate tingirile?

    — Da ce să ne mai încărcăm noi cu atâta tarhat, domnule, când ne putem sluji cu comănacul şi în loc de tingire, şi în loc de pahar? Suntem bătrâni, domnule, şi nu putem duce în spate atâta jăchilă.

    Logica călugărului îmi închise gura.

    — Binecuvântează, părinţele, zisei eu, suflând în cruce peste apă şi ducând comănacul la gură.

    — Binecuvântată fie împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sf. Duh, amin!...

    Băui jumătate de comănac.

    — Ei, părinţele, ia să plecăm, că-i târziu şi zici că schitul e cam departe.

    — Cam departe, domnule; da mergeţi la schit?

    — Merg, părinţele, încotro văd cu ochii; şi, fiindcă mi te-ai întâmplat sf.-ta în cale, apoi merg şi eu la schit; aş putea să stau acolo câteva zile?

    — Da cum nu, domnule? Puteţi sta şi mai mult; puteţi sta chiar la mine, dacă vi-i cu voia şi vi-ţi împăca.

    — Da eu mă-mpac cu toată lumea, părinţele, şi cu sf.-ta simt eu c-o să mă-mpac de minune.

    — Apoi bine, domnule; atuncea să plecăm.

    Călugărul îşi puse năframa-n traistă şi traista la şold, iar eu aruncai şaua pe spatele Pisicuţei şi-o închingai. Nu băgasem de seamă, dar când luai pe mână frâul Pisicuţei şi fu să plec, călugărul stătea gata şi mă aştepta, cu comănac pe cap ca toate comănacele.

    Şi nu mai fu cu putinţă să mi-l închipui, în urmă, pe părintele Ghermănuţă decât cu tingirea-n cap; iată pentru ce, cum scoboram noi la vale, călugărul cu sloboda şi eu cu Pisicuţa de dârlogi, fără voie, mă bufnea râsul din când în când.

    — Râzi de comănacul meu, domnule, văd eu bine!

    — Cam aşa, părinţele, drept ţi-oi spune. Cum naiba să-ţi vie în minte sf.-tale să faci comănac din tingire şi tingire din comănac! Doar asta nu-i lucru uşor; şi, mă rog, egumenul are la ştiinţă treaba aceasta?

    — D-apoi că egumenul parcă n-are şi el tot aşa; şi parcă ceilalţi vreo nouă, câţi mai suntem, n-au şi ei, toţi, tot aşa!

    — Bine, dar să faci sf.-ta mămăligă în comănac?!!

    — Ei, domnule, doar mămăliga nu-i lucru spurcat; şi, chiar dac-ar fi, cele sfinte nu se spurcă; ş-apoi, ce ţi-i c-a fi comănacul de tinichea, ce ţi-i c-a fi de hârtie sclivisită? Îmbrăcămintea-i totul, domnule. Iacă, îmbracă-te d-ta cu rasă şi-ţi pune un comănac în cap, şi să vedem: are să ştie cineva că nu eşti călugăr? Tot aşa şi cu comănacul meu; cine ştie că-i tingire?...

    — Dacă are pe deasupra îmbrăcămintea darului!... Nu-i aşa? zisei eu, întrerupându-i cugetarea.

    — D-apoi? Se-nţelege, domnule; îmbrăcămintea-i totul...

    — Şi darul, nimic?

    — Ba a fi el şi darul ceva; da parcă darul se vede? Doar darul îi pentru noi, călugării, nu pentru ochii lumii; pentru ochii lumii, iaca: rasa, comănacul, barba; doar d-ta eşti om învăţat; n-ai auzit de hoţi de codru, care s-au îmbrăcat în straie călugăreşti, şi până nu i-o prins, parc-o ştiut cineva că-s hoţi, ori că nu-s călugări?...

    — Doamne, părinte, Doamne! Să te-audă mitropolitul vorbind aşa, ce mai gherlă ţi-ar trânti şi ce mai ascultare ţi-ar rândui!...

    — D-apoi că D-zeu să mă ierte, domnule... zise călugărul, însoţind această reticenţă de o mare şi parcă izbăvitoare cruce.

    Şi în acest "D-zeu să mă ierte", şi în această reticenţă însoţită de o mare şi parcă izbăvitoare cruce, cineva ar fi putut citi o întreagă pagină din istoria inedită a sfântului nostru monahism.

    Era, pe vremea aceea, mitropolit fericitul întru pomenire Calinic Niclescu, acel asupra căruia oftigosul călugăr Clement Neculau, profesor de greceşte la Academie, trăsese focuri de revolver; dar fie că nu-l nimerise, fie că gloanţele se turtiseră pe paftalele de aur ale colanului, cu care rangul încingea coapsele măruntului şi slăbănogului cap al bisericii, că nu se alese, din toată această dramă călugărească, decât mitropolitul cu spaima, iar Clement cu închisoarea.

    — Eu aş socoti, domnule, zise călugărul oprindu-se în drum, să tăiem de-a dreptul devale, că schitu-i cam departe şi mă tem c-om înnopta în pădure.

    — Să tăiem, părinţele, pe unde socoţi sfinţia-ta; vorba e să ajungem cu lumină la schit.

    Călugărul coti la stânga prin desişul fără urmă.

    Şi nu-ţi venea să crezi ochilor, când te uitai la părintele Ghermănuţă, cu câtă îndemânare şerpuia prin desişul încâlcit al pădurii, cu câtă nesilită uşurinţă urca şi scobora... lăsat pe spate la vale, plecat înainte la deal, părintele Ghermănuţă îşi păstra netulburat centru-i de greutate înlăuntrul bazei sale; şi ai fi zis că, în calea lui, suişurile se scoborau şi scoborâşurile se suiau, spre a-i face drumul pânză... Şi de n-ai fi stat cu privirile înfipte în spatele lui înguste şi cafenii, mărunt, subţire şi în floarea umbrelor cum era, s-ar fi topit părintele Ghermănuţă şi s-ar fi mistuit în zarea încâlcită a crengilor, după cum, în văzduhurile amurgului, se mistuie şi se topesc unele vedenii de o clipă, întrupate de închipuirea cuprinsă de fiorii pustii ai singurătăţii... Avea părintele Ghermănuţă ceva din firea şopârlei, pe care acum o vezi, acum n-o vezi, şi ia-i urma, dacă poţi, când vrei să-i pui băţul pe coadă... Şi eu cred că pădurile au suflet şi, în sufletul lor, dragoste de mamă pentru toate vietăţile ce se adăpostesc la umbra ocrotitoare a sânului lor; şi fiindcă părintele Ghermănuţă păşise demult spre starea de vietate a pădurilor, apoi şi pădurea cu brazii săi uriaşi, cu vânăta încremenire a stâncilor sale, cu aşternutu-i moale şi ruginiu de foi uscate şi seci, cu neagra şi frageda putrejune a vreascurilor sale, părea cuprinsă de clipa vie a unui fior de ocrotitoare dragoste în calea grăbită şi sub paşii mărunţi ai părintelui Ghermănuţă... Sub mersul său uşor nici vreascurile nu trosneau, şi nici aşternutul moale şi ruginiu de foi uscate şi seci nu foşnea sub lunecarea-i cotigită de şopârlă mlădioasă; ţesătura deasă a crengilor împânzite păstra totdeauna o spărtură îngustă, prin care părintele Ghermănuţă se strecura ca suveica printre iţe; iar când firul subţire şi cafeniu al persoanei sale se alătura pe lângă grosimea seculară sau luneca prin dreptul înălţimii ameţitoare a vreunui brad încremenit pe temeliile sale, părintele Ghermănuţă se mistuia, pentru o clipă, ca sorbit, ca înghiţit parcă de trunchiul mohorât al uriaşului codrilor... De câte ori nu-l prăpădeam din ochi şi de câte ori nu-l vedeam, iarăşi, pe părintele Ghermănuţă înfiripându-se în zare, ca izvorât, ca răsărit, ca ieşit parcă la lumină, cu comănac şi cu rasă cu tot, acum de sub scoarţa sură a vreunui fag, acum din trupul ciuntit al vreunei frânturi sau al vreunui crâmpei rămas în picioare, pe urma unui brad răsturnat alăturea de vreme sau de vijelii!...

    — Bine, părinte, da stai mai încet, că-i valea mare şi eu nu pot scoborî aşa de iute cu iapa de dârlogi...

    Şi biata Pisicuţă, zgârcindu-şi picioarele de dinapoi, lungindu-şi gâtul după frâu şi înţepenindu-se pe picioarele întinse de dinainte, luneca de multe ori de-a săniuşul pe luciul foilor, ca pe un gheţuş, când valea scobora prea repede.

    Părintele Ghermănuţă se oprea un minut, mă aştepta şi iarăşi o pleca la vale... Ai fi zis că se prăpăstuieşte în neştire, ca sorbit de adâncimi, şi te aşteaptă să-l vezi, la fiecare pas, mistuindu-se în umbră ca o vedenie născocită de frigurile închipuirii...

    Cu vai-nevoie mă ţineam de dânsul cât colea.

    Puţin mai avea soarele până ce să scapete dincolo de piscurile depărtate şi neguroase ale munţilor din urma noastră, când ieşirăm la limpeziş în valea largă a Nichitului.

    Încălecai, spre a mă putea ţinea mai aproape de părintele Ghermănuţă.

    Cât prindeai cu ochii spre răsărit, între munţi de o parte şi între munţi de alta, pârâul Nichitului curgea grăbit şi limpede, acum printre fâneţe înflorite, acum printre lunci tinere de mesteacăni, de sălcii sau de arini, acum printre prundişuri întinse şi sterpe de mozaic cu multe feţe; iar razele soarelui ce cădeau pieziş pe crestele fugătoare ale undelor lui îi dădeau înfăţişarea cotigită a unei nesfârşite cordele late de mătase moale, cu schimbătoare sclipiri de aur...

    Amurgul începuse a se ridica din adâncuri... iar între piscurile înalte ale munţilor, ce se răsfăţau încă în pulberea de lumină roşiatică a celor din urmă raze ale apusului, văile tupilate întunecau priveliştea, ca atâtea pete imense de umbră viorie... Din adâncimi, din înălţimi, din taina pădurilor, din întunericul codrilor, din văzduhuri, de pretutindeni, glasurile prelungi ale serilor de munte se ridicau treptat a linişte şi a odihnă... Şi, încet, încet, se strângeau toate şi toate adormeau pe rând; şi tot mai rar se desprindea din depărtări un lătrat de câine, un sunet de talangă, un glas de bucium... Numai pârâul, mânat cu grăbire în calea lui fatală de o putere nevăzută, mai însemna, în amorţirea universală, eterna mişcare a vieţii în vinele adormite ale lucrurilor... Departe, foarte departe, la răsăritul din faţa noastră, spre gura largă a văii, sclipea încă ceva în umbra amurgului, ca o stea căzută din ceruri pe pământ... era cea de pe urmă rază de lumină, ce cădea rătăcită şi pieziş din depărtările apusului pe luciul metalic şi înalt al turnului de la biserica schitului; iar când această stea se mistui şi se stinse în umbra pământului, o altă stea se aprinse în tăriile cele mai de sus ale cerului... Era luceafărul de seară...

    Un sunet prelung şi jalnic de aramă sunătoare, lovită în răstimpuri deopotrivă de depărtate, înfioră şi făcu să tremure umbrele singuratice ale văzduhului; şi valea largă se umplu, până la marginile de deasupra ale munţilor săi, de glasul sfânt al rugăciunii şi al păcii... Era clopotul schitului, care vestea închinătorilor pustiului ceasul slujbei de seară...

    Părintele Ghermănuţă se opri din mers în faţa răsăritului, îşi luă smerit, cu toate cele cinci degete răsfirate ale stângii sale, comănacul din cap; iar cu cele trei degete iniţiale şi împreunate ale dreptei de trei ori însemnă larg, cu trei cruci evlavioase şi mari, cele patru puncte sacramentale ale trupului său; şi atingând, după fiecare cruce, pământul cu dosul mâinii de închinare, de trei ori se plecă, în chip de mătanie, în faţa atotputernicului şi nevăzutului său D-zeu...

    Şi faţa lui slabă şi veştedă, şi cele două bucle sure şi mari de păr împrăştiat ce-i ţâşneau pe tâmple de sub comănacu-i parcă prea strâmt, şi barba lui căruntă ce se prelingea spre pământ în lungi şi plângătoare şuviţe de lână încâlcită, şi traista cu ciuperci de la şold, şi tingirea-i de tinichea de pe cap învelită cu pâslă, şi întreaga lui făptură măruntă şi cafenie, ca într-o haină, se îmbrăcă, pentru o clipă, într-un fel de tainică lumină... În extazul scurt al unei rugăciuni ce izvora, în şoapte neauzite şi domoale, din buze umilite şi păcătoase, întreg sufletul părintelui Ghermănuţă, ca o flacără uşoară, se înălţa spre treptele tronului Celui Preaînalt... Şi aureola sfinţilor mucenici înfăşură, ca într-un fel de strălucire, făptura lui întreagă...

    Ce mare şi sublim era părintele Ghermănuţă!...

    Ce mic şi netrebnic mă găseam eu faţă de dânsul...

    Fără voie, îmi descoperii capul şi, în imensitatea deşartă, tăcută şi plină de umbră, ca spre rugăciune plecai fruntea mea în faţa răsăritului...

    Odată cu noaptea sosirăm şi noi la schit. Şi de n-aş fi fost biruit de oboseală, aş fi avut poate destulă vreme să-mi las şi inima, şi sufletul să guste farmecul tainic, cu care liniştea sfântă învăluie în noapte acest adăpost al rugăciunii şi al păcii, pe care lepădarea de cele lumeşti l-a îngrădit cu prăpăstii fără de fund şi cu codri făr' de lumină... Şi totuşi, de la hotarele dinspre răsărit ale pământului adormit, peste adâncurile oarbe ale nopţii, geana lunii înflăcărate trimitea lungi raze de lumină mută şi rece, care se topeau pe luciul aerian al turnului neclintit... Ai fi zis că, în văzduhuri, mâna Celui atotputernic aprinsese o candelă de străjuire pe un mormânt pustiu şi părăsit... De primprejur şi din depărtări nehotărâte, umbre negre se desprindeau din noapte în răstimpuri şi, lunecând grăbite, se mistuiau pe rând în uşa luminată şi larg deschisă a bisericii, după cum, în flacăra unei lumini aprinse în întuneric, năvălesc şi se mistuie, orbi, fluturii hipnotizaţi... Din lăuntrul gol, înalt şi sec al bisericii, glasuri, acum prelungi şi tremurătoare, acum trunchiate şi repezi, porneau spre afară şi trezeau văzduhurile târzii şi adormite... era ceasul al nouălea, ceasul de seară al sfintei vecernii, care aduna spre rugăciune, în casa Domnului, pe smeriţii şi credincioşii închinători ai pustiului...

    Când părintele Ghermănuţă păşi din întuneric în fâşia de lumină ce izvora pe uşa larg deschisă a bisericii, se opri pe loc, îşi întoarse faţa spre catapeteasmă, îşi luă comănacul din cap şi, după toate regulile darului său, de trei ori îşi făcu cruce şi de trei ori se înclină, ca spre mătanie, în faţa icoanelor sfinte, ce păreau că-l văd şi că se uită la el din fundul depărtat al bisericii...

    Descălecai dinaintea chiliei părintelui Ghermănuţă şi, până ce să leg, deocamdată, pe Pisicuţa de un stâlp al cerdacului, părintele Ghermănuţă scotoci nu ştiu pe unde, găsi şi scoase cheia de la uşă, descuie şi, când fu să intru şi eu înlăuntru, părintele Ghermănuţă, după ce-şi anină într-un cui din tindă traista cu ciuperci, aprinse o lumânare subţire de ceară galbenă, pe care o lipi de marginea ştirbă de deasupra a unui sfeşnic de alamă, tot galben... N-aş putea hotărî cu un singur cuvânt mirosul ce domneşte în orice chilie de călugăr; curat a tămâie nu miroase şi nici curat a piper negru, ba nici chiar curat a dohot; dar, desigur că miroase curat a toate acestea la un loc!... Şi fiindcă părintele Ghermănuţă, cu înseşi slăbănoagele şi muritoarele sale mâini, îşi clădise chilia din dărâmăturile uscate ale pădurilor lui D-zeu, apoi chilia ieşise cam după măsura măruntă a harnicului ei întemeietor; şi dacă intrând trebuia să pleci capul, apoi aceasta nu însemna altceva decât că părintele Ghermănuţă îi dăduse ca înălţime întinderea făpturii sale înseşi, numai cât cu comănac cu tot; şi dacă erai silit să te aşezi cam lăturiş spre a-ţi strecura grosimea trupului prin îngustimea uşii, apoi aceasta, iarăşi, nu însemna altceva decât că tot părintele Ghermănuţă luase drept măsură lăţimea tot a făpturii sale, numai cât cu mâinile-n şolduri... Drept în faţă, într-un cui, un şirag de mătănii de os cafeniu; deasupra, o icoană în stil rusesc închipuind Maica Domnului în culori, cu copilul Isus în braţe, şi închisă între privazuri late de lemn negru şi lustruit, la care păreau a se fi închinat nenumărate neamuri de muşte băştinaşe, ce văzuseră, pe rând, lumina vieţii şi întunericul morţii sub acoperământul binecuvântat al părintelui Ghermănuţă. Între cele două fereşti de la stânga, o masă de brad, alb odată, dar mohorât acum de vremuri; şi pe masa pe cât de scurtă, pe atâta şi de îngustă, un mare ceaslov legat în piele neagră, împodobit la mijloc cu o cruce, iar pe margini cu chenaruri de poleială galbenă; în colţul stâng de lângă uşă, un dulap în canaturi şi frate mai mic cu masa păstra poate, sub încuietoare, lucrurile mai ferite ale părintelui Ghermănuţă; în colţul din fund şi dinspre dreapta, patul cu macat de lăvicer, cuprins deasupra şi întocmai pe măsură de o saltea subţire îmbrăcată cu pistră vărgată cu roş; la căpătâi, un cultuc înfăţat cu cit, ale cărui flori albastre sau roşii de-abia mai mijeau de sub lustrul problematic, pe care vremea sau poate chiar barba şi părul părintelui Ghermănuţă îl aşternuse peste ele; drept perne de perete, însuşi peretele gălbiu şi coşcovit; iar între capătul de la picioarele patului şi între soba ce se tupila, înghemuită, în colţul din dreapta al chiliei, o ladă de Braşov, cu zugrăveli albastre, roşii sau verzi, care îşi avea în regulă actul său de vârstă scris cu boia albă, din josul lăcăţii pântecoase şi ruginite, în mari cifre arăbeşti; cel puţin, veleatul 1793 nu putea să însemne altceva decât mitrica de naştere şi de botez a lăzii cu multe zugrăveli a părintelui Ghermănuţă. Pe lada acoperită cu o velinţă, stăteau aşezate şi frumos păturite straiele mai de zile mari ale părintelui Ghermănuţă; iar deasupra, peste straie, străjuia în picioare şi neadormit un comănac nou, îmbrăcat cu şiac cafeniu.

    — Ştii că-mi place grozav chilia sf.-tale, părinţele? zisei eu călugărului, care se plecase pe un genunchi şi umbla să descuie lăcata de la ladă; mare lucru să nu mă fac şi eu călugăr, când oi mai îmbătrâni.

    — Să-ţi ajute Dumnezeu, domnule; da... dă, vezi dumneata, are şi călugăria necazurile şi greutăţile ei, şi n-o poate duce oricine cu toate ale ei.

    — Ce necazuri? ce greutăţi, părinte? Să te duci la biserică, să te închini, să te rogi lui Dumnezeu... Alte, ce greutăţi şi necazuri mai poate avea călugăria?

    — Aşa-i, domnule, aşa-i; da... dă, are şi ea necazurile şi greutăţile ei, mai afirmă încă o dată părintele Ghermănuţă, scoţând din ladă un ogheal aproape nou de buhur roş şi punându-l pe capătul despre ladă al patului; că, dă, urmă el, mai scoţând şi o pernă îmbrăcată tot cu cit înflorit şi punând-o peste ogheal, şi călugării sunt oameni... Când se despart de lume, parcă-şi lasă ei în lume toate păcatele lor, după cuvântul evanghelistului? Nu, domnule! Mai aduc dintr-însele şi la călugărie. Dă... suntem şi noi oameni, încheie călugărul încuind lăcata şi punând cheia sub velinţă.

    Puse perna la căpătâi, cultucul mai deoparte, desfăcu şi întinse oghealul pe pat şi aşternutul fu gata.

    — Da cu iapa ce-om face, părinţele?

    — N-aveţi grijă, domnule, regulăm noi toate, acu.

    Şi ieşind afară, se întoarse peste câteva minute cu toată jăchila Pisicuţei în braţe şi-o puse jos în tindă, mai deoparte.

    Peste alte câteva minute, Pisicuţa se găsea frumos şi liniştit încvartirată pentru noapte sub un mic şopron de scânduri, legată de un ţăruş bătut în pământ şi cu o sarcină zdravănă de iarbă proaspătă dinainte, adusă de părintele Ghermănuţă, el ştie de unde.

    — Da poate va fi şi dumneavoastră foame, zise el, după ce ne întoarserăm din şopron în chilie, dacă-ţi vrea, s-a găsi şi pentru dumneavoastră ceva.

    — Fiindcă sunt în gazdă la sfinţia-ta, părinţele, apoi vreau tot ce vrei şi sfinţia-ta; chiar mâncare dac-ar fi.

    Luă iute ceaslovul de pe masă şi-l rezemă în picioare pe fereastră, descuie tot iute dulapul cel mic în canaturi, şi într-o clipă masa fu gata; câteva foi late şi rotunde de podbal cu zglăvoace şi boişteni uscaţi pe vatră, câteva măsline străvechi pe fundul unei farfurii cu margini albastre şi creţe; în fundul unei străchini smălţuite, câţiva hribi cu untdelemn, oţet şi usturoi; mai deoparte, felii de pere şi de mere uscate la soare, cu câteva nuci printre ele; nelipsita pâine cu gingini pe amândouă părţile, dar fără furnicile şi fărmăturile albe de hribi reglementare; iar în mijlocul tuturor şi mai răsărit decât toate, se înălţa, cu oarecare conştiinţă despre însemnătatea sa, şipul cu rachiu.

    — Apoi bine-am găsit, părinţele, noroc şi bucurie să dea Dumnezeu! Binecuvântează! zisei eu, făcându-mi cruce şi punând la gură sticla cu rachiu.

    Şi până ce părintele Ghermănuţă să-şi facă şi el cruce şi să rostească binecuvântarea cerută de împrejurare, aproape un sfert din sticla cu rachiu se şi mistui sfârâind în adâncurile bântuite de secetă ale gâtului meu... Era un rachiu dumnezeiesc!...

    — Să ştii, părinte Ghermănuţă, că hotărât, mă fac călugăr când oi mai îmbătrâni, zisei eu cu încredinţare, întinzându-i sticla cu rachiu.

    — Dă, domnule, să-ţi ajute Cel-de-Sus, răspunse el, ducând sticla la gură; da... încheie părintele Ghermănuţă, luând sticla de la gură şi ştergându-şi în două părţi musteţile-i încâlcite cu mâneca cenuşie a antereului său de lăstrică, vezi d-ta, are şi călugăria necazurile şi neajunsurile ei...

    — Eeee!... Apoi asta-i chiar făţărie, părinte Ghermănuţă... Cu asemenea rachiu, cu asemenea zglăvoace şi, mai ales, cu asemenea salată de hribi, ce mai vorbeşti sfinţia-ta de necazuri şi de neajunsuri? Da se vede c-aşa-i făcut omul, să cârtească totdeauna şi să nu mai fie mulţumit niciodată...

    — Aşa-i, domnule, da vezi d-ta, zglăvoacele trebuie să le prinzi de prin baltă, hribii să-i aduci de la pădure, usturoiul să-l sameni şi celelalte să le cumperi... şi când n-ai cu ce?... Ia, vai de capul nostru, cum mai trăim şi noi; chipurile, avem şi noi câte trei lei, o litră de brânză, o sângeacă de rachiu şi 25 dramuri de untdelemn la luna şi câte-o pâine la săptămâna; d-apoi cu atâta ce poate să facă un om?... să moară ori să trăiască?...

    — Au doară nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu cuvântul lui Dumnezeu, zice evanghelistul, părinte Ghermănuţă; de ce, prin urmare, n-ar posti un călugăr măcar patruzeci de zile pe lună, după pilda Mântuitorului şi Dumnezeului nostru Isus Hristos în deşert, fără ca, cu toate acestea, să poată fi ispitit de Satana?

    Şi fiindcă boiştenii şi zglăvoacele, cu podbal cu tot, erau prea sărate şi-mi făcuseră sete, îmi mai astâmpărai gâtul cu o duşcă de rachiu... Era un rachiu dumnezeiesc!...

    Şi, iarăşi, fiindcă nucile uscate, pe care părintele Ghermănuţă le strica şi le mânca miezul cu o îndemânare de veveriţă, se vede că iarăşi făceau sete, apoi şi părintele Ghermănuţă îi mai trase şi el un gât zdravăn tot de rachiu.

    — Apoi, vezi d-ta, domnule, răspunse el într-un târziu, ştergându-şi în două părţi musteţile-i încâlcite cu mâneca cenuşie a antereului său de lăstrică, vezi d-ta, pe vremea aceea se făceau minuni, şi sfinţii apostoli şi mucenici le arătau oamenilor calea cea dreaptă, şi oamenii erau buni şi drepţi, nu ca astăzi, zavistnici, pizmătariţi, clevetitori, hrăpăreţi, răi şi cârtitori...

    — Şi, îl întrerupsei eu, urmărindu-i mai departe reflexiunea sa biblică, se săturau noroadele cu cinci pâini şi doi peşti pe malurile Ghenesaretului, şi tot mai rămâneau douăsprezece coşuri de fărâmături; şi leproşii se lecuiau în scăldătoarea oilor, şi schivnicii se mulţumeau cu lăcustele fripte, pe care le vânau de prin nisipurile arzătoare ale Iordanului, şi păzitoarele de capre de prin văile Chedronului năzuiau la treapta de sfinte muceniţe...

    Şi cine ştie unde s-ar fi oprit avântul meu biblic, spre lauda sfintelor vremuri, dacă părintele Ghermănuţă, căruia începuse a-i sticli ochii şi a i se înroşi vârful nasului, nu m-ar fi întrerupt...

    — Că bine mai ştii, domnule, cele bisericeşti; parcă le zici de pe carte.

    — Apoi, de-a puterea-hi, părinţele, sunt şi eu oleacă de dascăl în oraş, zisei eu, mândru oarecum de treapta la care eu însumi mă înălţam.

    — La care biserică, domnule?

    — La Sfântul Ioan Domnesc; ştii... la biserica din deal...

    — Ei, ei! ştiu; unde-i şi părintele Ghiţă şi popa David...

    — Da, da! sunt chiar oleacă de cimotie şi cu popa David şi cu părintele Ghiţă.

    — Ce mai preoţi de ispravă, domnule! Parcă-s nişte vlădici, aşa giubele de mătasă blănite cu samur au pe dânşii!!...

    — Ba încă şi ce antereie de cutnie, ca acelea.

    — Ş-apoi se poartă încinşi cu colane de catifea cu paftale de argint suflate cu aur; mă rog, curat nişte vlădici; doar i-am văzut eu.

    Şi-i mai traserăm câte un gât de rachiu...

    — Da potcapice! Ai văzut ce potcapice au, părinte Ghermănuţă?

    — De castor de cel bun şi cu lustru pe dânsele de strălucesc la soare de parc-ar fi unse... Şi cu cruce amândoi...

    — Apoi se-nţelege, dacă-s amândoi stavrofori!...

    — Da barba popii David? Ce mai barbă, domnule! leit sfântul Neculai...

    Şi părintele Ghermănuţă îi mai trase un gât de rachiu, fără să mă mai poftească şi pe mine şi fără ca, de astă dată, să-şi mai şteargă musteţile în două părţi cu mâneca cenuşie a antereului său de lăstrică.

    — Barba părintelui Ghiţă, urmă el, nu-mi place; îi prea scurtă şi spârlichetă, ş-apoi rară, de i se vede pielea prin ea; nu-i vorbă că nici nasul popii David nu-mi place, fiindcă-i cârn; nasul părintelui Ghiţă-i mai frumos... Da nu mai guşti oleacă? zise el, întinzându-mi sticla cu rachiu; gustă, dascăle, că doar aista-i rachiu călugăresc, nu bulearcă de care beţi voi pe la târg; bea cât vrei, că doar mai am; nu s-o-ncheiet lumea-n sticla asta.

    Pusei sticla la gură şi gustai.

    — Straşnic rachiu, părinţele, straşnic rachiu, zisei eu, dregându-mi glasul şi punând sticla pe masă.

    Şi pentru ca să se încredinţeze de adevărul ziselor mele, mai trase şi el o duşcă; apoi, punând sticla în zarea lumânării, se uită prin ea lung şi tăcut; apoi, dându-i o tiflă:

    — Na!... că nu mai eşti bună de nimic!...

    — Deşertăciunea deşertăciunilor; toate sunt deşertăciune pe lumea asta, părinte Ghermănuţă; da ce ţi-a făcut biata sticlă de-i dai cu tifla?

    — Na! zise el mai dându-i o tiflă; păcătoaso şi mangosito! Da aşa te-am învăţat eu să fii? îîî!... pârlita dracului! din roşie şi frumoasă ce erai, te-ai făcut galbenă şi oftigoasă... ptiu!...

    — D-apoi că doar sfinţia-ta ai oftigit-o; de ce ocărăşti degeaba biata sticlă?

    Şi ieşind iute cu dânsa afară din chilie, îl auzii descuind ceva, încuind ceva, şi iute se întoarse cu ea plină...

    — C-apoi eu i-s doftoru, măi dascăle; ce credea ea, mangosita, c-are să-mi zacă de oftigă pe masă?... Trage-i, dascăle, c-aista-i proaspăt.

    Pusei sticla la gură şi mă prefăcui că-i trag; dar părintele Ghermănuţă îi trase cu toată inima.

    — Da tu, mă dascăle, ce hram ai la biserica lui Sfântu Ioan Domnesc, din deal, unde-i — îl întrerupse un sughiţ — unde-i... cum îi cheamă? spune, dascăle... cel cu... — alt sughiţ — crucea şi paftalele?...

    — Popa David...

    — Cel — scuipă spre stânga — cu barba spârlichetă?

    — Da, cel cu barba spârlichetă...

    — Da — alt sughiţ — cel cu potcap şi cu na... has?...

    — Părintele Ghiţă...

    — Nu, mă da... hascale... cel cu nasul cî... hârn.

    — Apoi popa Ghiţă, cel cu barba ca sf. Neculai.

    Sticla cu rachiu începuse a da iar în oftigă...

    — Da tu la ce strană cî... hânţi la Sf. Ioan din deal?

    Şi cu dreapta-i molatică, greoaie şi fără cumpăneală, arătă, vag şi cam cruciş cu înălţimea nasului său, spre un deal închipuit.

    — D-apoi că doar eu nu-s la strană; eu îs cu lumânările, cu clopotele, cu măturatul bisericii...

    — Da ison ştii tu să ţii, mă... hă?

    — Ei! Aşa, oleacă de ison!...

    Şi, de unde nici nu mă aşteptam, numai unde nu mi se răstoarnă părintele Ghermănuţă pe speteaza scaunului, unde nu-şi drege glasul şi-şi netezeşte barba, unde nu-şi înfige ochii săi albaştri, mici şi scânteietori, în podele şi unde nu începe:

    — "Dooooaaa-goagoagoa-hoahoa-mneeee-ghee-gheeee-heee..." Da ţine, mă da... hascale, isonu...

    — Năăăăăă...

    — "Strriiii-gaaa-haaa-gaaa-taaaam căăăgăăă-trăăă tiii-ghii-ghiihii-hiii-neee-gheeee..." Mai sus, da... has-căle...

    — Năăăăăă... şi ţineam isonul mai jos.

    — "Aaaaa-gaaagaaa-haaahaa-uuuu-huuuziiii-măăă-găăă-găgă doaoaoa-goaoa-hoahoa-mneeee-ghee-ghe-he-hehee..." Mai jos isonu, da... hascăle.

    — Năăăăă... Şi ţineam isonul mai sus.

    — "Şiiii-ghiiii măă-hăăhhă miiiiluuu-eeee-ghe-ghe-heheee şteeee-gheee-heeee..."

    — Da straşnic ghers, părinte Ghermănuţă! Halal de organ!... Aşa mai înţeleg şi eu!...

    Un glas ascuţit de oţel atârnat în sec ţipă scurt, de afară, sub lovitura repede şi fără de veste a unui ciocan metalic...

    — Toacă, părinte Ghermănuţă...

    — Toa... toa-hoaoa-hoacă de polo... po... po looo looo... ploo... hoşniţă! las' să toa... hoace!...

    Voia, adică, părintele Ghermănuţă să spună că toacă de polunoşniţă.

    La răstimpuri, şi deopotrivă de depărtate, acelaşi glas de oţel atârnat în sec de trei ori ţipă de afară sub lovitura de trei ori repetată a aceluiaşi ciocan...

    O puternică şi nevăzută suflare, venită parcă din depărtări misterioase, trecu pe faţa descompusă a părintelui Ghermănuţă, şi roşaţa vânătă ce-o acoperea se mistui sub vălul palid al unei smerenii ce cuprinse chipul lui întreg; şi, în întreaga lui făptură, o luptă uriaşă ai fi zis că s-a încins între înger şi demon. Dădu să-şi facă cruce şi de-abia izbuti să îngăimeze şi să ţese, cu dreapta-i neputincioasă, pe faţa trupului său, chipul stâlcit al unei cruci...

    Gemu ca un taur...

    Apoi, pe o gamă fantastică şi cu iuţeala unei grindini metalice, un fel de melodie, alcătuită din notele cele mai de sus ale scării muzicale, începu a izvorî în grupe meşteşugite de ţipete ascuţite, sub loviturile aceluiaşi ciocan pe oţelul atârnat în sec...

    Părintele Ghermănuţă dădu să se scoale şi rămase pe loc...

    Capul îi căzu pe piept... ai fi zis că se roagă în gând...

    Încă trei lovituri obosite, şi glasul de oţel al toacei se stinse în noapte...

    Părintele Ghermănuţă ridică încet capul şi cu ochi stinşi se uită rătăcit în toate părţile... se apucă cu o mână de speteaza scaunului, cu alta de colţul mesei şi stătu un moment... plănuia ceva... Apoi, fără veste, cu opintire deznădăjduită, se sculă în picioare, răsturnând scaunul; se cumpăni un minut, sprijinindu-se cu stânga de colţul mesei... apoi îşi făcu vânt şi, cu un pas uriaş, ca pentru dânsul, se repezi spre ladă... s-ar fi sfărâmat de nu-l prindeam în zbor... Făcui ce putui: îl luai în braţe ca pe un copil şi îl culcai pe lada prea lungă pentru el; luai straiele frumos păturite şi le pusei pe dulap, iar sub cap îi vârâi cultucul cel mic de cit lustruit, şi, în mai puţin decât s-ar spune, lada începu să se cutremure sub horăitul cu multe gorgoane, izvorât din organul puternic al părintelui Ghermănuţă...

    Adâncurile tăcute şi largi ale miezului de noapte se umplură deodată de glasul jalnic şi prelung al clopotului...


    "Vivos voco"...5


    Şi călugării, ca umbre negre rupte din întuneric, se mistuiau în uşa luminată şi larg deschisă a bisericii...


    "Mortuos plango"6


    Şi părintele Ghermănuţă dormea dus pe lada de Braşov...


    "Fulgura frango"7


    Şi horăitul de tunet al părintelui Ghermănuţă era parcă sfărâmat, în răstimpuri, de urletul de aramă al clopotului...

    Ce mic şi netrebnic era părintele Ghermănuţă!!...

    Nu-i vorbă, că lucru tocmai mare nici eu nu eram!

    Când şi cum, n-aş putea spune, destul că mă trezii culcat în pat, şi vârât sub oghealul de buhur roş al părintelui Ghermănuţă, cu capul pe perna îmbrăcată cu cit înflorit... Suflasem în lumânare... Adormii.

    Nu ştiu hotărât dacă şi în timpul somnului ţinusem sau nu ison părintelui Ghermănuţă, căci totul trecu in ictu oculi8, după cum toate trec, când se nimiceşte conştiinţa vieţii reale.

    Mă trezii cu soarele sus şi cu părintele Ghermănuţă nicăieri; iar în locul unde dormise el, pe lada de Braşov, straiele lui mai de zile mari stăteau aşezate şi frumos păturite, având deasupra lor, spre străjuire, nelipsitul comănac nou îmbrăcat cu şiac cafeniu.

    Cea întâi vizită pe care o făcui, ieşind din chilie, fu la Pisicuţa sub şopron. Când îmi simţi pasul, întoarse capul şi se uită la mine cu toată bunătatea inteligentă a ochilor săi negri şi mari.

    Părintele Ghermănuţă avuse grijă, de mânecate, să-i pună dinainte un alt maldac de iarbă proaspătă şi înflorită.

    Pe o portiţă de dindos, ieşii în grădinile largi ale schitului. Din vale şi până-n zare, cât puteai prinde cu ochii, pe înclinarea lină a costişei, copaci roditori de toate soiurile răsăreau de la brâu în sus, din fânaţul înalt şi înflorit; iar frunzişul lor puternic, cu sclipiri de poleială verde-nchisă, se clătina domol în aerul limpede şi larg, sub adierile uşoare şi nevăzute ale unui vânt de răsărit; sub mângâierile aceloraşi adieri, fânaţul adânc se mlădia în valuri molatice, cu scânteieri de rouă aprinsă în lumină de soare... Glasul sec al ierburilor trezite de vânturi umplea depărtările, şi fluturi rari, albaştri sau galbeni, ca atâţia fulgi de cer sau de lumină, însufleţeau văzduhurile cu zborul lor nestatornic...

    Cu greu, dar totuşi urcai, ca înot, prin această mare adâncă de flori, până pe sprânceana înaltă şi arcuită a colinei. În fund, departe spre apus, munţii peste care călcasem se desfăşurau până dincolo de hotarele ochiului, ca un nemărginit amfiteatru frământat parcă de valuri uriaşe, peste a căror întindere viorie răsăritul aruncase un văl străveziu şi fin, ţesut din raze subţiri de soare... Jos, în vale, schitul se tupilă după dese şi înalte pâlcuri de verdeaţă şi, numai prin rariştea frunzişului mişcător, albeaţa curată a chiliilor mai străbătea, sclipind pe furiş, până la mine; iar în deşertul cerului, crucea singuratică a turnului bisericii se înălţa neclintită, ca o stea scânteietoare tăiată pe un fund de azur... Spre dreapta, din văile umbroase ale munţilor Tazlăului, cu piscuri pierdute în pulbere de lumină, negurile albe se înălţau spre văzduhuri şi-şi topeau în aer creştetele lor, ca fumul ce s-ar ridica din o jertfă colosală, aprinsă de natură pe altarele sale pentru Atotputernicul său Ziditor!... O fâşie cotigită şi lungă fără sfârşit de aburi străvezii şi albi însemna, din apus spre răsărit, cursul fără odihnă al Nichitului, şi numai sclipiri scurte şi fugătoare de lumină vie mai vădeau până la mine lunecarea lui grăbită şi fatală... Şi peste toată această încremenire strălucită şi imensă, ca peste întâile ape ale Creaţiunii, un singur spirit mai plutea... era spiritul meu... Şi în sânul acestei firi răsărite ca sub puternicul "Fiat" al lui Dumnezeu, o singură inimă mai bătea... era inima mea!...

    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

    Venisem la schit cu hotărârea să stau câteva zile, fără să pun la socoteală firea mea nestatornică şi iubitoare de pribegie... Şi când îmi aruncam ochii spre negurile munţilor din miazăzi şi când închipuirea mea străbătea în taina lor adâncă şi liniştită, mi se părea că ceva mă soarbe, că întreaga mea fiinţă se subţie, ca suptă de o gură nevăzută, şi că nu rămânea din ea decât ceva sec şi neînsufleţit. Niciodată n-am simţit mai aievea îndoita alcătuire a făpturii mele, decât atunci când am privit din depărtare taina ademenitoare a pustiului şi a singurătăţii...

    A doua zi dimineaţă, odată cu zorile, legănat de eterna gebea a Pisicuţei, mă îndreptam spre tăriile neguroase ale munţilor din miazăzi.

    Singur

    — Domnule, îmi zisese părintele Ghermănuţă la plecare, nu era rău să mai fi zăbovit d-voastră câteva zile la noi, că-i tocmai la primenitul luminii şi vremea poate să se schimbe; şi de v-a apuca ploaia-n pădure, apoi are să vă fie greu de tot; şi, mai ales, cum nu cunoaşteţi d-voastră drumul, se poate întâmpla să rătăciţi, că potecile se taie şi se-ncrucişează între ele, de nu le mai dai de capăt.

    — Cu-atâta mai bine, părinte Ghermănuţă, îi răspunsesem eu încălecând, că doar n-am plecat de-acasă cu gândul să merg pe drum bătut şi nici n-am făcut învoială cu stihiile ca să-şi ieie căciula dinaintea mea; treaba potecilor, să se taie şi să se încrucişeze între ele cât or pofti; şi treaba luminii, să se primenească, dac-o gâdile-ntre spate.

    — C-apoi drept ţi-oi spune, domnule, că chisnovat om mai eşti.

    De eram sau nu chisnovat, treaba părintelui Ghermănuţă; iar de nu-mi păsa de încrucişatul potecilor şi de primenitul luminii, aceasta era treaba mea. Şi cum să nu fi fost treaba mea, când, mai ales, desagii mei se lecuiseră pe deplin de oftiga de care zăcuseră şi-şi recăpătaseră din nou vechea şi îmbelşugata lor rotunjime... Pentru leafa pe câteva luni înainte, părintele Ghermănuţă îngrămădise, pe fundul unuia dintr-înşii, foi late de podbal rotund, pe care stăteau aşternute şi mumificate, după cum pe fiecare aici le apucase vremea şi le încremenise fierbinţeala vetrii, popoare întregi de zglăvoace căpăţânoase şi de boişteni cu ochii holbaţi. O legătură cu felii de pere şi de mere zvântate la soare, mai pântecoasă decât un egumen, ţinea cumpănă, în celălalt desag, zglăvoacelor şi boiştenilor dimpotrivă; şi, tot pentru cumpăneală, împărţise părintele Ghermănuţă, de o parte şi de alta, ouăle răscoapte de la găinile unui sat întreg; iar golurile dintre calabalâcul meu de tot soiul erau îndeplinite cu nuci guralive, care frecându-se între ele, tuşeau în cor şi în cadenţă, bătând parcă tactul gebelei legănate a Pisicuţei mele. Pisicuţa, de altă parte, nedumerită asupra gălăgiei ce se făcea îndărătul său, întorcea capul din când în când şi împungea cu botul în desagi, ca şi cum ar fi voit să pună nucile la ascultare; nucile însă, ca şi cum i-ar fi făcut în ciudă, tuşeau mai tare şi ţipau mai ascuţit. Iar de cumva se oprea în loc şi se scutura, voind să arunce cât colo acel bucluc de la spatele sale, nucile ţipau şi mai ascuţit şi făceau o gălăgie infernală; şi astfel Pisicuţa, neputincioasă şi deznădăjduită, după ce stătea un minut pe gânduri, îşi relua, indignată, gebeaua întreruptă, iar nucile, scoborând glasul, tuşeau în cor şi în cadenţă şi băteau înainte, vesele parcă, tactul gebelei legănate a Pisicuţei mele. Vreo trei pâini cu gingini aspre şi un şip de rachiu călugăresc, cu îngrijire astupat şi pus la loc mai de fereală, alcătuiau, cu îndestulare şi prisosinţă, proviantul de drum al pribegiei mele.

    — Iaca, domnule, mai zise părintele Ghermănuţă, vârându-mi şi o secure în desagi, iaca, poate să aveţi nevoie de tăiat vreun lemn pentru foc ori pentru altăceva... Nu ştii cum vine vremea în pădure; când pleci la drum, nu-i rău să te îngrijeşti de toate...

    Bietul părinte Ghermănuţă!... Ar fi fost în stare să-mi dea şi rasa din spate... Atâta dragoste prinsese el pentru mine într-un timp aşa de scurt!...

    — Foarte mulţumesc, părinte Ghermănuţă, foarte mulţumesc, mai rămâi sănătos şi să ne vedem cu bine, zisesem eu, dând călcâie Pisicuţei.

    — Să mergeţi sănătoşi şi Domnul să vă aibă în paza sa, încheiese părintele Ghermănuţă, închinându-se până la pământ şi ridicând mecaniceşte dreapta spre comănac, ca şi cum ar fi voit să-şi ieie căciula din cap.

    Şi legănat de eterna gebea a Pisicuţei, mă îndreptam, odată cu zorile, spre tăriile dimpotrivă ale munţilor din miazăzi.

    Iar când, din depărtare ca de-o bătaie de puşcă, întorsei capul şi mă uitai îndărăt, zării pe părintele Ghermănuţă în poarta schitului, stând încă neclintit şi uitându-se cu jind în urma mea; apoi, cenuşiu şi mărunt cum era, se topi în zarea cenuşie a depărtării...

    Mergeam singur şi tăcut.

    Respiraţia aburoasă şi nemărginită a nopţii aruncase un linţoliu subţire şi străveziu de neguri albe peste pârăul care, tremurând parcă de frig pe pietrele-i reci, luneca cu murmur grăbit şi, ca o îngustă năframă întinsă pe lungul nesfârşit al văii largi, îşi pierdea cursul în taina depărtată a răsăritului...

    Noianul de lumină trandafirie al zorilor cuprinsese tot cerul din calea soarelui ce se vestea, iar peste adâncurile albastre ale văzduhului, ca nişte iuţi şi trecătoare gânduri amare ce ar fi umbrit în răstimpuri ochiul nemărginit şi limpede al lui Dumnezeu, fulgi singuratici de nouri albi, tiviţi cu lumină pe margini, lunecau molatic şi tăcut pe depărtate şi nesimţite adieri de vânturi... Firea toată părea cuprinsă de o solemnă încremenire şi florile răzleţe care însufleţeau întinderea cu multe feţe a prundişului mort, sfioase şi nemişcate, îşi înclinau spre pământ fruntea lor strălucită, sub greutatea scânteietoare a bobiţelor de rouă... Ai fi zis că fecioarele îşi plecau cu evlavie spre închinare, în templul sfânt al Naturii, capul lor virginal în faţa Celui-Atotputernic...

    Iar spre tăriile cerului înalt, ca şi atâtea făclii aprinse de făptură în cinstea Ziditorului său, se ridicau, drepte şi neclintite, vârfurile ascuţite ale brazilor, poleite de întâile raze ale soarelui curat şi rece...

    Şi glasul de pretutindeni al tăcerii sfinte şi netulburate, ca şi o cântare umilită de laudă, izvorâtă din adâncul inimii neprihănit al firii, se îndrepta, în accente misterioase, către îndurarea fără de hotare a Celui-Preaînalt.

    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

    Lăsasem de mult îndărătul meu orice urmă de viaţă omenească şi, rezemat pe cunoştinţele geografice ale Pisicuţei, urcam în pas de voie şi fără grijă suişul când mai repede, când mai trăgănat al câte unei poteci, ce-şi furişa şerpuitu-i umbros sub taina netulburată a pădurilor... N-am fost niciodată grozav de tare în ştiinţa gromolnicelor şi nici în a mâinii lui Damaschin; şi putea, prin urmare, lumina să se primenească, fără ştirea mea, oricât ar fi poftit şi, tot fără ştirea mea, să-şi încrunte cerurile sprânceana şi să-şi verse urgia lor asupra capului meu... Ceea ce însă începea să se adeverească erau potecile, care — după spusa părintelui Ghermănuţă — se încrucişau şi se tăiau între ele, de nu le mai dădeai de capăt...

    Şi, deşi în împrejurări grele filozofia nu m-a părăsit, cu alte cuvinte, deşi eram încredinţat că şi potecile, ca orice lucru în lumea asta trebuiau să aibă mai la urmă un capăt şi un sfârşit, totuşi o nemărginită şi neputincioasă ciudă mă cuprindea când vreuna din ele, cu apucăturile ei de femeie vicleană, mă purta după voie şi de nas până la hotarele murelor sau ale ciupercilor, ş-apoi deodată, ca şi cum cineva i-ar fi tăiat capul, se curma, îşi dădea sufletul şi murea la marginea vreunui desiş încâlcit şi întunecos al pădurilor...

    Ce să faci în asemenea împrejurări?... Stai nedumerit şi, cel mult, dacă-ţi este îngăduit să doreşti de a te afla şi tu sub pielea biblică a vreunui profet, spre a-ţi fi şi ţie dat să pui soarelui mâna la piept, să-l ţintuieşti în loc pe ceruri şi să-l îndatoreşti de a nu se mişca un pas mai mult, pănă ce nu vei fi găsit o potecă cinstită şi fără viclenie în suflet, care să te scoată cu ziua la vreun limpeziş.

    Astfel mă socotii foarte jignit de părtinirea dreptăţii cereşti, care hărăzeşte darurile atotputerniciei sale numai celor aleşi... Dar, în sfârşit, ceva trebuia să fac, şi făcui! mă lăsai la pronia întâmplării, un fel de zeitate oarbă, dar care vede mult mai bine decât zeităţile cu ochi şi cu care totdeauna m-am înţeles ca şi cu un vechi şi credincios prieten...

    Mulţumită deci acestei zeităţi prielnice mie, mă trezii peste puţin cu Pisicuţă cu tot în inima unor codri de două ori seculari, de unde orice urmă de potecă aproape dispăruse de sub copitele Pisicuţei...

    Descălecai să odihnesc...

    Şi de unde mă aşteptam ca fiorii reglementari de groază ai pustiului şi ai singurătăţii să-mi străpungă inima cu un fier aprins, dimpotrivă, o linişte senină, un soi de cerească beatitudine îmi cuprinse fiinţa mea întreagă... O pătură groasă de întuneric greu îmi păru că se desprinde şi că mi se ridică de pe suflet şi de pe inima mea care, uşurată ca de sub lanţurile zgomotoase ale unei grele închisori, începu să bată în voie, cuprinsă de simţiri străine de dânsa până atunci... Şi de ce n-ar fi fost aşa? Oare nu scuturasem eu de pe suflet şi de pe inimă grijile cicălitoare şi ridicole ale vieţii de toate zilele? Oare din ochii mei nu se ştersese, ca prin descântec, priveliştea deşănţată şi vrednică de milă a nemerniciei şi stricăciunii omeneşti? Nu eram eu slobod să cuget, să simt, să râd, să plâng, să ţip, să mă mişc sau să mă dau de-a tumba în toate chipurile şi după toate îmboldirile nestrunite ale propriei mele firi? Cine avea mai nemăsurată putere decât mine asupra nemărginirii mute şi solemne a singurătăţii şi a pustiului? Mi se părea că firea întreagă, de la ţânţar şi pân'la urs, datoare era să cinstească în mine pe regele său atotputernic; căci singurul stăpânitor de obârşie divină eram numai eu în ceasul acela!

    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

    Încălecai şi începui a urca la deal pe drum aproape fără de urmă... Pisicuţa se opintea din greu şi răsufla des... Deodată se opri, ca trăsnită, din mers şi eu tresării ca deşteptat fără de veste din somn. O stâncă ameţitor de înaltă şi dreaptă ca un perete căzuse parcă năprasnic din cer şi tăiase capul drumului pe care urcam la deal... Iar în timp ce eu mă scărpinam, de ciudă, în creştetul capului şi peste pălărie, Pisicuţa, fiindcă nu se putea scărpina şi ea ca mine, cu copita, apoi cu potcoava şi tot de ciudă scărpina şi ea pământul din care pietre mărunte, măcinându-se şi ciuruind, curgeau de-a rostogolul la vale.

    Dar, cum nu poţi, cu ciuda şi cu scărpinatul, să îndupleci pe o stâncă făr' de inimă şi făr' de suflet să ţi se dea din drum în lături şi să-ţi deschidă calea mai departe, de aceea şi Pisicuţa şi eu, după o scurtă, dar temeinică chibzuinţă, ne hotărârăm să lăsăm încolo şi ciudă şi scărpinat şi să aşteptăm cu răbdare voile mai blânde ale întâmplării... Ş-apoi era şi timpul. Soarele mai că păşişe peste răscrucile cerului şi foamea, care se învârteşte — se vede — în jurul omului, ca şi soarele în jurul pământului, sosise şi ea drept răscrucile stomacului meu şi, fără îndoială, că şi drept răscrucile stomacului Pisicuţei...

    N-aveam dinţii Zgripţuroaicei din poveste şi, prin urmare, nu puteam sfredeli stânca răsărită în calea mea, spre a trece mai departe; de aceea hotărâi să mă opresc şi să-mi fac aici zilnicul şi obişnuitul meu popas. Descălecai, dădui jos toată povara din spatele Pisicuţei, îi luai frâul din cap ş-o lăsai slobodă, spre a-şi căuta de suflet, ceea ce, de altmintrelea, mă hotărâi să fac şi eu... Şi, cum mă uitam în toate părţile, ca să fac mai aproape cunoştinţă cu locul hărăzit mie de întâmplare pentru vremelnicul meu popas, mă încredinţai încă o dată că tot înţelepciunea întâmplării cârmuieşte şi regulează rostul întreg al tuturor lucrurilor...

    Dreaptă cum era stânca, de parcă era trasă la cumpănă, avea totuşi jos şi cam la mijloc o scobitură destul de adâncă, în care cineva s-ar fi putut adăposti în larg, pentru orice împrejurare. Pe cât de sus se pierdea creştetul ei acoperit de păduri în adâncul cerului, pe atât, de la faţa potecii, în jos, se deschideau, pe dreapta şi pe stânga, spre fundul pământului, două prăpăstii cu adâncimi fioroase, pleşuve, aspre şi cu povârnişuri stâncoase, unde zmeurişul lui Dumnezeu creştea în deplina şi netulburata lui voie; cu alte cuvinte, pe lângă proviantul meu de ouă, de zglăvoace şi de nuci, înlesnit mie de părintele Ghermănuţă cu atâta dărnicie, întâmplarea îmi mai punea la îndemână şi zmeura răcoritoare şi îmbălsămată a munţilor săi... Foarte bine! "Dar, mă gândeam eu, unde se află zmeură şi stânci, acolo se ţin şi urşii"; şi, drept vorbind, eroismul meu se simţea cam la strâmtoare, când mi-nchipuiam că vreun morocănos sihastru al pustiului putea veni la mine foarte grav şi pe patru labe ca să mă întrebe de sănătate, pe mine, care n-aveam decât două!... Şi, într-un punct anumit, mi se părea chiar că zmeurişul e vânzolit de o vietate puternică, ba... mi se mai părea că şi un mormăit, plin de rele prevestiri, străbate depărtările până la mine... Era vântul care clătina întinderea trandafirie şi plină de soare a smidului de zmeură, şi poate că vreun brad sau paltin, cu încheieturile slăbite de bătrâneţe, se legăna scârţâind la suflarea aceluiaşi vânt... Din închipuire se naşte frica, din judecată bărbăţia... Cea întâi veşnic era cu mine, cea de a doua... mai pe apucate. Totuşi, până ce să-mi iau măsurile pentru ce era să fie mai târziu, găsii cu cale să-mi aşez în scobitura stâncii tarhatul meu întreg şi să priponesc pe Pisicuţa într-o aşezătură mai largă şi plină cu iarbă înaltă, de pe povârnişul uneia din prăpăstii; căci, de-aş fi lăsat-o slobodă, apoi, fantastică cum era şi iubitoare, ca şi mine, de pribegie, s-ar fi luat după florile ce scânteiau pe nemărginirea prăpastiei, în lumina soarelui de amiază, şi s-ar fi prăbuşit la vale de pe vreuna din nenumăratele muchii de stâncă, ce stăteau ascunse cu viclenie sub adăpostul de umbră netulburată al ierburilor înalte...

    ... Şi să fi îndrăznit cineva să tăgăduiască că toate cele nouă fericiri nu dăduseră peste mine!... Dezlegai desagii, scosei dintrînşii vestitul meu prosop şi, aşternându-l pe iarbă, la intrarea vremelnicei mele locuinţe, in propatulo9, cum ar zice antichitatea, îl ridicai sau, mai degrabă, îl scoborâi la treapta de faţă de masă... Am, câteodată, şi eu toanele mele de lux; decât mi se întâmplă aceasta tocmai atunci când lucrul se potriveşte mai puţin... Iar când mă găsii aşezat turceşte dinaintea îmbelşugatului meu ospăţ cu tot soiul de merinde, mă simţii foarte nenorocit că nu am prilejul de a pofti la masa mea pe vreun nevoiaş de rege sau împărat, care — o dată măcar în viaţa lui — nu s-a învrednicit să mănânce o singură frunză de podbal, cu zglăvoace cu tot, să guste rachiu călugăresc cu mirodenii de inipere şi izmă creaţă, sau cel puţin să se fi lungit într-un cot, fără de grijă, pe iarba verde şi înflorită de pe răscrucile pământului!...

    Sfârşii ospăţul meu cu mere zvântate şi cu nuci, adică cu fructe, şi deci după toate regulile înalte ale celei mai rafinate gastronomii. Strânsei rămăşiţele prânzului în desagi şi vârâi desagii în fundul scobiturii...

    Nu ştiu cum, dar mă simţeam parcă "la mine acasă"; şi fiindcă oricine, la casa lui, trebuie să facă şi ceva gospodărie — apoi, în lipsă de covoare de Persia, aşternui pe jos poclada de sub şa, rezemai şaua în chip de pernă lângă unul din pereţii lăturalnici al scobiturii, aninai frâul la intrare, într-o aşchie mai răsărită de stâncă; în alta, şi tot la intrare agăţai mantaua; ba mi se pare că, cu un târş de brad în loc de mătură, făcui şi ceva curăţenie pe dinaintea uşii... Şi dacă stăpâna ar fi fost acasă, aş fi crezut că întâmplarea îndreptase paşii lui Ulise spre peştera zeiţei Calipso... Setea mă cuprinse; scoborâi în zmeurişul din care Pisicuţa nu-şi arăta pe deasupra decât numai vârful urechilor şi, cu zmeură îmbălsămată şi răcoritoare, o astâmpărai şi pe dânsa.

    Tăiat în faţă de trufaşa şi imensa stâncă aeriană, încins pe laturi de cele două prăpăstii, ar fi trebuit, ca să pot merge mai departe, sau să mă înalţ la ceruri zburând, sau să mă cobor în Tartar de-a rostogolul; dar, fiindcă nu eram gata încă pentru nici unul din aceste două soiuri de călătorie, amânai pentru mai târziu şi pe una şi pe alta. Rămăsei deci locului; cu alte cuvinte, deşi aş fi putut ieşi din încurcătură într-un chip oarecare, mă hotărâi totuşi să mă folosesc de adăpostul hărăzit mie de pronia întâmplării şi să aştept aici voile mai blânde ale ei. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât, dacă jumătate din prorocirile părintelui Ghermănuţă, cea cu potecile, se adeverise, de ce adică nu s-ar fi adeverit şi cealaltă jumătate, cu primenitul luminii? Căci luna, măcar că e lună, dar mai la urmă e tot femeie; şi să te ferească Dumnezeu de primenitul femeilor!... Cu ce mai de nouri groşi şi nestrăbătuţi ochiului iscoditor nu era să astupe şi să zăvorască ea uşile cereşti ale sanctuarului său de misterioasă primeneală!... Câtă apă din văzduhuri nu era să-i toarne sfântul Ilie din cap spre a se la şi a se curăţi de rugina groasă, lăsată de negurile nopţilor pe faţa ei bălaie şi în părul ei blond! Câtă hodorogeală de tunete, ce mai vânzoleală şi trăncăneală de pretutindeni nu era să zguduie, din temelie, gospodăria cerească!... Câte lumini nu trebuiau să-i aprindă fulgerele înaintea oglinzilor ei de senin, spre a-şi cerceta mai cu deamănuntul în ele greşurile chipului său grăsuliu şi sprâncenat!... Şi când te gândeşti că eu întru nimica nu eram vinovat să duc în spate urmările acestei cochetării cereşti!... Aprinsei o ţigară şi mă lungii într-un cot dinaintea vizuniei mele...

    În golul înalt de sub picioarele mele, se întindea spre răsărit noianul fără hotar al munţilor pitici, ce-şi ridicau cu sfială parcă piscurile lor viorii şi văpaia de aur a soarelui înflăcărat; aburi uşori şi străvezii, ca o reţea alburie şi subţire de aţă de paingăn, împânzeau imensitatea nemărginirilor deşerte... Albastrul şters al văzduhului topit apăsa greu peste pământ, iar sub arşiţa covârşitoare a miezului zilei, vântul adormise obosit; frunza codrilor nu se clătina şi tăcerea netulburată îşi întinse pretutindeni neţărmurita ei stăpânire... Inima lucrurilor încetase de a mai bate şi o sincopă colosală ai fi zis că tăiase suflarea în pieptul uriaş al Naturii... Moartea păşise parcă peste hotarele vieţii şi viaţa se tupilase în adâncurile cele mai dinlăuntru ale firii încremenite... Şi cine ştie câtă filozofie nesărată şi câtă poezie sforăitoare n-aş mai fi făptuit eu cu gândul în faţa amorţitei vieţi universale, dacă pronia cerească nu m-ar fi dăruit cu o nepreţuită însuşire: ori de câte ori mă găsesc în faţa priveliştilor mari ale Naturii liniştite, mă cuprinde numaidecât sau melancolia, sau... somnul, două stări ale persoanei mele, între care niciodată n-am făcut deosebire; căci după cum melancolia e somnul sufletului, tot aşa somnul e melancolia trupului; şi fiindcă nu-mi era somn, mă hotărâi să rămân melancolic...

    Umbra stâncii mele de adăpost înmormântase împrejurările depărtate într-un soi de amurg prea timpuriu, care-şi întindea liniştea sa netulburată până la hotarele luminoase ale zilei ce ardea încă în toată puterea caniculară a razelor soarelui... O suflare de vânt răzleaţă şi molatică, furişându-se din ascunzătoarea-i răcoroasă de frunziş întunecos, se abătu fără de veste peste întinderea înflorită din faţa mea; iar sub mângâierea uşoară şi trecătoare, florile îşi plecară spre pământ fruntea lor drăgălaşă, ca sub farmecul unei sărutări cu dor aşteptate; şi poate că ceea ce strălucea între foile albastre ale uneia din ele era o picătură de rouă sau... poate chiar o lacrimă de bucurie sau de durere... Oare Ziditorul a toată făptura n-a aşezat câte-o scânteie de viaţă şi de simţire în fiece lucru, de la om şi până la firul de nisip?... De ce dar n-ar plânge florile sau nu s-ar tângui cu glasuri de vânt? Şi de ce, încă, n-ar geme râurile cu eterne suspinuri de ape?... Şi era în ceruri atâta strălucire, pe pământ atâta linişte sfântă!...

    Un sforăit puternic şi un nechezat ascuţit al Pisicuţei rupse firul melancolic al cugetărilor mele şi mă făcu să sar grăbit şi drept în picioare şi să alerg iute lângă dânsa; poate că simţise ceva... Cercetai cu de-amănuntul împrejurimile... nu era nimic...

    Ba cu una, ba cu alta, soarele se plecase simţitor înspre apus, şi întunericul peste curând avea să sosească. Mă pusei deci în cale să-mi iau măsurile pentru siguranţa deplină a popasului meu de noapte, lucru pentru care, de altmintrelea, aveam încă destulă vreme la îndemână... Securea părintelui Ghermănuţă, ajutată de puterea sălbatică a braţelor mele, făcu minuni... În mai puţin decât s-ar crede, pădurile împrejmuitoare zăceau doborâte la pământ!... Şi iarăşi, în mai puţin decât i-ar trece cuiva prin minte, în faţa peşterii mele şi pe întinderea trebuitoare, pădurile desfiinţate se prefăcură într-un val înalt şi nestrăbătut de trunchiuri de copaci, încâlcite la un loc cu crengile lor. Pari lungi şi deşi, bătuţi până la pământ în mijlocul valului, străjuiau drepţi şi neclintiţi, cu vârfurile lor ascuţite, creasta zburlită a întăriturilor mele; iar între peretele stâncii şi unul din capetele arcuite ale valului meu, lăsai o strâmtă deschizătură, ca loc de intrare şi de ieşire. Apoi târâii înlăuntru un munte întreg de vreascuri şi de uscături, care ar fi fost îndeajuns să hrănească pentru veşnicie focul nestins pe altarele Vestei...

    N-aveam chip, n-aveam cu ce, dar într-un par mai înalt aş fi aninat şi clasica înştiinţare, pe care Romulus cu atâtea mii de ani o înfipsese, înainte de mine, pe zidul cetăţii sale: Morietur quicumque transiliet moenia mea10... Şi iată-mă deci în stare să stau de vorbă, peste gard bineînţeles, cu orice sihastru morocănos şi cu patru labe al pustiului munţilor, ba chiar, la nevoie, să am destulă vreme de a-i frige şi ochii cu tăciuni, de cumva s-ar fi încumetat la vreo călcare de domiciliu... Şi dacă mai pui la socoteală securea, adică toporul părintelui Ghermănuţă, şi cele şase focuri ale revolverului meu cazon, apoi înţelege oricine că mă găsii îndreptăţit, după ce-mi sfârşii treaba, să mă primblu şuierând, cu mâinile la spate, pe dinaintea iscusitelor mele isprăvi, şi să gust în pace deplină fericirile netulburate ale singurătăţii... Iar când cele de pe urmă raze roşietice ale soarelui de apus poleiau încă hotarele de răsărit ale depărtărilor neguroase, dezlegai pe Pisicuţa din pripon ş-o vârâi între întărituri; îi smulsei din zmeuriş şi-i adusei, pentru noapte, un braţ zdravăn de iarbă fragedă şi înflorită, astupai intrarea cu trunchiuri de copaci bine înţepenite şi pusei, cu chipul acesta, între mine şi pustiu, o stavilă nestrăbătută... Eram acasă la mine.

    Curând scăpătă şi soarele după cele mai de pe urmă trepte ale apusului, iar Dumnezeu umplu, în urma lui, cu întuneric, cupa imensă a haosului său, de la cele mai de jos adâncuri ale pământului până la marginile cele mai deasupra ale cerurilor... Şi formele schimbătoare ale lucrurilor se topiră şi se mistuiră în noapte ca într-o mare întunecoasă şi fără de margini... Ceasul de pace şi de linişte sună tăcut de pretutindeni, şi Firea amorţită îşi plecă spre odihnă capul său... Tăcerea îşi întinse adâncul tainei sale până la hotarele cele mai de pe urmă ale nesfârşitului, iar din înaltul cerurilor mâna îndurătoare a Celui-Preaputernic aprinse milioanele sale de stele şi, cu lumina lor strălucitoare, călăuzea, pe drumul fatal al veşnicei sale pribegii, calea oarbă a pământului... Susurul domol, prelung şi nehotărât al tăcerii mute se ridica peste abisuri, ca o cântare fermecată de leagăn, şi lumile dormeau duse pe braţe imense de întuneric... Iar peste tot şi peste toate, se aprinse la răsărit, ca o candelă de străjuire, luna plină a sfârşitului de iulie şi, prin rariştea neagră a pădurilor, îşi trimise până la mine întâile luciri fantastice şi mişcătoare ale razelor sale argintii, piezişe şi reci... Îmi descoperii capul şi, plecându-mi fruntea înaintea răsăritului, îmi făcui semnul crucii...

    Mă culcai şi adormii repede.

    Când mă deşteptai a doua zi, numai după o clipă parcă de somn, băgai de seamă că soarele fusese cu mult mai harnic decât mine, căci se părea că se înălţase pe ceruri în vârful degetelor şi, de peste întărituri, se uita furiş la mine, tocmai în fundul peşterii. Focul somnoros mistuia, fumegând, cel de pe urmă tăciune; Pisicuţa, cu câteva fire de iarbă afară din bot, dormita pe toate cele patru picioare ale sale... Dădui în lături stavila de la intrare şi ieşii afară din... vizunie. Linişte netulburată în cer şi pretutindeni! şi nici un vânt din cele patru nu-şi părăsise încă culcuşul său, spre a învia codrii adormiţi. Peste deşertul înalt şi plin de lumină al văilor adânci, numai gaia, cu ţipet flămând şi ascuţit, spinteca văzduhurile ca o săgeată neagră şi iute. Şi deşi ziua era la început, soarele totuşi ardea cu putere şi prevestea o adevărată zi de cuptor. În zadar cercetai cu privirea întinderea cerurilor până la cele mai depărtate margini ale sale: nici o pată de nor nu plutea peste seninu-i albastru şi limpede. Soarele îşi acoperise faţa cu un zabranic de aburi roşietici şi stihiile păreau că plănuiesc ceva în încremenirea lor. Astfel luai hotărârea să mă astâmpăr locului, până se va alege la o parte. Potrivit, aşadar, acestei hotărâri, urma să îndeplinesc, pe ici pe colea, unele lipsuri ale vremelnicei mele gospodării. Priponii pe Pisicuţa într-o aşezătură cu iarbă înaltă, mai largă şi pe îndelete aleasă; doborâi din nou la pământ alte păduri seculare şi, cu trunchiuri pe care nu mă pricep cum de le mai putea pământul geui pe spatele sale, lărgii şi înălţai întăriturile mele, până la punctul de a nu-i mai da mâna sfântului soare să mi se oglindească înlăuntru, decât doar la amiază. Vânturile trebuiau să-şi sfărâme furia lor vijelioasă de neclintirea zidurilor de lemn ale Genuclei mele; şi fie că ciclopii vor fi lăsat sau nu vor fi lăsat urme de trecerea lor pe pământ, ştiam însă că cerurile şi pământurile vor trece, dar... întăriturile mele vor rămânea!... Oricum, dar mă simţeam mândru; şi încă cu drept cuvânt; de aceea păşii mai departe spre îndeplinirea altor lipsuri deopotrivă strigătoare la cer. Ştiam eu, de pildă, câtă vreme era să stau locului? Ş-apoi proviantul pe care-l aveam la îndemână era să-mi fie de ajuns?... Atâtea probleme care se cereau dezlegate numaidecât. Înarmat deci până-n dinţi, şi cu parul cel ascuţit în dreapta, plecai în pădure după ciuperci... Peste puţin, mă întorsei cu desagii plini de hribi, de râşcovi şi de nicoreţi; cât despre zmeură, dacă mi-ar fi fost sete, n-aş fi avut decât să întind mâna şi s-o culeg chiar de sub labele ursului. Dar ceea ce băgam de seamă în toiul tuturor acestor îndeletniciri ale mele era dragostea ce prindeam, văzând cu ochii, pentru viaţa de sălbatic... Ba fu chiar un moment, când n-aş fi putut spune cu siguranţă dacă vreodată fusesem în altă stare decât în cea de faţă; şi dovadă despre aceasta e că uitasem cu desăvârşire deosebitele forme ale nasului deosebiţilor mei prieteni din lumea cealaltă. Şi mi se părea mie că tot ce trăise altădată sub ochii mei nu putuse fi decât fantasmagoria bolnavă a unui vis sau, cel mult, amintirea neguroasă despre lumea fosilelor vreunei depărtate perioade geologice, despre care sau citisem undeva, sau îmi povestise cândva vreun funebru iscoditor de oseminte vechi şi antedeluviane!...

    Dimineaţa trecuse călduroasă şi sosi de-amiaza ucigător de arzătoare. Soarele îşi ridicase de pe faţă zăbranicul său de aburi roşietici, şi, ajuns în răscrucile cerurilor, îşi cumpănea, parcă neclintit, pe albastrul şters al adâncurilor, discul său alb de lumină topită; iar din ceruri peste pământ, ca din o sită imensă, mâini colosale şi nevăzute cerneau o ploaie de foc mistuitor... şi pământul părea cufundat într-o genune de flăcări... De prin adâncul văilor, de peste înălţimea coamelor codrului, de pe întinderea scânteietoare a smidurilor înflorite, valuri străvezii de aburi sclipitori se ridicau în unde creţe şi, tremurând în zare, se topeau în văpaia înaltă a cerului aprins... În turbarea ei caniculară, arşiţa miezului înflăcărat al zilelor de iulie muşca cu dinţi de foc de pretutindeni şi îşi ostoia setea sa covârşitoare cu cele de pe urmă picături de viaţă, umede şi vii, sorbite din vinele adânci ale lucrurilor... Şi, de pretutindeni, toate, într-un susur nedesluşit, sfârâiau a uscăciune!... Codrii uriaşi, ca o mână de vreascuri netrebnice, se zvârcoleau neputincioşi şi ţipau de usturime înăduşită, sub văpaia incendiului universal. Greierul, cântăreţ neobosit al zilelor de vară, amuţise, istovit, sub umbra înălţimii ocrotitoare a ierburilor; veveriţa pusese frâu neobositei sale zburdălnicii şi, cuprinsă parcă de neclintirea prefăcută a morţii, îşi mistuise fiinţa sa în încheietura umbroasă a unei crengi aeriene. Gaia nu mai spinteca văzduhurile cu ţipăt flămând şi ascuţit, vântul nu mai clătina frunza pădurilor, şi nici un fulg de nor nu mai îndrăznea să brăzdeze cu umbra-i subţire înălţimile aprinse ale împărăţiei focului... Cât despre mine, lungit cum stăteam în fundul cel mai din adânc al peşterii mele, fără teamă de priviri iscoditoare, îmi făceam socoteală cum aş putea împărtăşi posterităţii depărtate deosebitele simţiri pe care le încearcă cineva când e aruncat, de viu şi fără păcate, în gurile de flăcări ale Tartarului! Şi fiindcă Pisicuţa, din iarba înaltă în care stătea înmormântată până la gât, sforăia deznădăjduit, mă dusei s-o dezleg din pripon şi s-o aduc între întărituri. Nu mă putui totuşi opri de a nu mă desfăta o clipă, privind la lupta uriaşă, ce se încinsese între ea şi o muscă mare cu spatele lucitoare şi verzii, care năzuia, numaidecât, să se adăpostească de arşiţa dogoritoare a soarelui în umbra umedă a uneia din nările ei; şi cu greu ai fi putut hotărî care dintre amândouă erau mai iscusite în strategie, musca sau Pisicuţa? Căci, dacă Pisicuţa îşi apăra nasul, scuturând din cap în toate părţile, musca, nu mai puţin, cu o preciziune vrednică de cea mai desăvârşită balistică, ochea şi prindea nasul Pisicuţei din zbor şi se înfunda, cu iuţeala unei săgeţi, în adâncul uneia din nările ei; atunci Pisicuţa sorbea şi îşi umfla pieptul său puternic cu jumătate din atmosfera pământească; iar când aerul, astfel sorbit, era înapoiat cerului sub forma ruptă şi zguduitoare a unei furtunoase note de trombon, musca ţâşnea zăpăcită din nara Pisicuţei şi îi trebuia vreme până să se dezmeticească şi să se descurce din ierburile încâlcite în care fusese aruncată, spre a-şi găsi din nou echilibrul de luptă... De la o vreme musca îşi schimbă planul de atac şi începu să bată părţile mai slabe ale citadelei, ca şi cum, adică, Pisicuţa n-ar fi avut nici picioare, nici coadă, nici dinţi şi, mai cu seamă, darul nepreţuit de a-şi scutura cu atâta putere pielea spatelor sale, încât geniul strategic al tuturor muştelor universului la un loc ar fi rămas neputincios faţă de cutremurul prăpăditor al spinării şi al coastelor ei... Şi, deşi eram încredinţat că, în cele din urmă, biruinţa va cumpăni spre partea Pisicuţei, mă hotărâi totuşi să intru la mijloc, în această epopee măreaţă şi crâncenă ce se desfăşura ochilor mei, şi dezlegând-o deci din pripon, o condusei, ca o altă zeitate antică, sub egida-mi ocrotitoare înlăuntrul sacrosant al întăriturilor mele!... Iar pornirile războinice şi sângeroase ale muştei cu spatele lucitoare şi verzii se ostoiră la hotarele umbroase ale pădurii.

    Soarele păşise de mult acum peste creştetul stâncii mele de adăpost, şi înălţimile din apus îşi prelungeau repede chipurile lor de umbră deasupra văilor dimpotrivă. Noaptea se vestea grăbită din adâncuri şi luna nu păşise încă dincoace de hotarele răsăritului său. În schimb însă, de sub marginile depărtate ale văzduhului, de pretutindeni, nenumărate grămezi vinete de nouri posomorâţi, cu frunţi îndrăzneţe şi ameninţătoare, se iviră fără de veste şi împânziră într-o clipă, de jur împrejur, linia de împreunare a cerurilor cu pământul... Ai fi zis că imense şi negre urdii de fantome uriaşe urcau, în rânduri strânse, pe înalte trepte de haos, spre asaltul cel mai de deasupra al tăriilor cereşti... Un tunet răzleţ, răsărit din miazănoapte, răscoli clocotitor nemărginirile rotunde, şi un ropot fără întrerupere şi nedesluşit vestea, de pretutindeni, apropierea prăpăstioasă a artileriei cereşti... O puternică suflare de vânt trecătoare şi iute, ca un glas de pieire, strecurându-se printre frunzişuri, se stinse, tânguios şi jalnic, în nesfârşitul umbros al depărtărilor... Vijelia îşi trimisese înainte pe cel mai ager dintre vestitorii săi înaripaţi... Şi, de peste firea întreagă, până la hotarele auzului, într-o clipă se ridică, pe mii de note discordante şi totuşi armonice, simfonia înfricoşată a frământării şi a zbuciumului universal!... Puterile adâncului se treziseră de pretutindeni şi, sub ocrotirea oarbă a nopţii, îşi dezlănţuiră asupra pământului îngrozit furia lor prăpăditoare... Uraganele umplură jgheaburile largi ale munţilor şi, ca nişte imense puhoaie vijelioase, se rostogoleau prăpăstios la vale; viforul şuiera, gemea şi urla în răstimpuri cu glas acum de frunze spulberate, acum de codri zbuciumaţi, acum de munţi cu furie zguduiţi pe temeliile lor de cremene eternă... Sclipirile neîntrerupte şi orbitoare de lumină frântă ale fulgerelor spintecau, pe linii fantastice şi nemărginit de lungi, întunecimile fioroase ale nopţii înalte... Şi, între cele patru hotare ale nesfârşitului, întinderile oarbe tremurau cu răstimpuri scurte de întuneric şi lumină albăstrie sub licăririle fugătoare şi iuţi ale focului ceresc... Fierbeau văzduhurile şi cerurile clocoteau sub descărcările zguduitoare ale tunetelor, şi pământul înfricoşat se cutremura nemernic, până în cele mai din adânc ale temeliilor sale, sub ropotul de trăsnete care cădeau asurzitoare prin întuneric, ca nişte imense bombe de flăcări, şi spulberau, ca şi cum ai sufla într-un strop de ţărână, frunţile de stânci îndrăzneţe ale celor mai semeţi dintre munţii săi... Şi sub zvârcolirea fără de margini a frământării şi sub urgia întregului zbucium al făpturii, zăgazurile cerului se rupseră, jgheaburile adâncului se desfundară şi, din înaltul întunecimilor, se prăpăstuiră asupra pământului, cu şuier de aer sfâşiat, potopul greu al apelor cereşti... Şi gemătul vijeliei pustiitoare îşi amesteca simfonia sa de nimicire cu urletul rostogolirii clocotitoare a şuvoaielor pământului... Iar sub urgia vijelioasă a apelor, stâncile, zguduite din înălţime şi smulse de pe temeliile lor de veacuri, se rostogoleau prăpăstios în genunile adânci ale văilor... şi sub izbirea lor neîndurată, brazii trufaşi ai codrilor se frângeau cu glasuri de trăsnet şi umpleau depărtările întunecoase şi goale cu cel mai de pe urmă răsunet prelung al prăpăstuirii lor de veci!...

    Cine ştie dacă ceasul cel grozav al împlinirii vremilor de apoi nu sunase acum şi dacă nu era scris în cărţile oarbe ale ursitei ca să se aprindă şi să ardă osia nemăsurată a lumilor, de la un capăt până la celălalt? Iar temeiurile firii să se prăbuşească şi să umple, cu pulberea lor măruntă, întunecimile goale şi fără de sfârşit ale haosului negru, din care puterea cuvântului dumnezeiesc le scosese spre fiinţă?

    Se poate... Toate se puteau; un singur lucru nu se putea: acela anume ca, odată cu desfiinţarea tăriilor făpturii, să se desfiinţeze şi tăriile mele... În zadar viforul, vijelia şi uraganele se izbiseră oarbe în clădirea zburlită de crengi uriaşe a întăriturilor mele, căci nu izbutiră decât să se sfâşie şi să urle de durere şi de ciudă... Şi parii de sprijin ai îngrăditurii mele de păduri peste păduri, înfipţi până-n inima pământului şi înalţi până la ceruri, cu vârfuri albe de dinţi ascuţiţi, râdeau prin întuneric de opintirile deznădăjduite ale neputinţei lor; iar pe povârnişurile de epică amintire, calde încă de eroismul Pisicuţei şi de pornirile războinice şi sângeroase ale muştei celei mari cu spatele lucitoare şi verzii, pânza deasă a apelor cereşti era sfâşiată în două de grebănul lung şi îngust al muntelui meu de adăpost şi, cu iuţeală de vifor şi cu clocotiri de tunete, se rostogolea pe două părţi spre genunile adânci ale văilor... Şi se rostogolea cu stânci, cu iarbă, cu flori, cu zmeuriş, cu toate idilele şi iluziile Pisicuţei mele, dar, mai ales, cu hribii, cu nicoreţii, cu ciupercile, cu râşcovii şi cu bureţii de tot felul pe care-mi-ntemeiasem nădejdea viitoare a întâmplătoarei mele schivnicii de mai târziu...

    Cum însă sufletul meu niciodată n-a fost în stare să ducă prea multă vreme în spate povara ucigătoare a sublimului, şi cum puterile întunericului, în urgia răzvrătirii lor, izbise, pe toate glasurile, clapele imense ale claviaturilor făptuirii, aş fi ajuns în cele din urmă să găsesc banală şi monotonă această rodomontadă a stihiilor, dacă ele nu şi-ar fi tras măsurile tocmai la timp... Poate să fi fost pe la cântători, când urletele vijeliei începură a-şi scoborî glasul, şi zbuciumul codrilor a se mai potoli; un tunet răzleţ încercă, din miazăzi, să mai răscolească clocotitor nemărginirile întunecoase, dar, iute, îşi stinse neputincios, în tăcerea nopţii adânci, duruitu-i depărtat... Artileria cerească scoborâse treptele văzduhului spre lumea cealaltă... Cineva trase parcă în lături perdeaua neguroasă a norilor şi, în întunericul cel mai de deasupra al cerurilor, o poartă de senin limpede se deschise spre adâncimile umbrelor albastre şi o stea cu lumină tremurătoare îşi cumpăni, sfioasă parcă, chipul său peste adâncuri... Numai şuvoaiele apelor, nepotolite încă, îşi mai trimiteau de prin văi, până-n depărtare, vuietul lor nedesluşit şi surd... Fiori iuţi de vânturi uşoare însufleţeau, în răstimpuri, neclintirea frunzişului negru, şi picături de apă mari cădeau grele pe pământ...

    Cu vreascuri uscate, puse mai dinainte la adăpost, aţâţai un foc uriaş, şi întunecimile îngrozite fugiră să-şi adăpostească frica lor la marginile cele mai depărtate ale pământului; iar în bătaia luminoasă a focului, Pisicuţa, înfiptă neclintit pe toate cele patru picioare ale sale, cu capul în jos şi cu urechile plecate, stătea nemişcată cu încremenirea unei statui de bronz, tăiată pe fund de întuneric; de pe vârful prelins al moţului său din frunte, cele de pe urmă picături de apă ale potopului ceresc se strecurau domol şi rar şi, lunecând pe jgheabul strâmt dintre amândouă nările ei, cădeau grele pe pământ... Dormea şi visa!... "Dormi în pace!" îi dorii eu în gând, aruncându-i poclada pe spate şi închingând-o cu tafturul... "Dormi în pace!" Şi tot în pace mă hotărâi să dorm şi eu în fundul tihnit al vizuniei mele, după ce mai întâi aruncai pe foc, cu trunchiuri cu tot, crengile unui întreg codru de brazi, atâta adică cât să poată el mistui pân-a doua zi; şi în pace, prin urmare, dormirăm până-n ziuă şi eu şi Pisicuţa...

    Iar a doua zi, când mă deşteptai şi mi-aruncai privirile peste împrejurimi, Firea întreagă mi se păru ca răsărită atunci pentru întâiaşi dată, din sânul adânc al apelor Creaţiunii. Atâta era de fragedă, atâta era de virginală! Soarele însufleţea, cu lumina de aur idealizat a razelor sale, picăturile mari şi grele de rouă curată, care atârnau pe vârful negru-verde al fiecărei frunze mici şi ascuţite de brad; ierburile subţiri şi mlădioase, sub greutatea aceloraşi picături de rouă, îşi plecau molatic fruntea lor înspre pământ; iar sub căldura soarelui dătător de viaţă florile galbene, albastre şi roşii, ca trezite din somn, îşi ridicau încet către ceruri potirul lor strălucitor. Un văl străveziu, ţesut din fire limpezi de lumină trandafirie şi cer albastru, acoperea imensitatea solemnă a nesfârşitului, şi imnul tăcerii netulburate se înălţa de pretutindeni, ca o rugă de mulţumire către Ziditorul puternic a toată făptura... Numai greierul păgân tulbura în răstimpuri, cu şuier pătrunzător, ceasul măreţ de rugăciune, şi gaia, ca o săgeată neagră şi iute, spinteca văzduhurile largi cu ţipet flămând şi ascuţit...

    Deschingai tafturul Pisicuţei, îi luai poclada din spate şi, scoţând-o din întărituri, o priponii în zmeurişul pologit încă de ploile nopţii, dar care începuse a se ridica pe picioare sub razele acum fierbinţi ale soarelui înalt pe ceruri.

    Ziua trecu. Trecu şi noaptea, şi altă zi lumină iarăşi cu strălucirea ei liniştea singurătăţii mele; şi altă noapte îngână încă cu cântecul de leagăn al susurului său căpătâiul somnului meu fără de visuri... Dar vine o vreme când Natura te soarbe cu atâta putere neîndurată în adâncul sălbătăciei sale, încât ţi s-ar părea că sângele tău stricat şi păcătos a fost înlocuit în vinele tale cu sânge de vioaie şi ageră jivină a codrilor... Şi eu, care mi se părea că plutisem patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi peste toate valurile fără de frâu ale tuturor potopurilor, aveam dreptul să mă uit ca spre o zare depărtată la timpurile de altădată, şi să privesc, ca prin sită, la chipurile şterse ale unei lumi pentru veşnicie înmormântate sau, cel puţin, să-mi cercetez barba, spre a mă încredinţa că nu e nici albă, nici până la brâu şi că, prin urmare, nici nu mă ridicasem la treapta vreunui patriarh, ferit prin îndurarea proniei cereşti de pieirea a toată suflarea...

    Cum însă lucrurile toate au un sfârşit în lumea asta, tot aşa avură sfârşit şi merindele mele: ouăle, nucile, pâinea, zglăvoacele, merele, perele şi boiştenii fuseseră de mult desfiinţate; şipul cu rachiu îşi dăduse, şi el, suflarea sa cea mai de pe urmă, şi numai câte un hrib sau nicoreţ se mai arăta răzleţ, pe ici pe colea, prin vălmăşagul imens al calabalâcului meu de tot soiul...

    Iată pentru ce, privind cu jale la cei câţiva bureţi ce mai rămăseseră, mi se părea că mă aflu înaintea unor


    "Rari nantes in gurgite vasto"11


    din clasica antichitate... Atâta numai că, după ce, la prânz, îmi mâncai fripţi pe cei din urmă troieni ai mei, nu mai avui, măcar în gând, putinţa de a mai glumi pe socoteala vreunei depărtate antichităţi, oricât de clasică ar fi fost ea...

    Când soarele scăpătă după-amiază, mă hotărâi, ca un alt Robinson, să cercetez împrejurimile, spre a mă încredinţa de nu cumva vreo potecă, oricât de îngustă, ar fi tăiată pe coasta prăpăstioasă a muntelui, sau, cel puţin, dacă aşezarea locurilor n-ar fi priincioasă urmării mai departe, cu oricâtă greutate, a drumului meu întrerupt. Şi, fiindcă Pisicuţa ar fi fost în stare să smulgă priponul şi să se ia după mine, apoi mă dusei şi, dezrădăcinând din munte o stâncă uriaşă, ce-mi căzu la îndemână, o răsturnai peste capătul priponului ieşit afară din pământ. Apoi, înarmat până-n dinţi şi cu parul cel ascuţit ca unealtă de sprijin, plecai să dau ocol muntelui meu de adăpost... N-aş putea spune cum şi cât am mers; fu însă un moment când, spre cea mai mare glorie a mea, băgai de seamă că Natura, pe lângă alte multe, mari şi foarte înalte însuşiri, mă dăruise şi cu cele mai de căpetenie talente ale celui mai iscusit dintre alpinişti... Altfel nu m-aş fi putut lămuri cum, fără să-mi pierd cumpăneala o singură clipă, mă trezii deodată acăţat pe o aşchie de stâncă între cer şi pământ, de unde, sub picioarele mele, prăpastia se deschidea neagră, fioroasă şi fără fund, iar deasupra capului, peretele drept de stâncă îşi pierdea creştetul aerian în înălţimile albastre ale văzduhului... Totuşi, fiindcă, cu oarecare chibzuială, se putea încă păşi înainte, păşii; şi, iarăşi, fiindcă, cu oarecare îndrăzneală, s-ar fi putut sări peste crăpătura adâncă dintre două stânci, sării; şi păşind acum cu chibzuială, acum sărind cu îndrăzneală, mă trezii pe muchia unei opcini pleşuve şi largi, la picioarele căreia munţii se tupilau smeriţi ca nişte umilite şi sfioase straturi de verdeaţă.

    Mă lungii într-un cot pe iarba moale şi spre sărbătorirea deplinei mele biruinţe împotriva stavilelor de tot felul, pe care codrul şi muntele mi le ridicase în cale, aprinsei o ţigară, al cărei fum se înălţă, prin depărtările albastre, până sub temeliile înalte ale stelelor lui Dumnezeu... Şi, iarăşi, fiindcă, de-a puterea fi, trecusem, cu toată alcătuirea fiinţei mele, spre tagma isteaţă a jivinelor, apoi cu instinct ager şi fără de greş, neabătându-mă adică din cale cu un palmac, măcar, la dreapta sau la stânga, mă întorsei pe acelaşi drum la întăriturile mele, unde Pisicuţa mă aştepta nemişcată şi cu ochii ţintă în desişul în care mă văzuse mistuindu-mă... Un nechezat de duioasă mulţumire întâmpină, din parte-i, cu tremolo de bas profund, sosirea mea cu nerăbdare aşteptată...

    Întunericul sosi repede şi, mai mult din obişnuinţă decât de nevoie, aprinsei focul reglementar de noapte; iar când dădui să scot din desagi sărăcăcioasa mea cină de seară, mă încredinţai cu deznădejde că încetaseră, sărmanii, de a mai fi urechea de îmbelşugare a calului năzdrăvan din poveste... Dar, fiindcă flămând, iarăşi, nu mă puteam culca, apoi aşa turceşte cum stăteam dinaintea focului şi cu nasul în tăciuni, mă ospătai şi eu, după putinţă, cu nu ştiu a câta dumnezeiască "fericire", care glăsuieşte că "cei flămânzi se vor sătura", şi potrivit, aşadar, şi meşteşugului meu de dascăl de gramatică, mâncai şi mă săturai la timpul viitor.

    A doua zi, în revărsatul zorilor, după o scurtă sfătuire cu Pisicuţa, în care îi dădui toate învăţăturile trebuitoare, de cum adică urma să calce şi să se cumpănească printre stâncile prăpăstioase ale coastelor muntelui, şi, după ce, mai ales, căpătai încredinţarea că m-a înţeles şi că va fi următoare sfaturilor mele, îi aruncai pe spate şaua şi peste şa vremelnica mea gospodărie; apoi om şi cal, omul înainte şi calul în urmă de dârlogi, înaintarăm, pe căi neumblate, spre cele mai de deasupra ale tăriilor cereşti. Călăuziţi de chibzuială şi îmbărbătaţi de îndrăzneală ieşirăm la lumină... Iar când pustiul larg al opcinii pleşuve, la care ajunsei întreg şi nevătămat, mă împresură de pretutindeni cu cercu-i rourat de verdeaţă scânteietoare, un dor fără de margini îmi cuprinse sufletul şi gândul meu se întoarse şi cătă cu jind înapoi, spre întăriturile mele părăsite, văduve şi pustii... Simţul duios al paternităţii pentru lucrul mâinilor mele se răzvrăti în mine şi mă găseam vinovat că, de frica lipsei ciupercilor măturate de potop, schimbasem o viaţă patriarhală şi tihnită pe o pribegie fără de ţintă, către care păşeam pe nestatornice şi oarbe trepte de necunoscut... Şi multă vreme aş fi intonat în gând jalnice eremiade pe ruinele trecutelor mele fericiri, dacă Pisicuţa nu s-ar fi însărcinat să mă trezească din toropeala sentimentală în care mă cufundasem... Smunci frâul, fără veste, ridică capul în sus, privi ţintă spre zarea depărtată a opcinii, stătu o clipă nemişcată, apoi necheză uşor; şi iarăşi rămase neclintită şi iarăşi privi ţintă în depărtare... Mă sculai în picioare, de cum stăteam lungit, şi mă uitai cercetător spre unde-şi îndrepta Pisicuţa privirile... Nu zării nimic; erau însă lucruri asupra cărora Pisicuţa nu se înşela niciodată, şi mă deprinsesem, prin urmare, a crede orbeşte în prevestirile ei... Trebuia deci să fie ceva sau cineva. Din adâncul tăcerii, răsăriră deodată mai multe lătrături şi, când întorsei capul spre partea aceea, doi câini, cât doi zăvozi de mari, se iviră în fugă de după muchia depărtată a zării şi veneau în goană turbată spre locul unde mă aflam eu... Iute sării pe spatele Pisicuţei şi-mi pregătii, spre apărare, parul ascuţit. Aproape în acelaşi timp, de după geana aceleiaşi zări, o imensă căciulă neagră, teşită la o parte şi curmată la mijloc, se arătă săltând în cadenţă şi suind, parcă greoi, pe trepte de aer, înclinarea apuseană a opcinii... apoi două picioare nemăsurat de lungi şi arcuite spre afară, prin a căror deschizătură se vedea, larg, priveliştea depărtată a munţilor dimpotrivă, se iviră numaidecât sub căciulă şi, înfigându-se pe rând şi la deopotrivă răstimpuri, cu gigantice mişcări de compas, în iarba moale a opcinii, spintecau alene aerul, pe urma câinilor, îndreptându-se spre mine; o ghioagă groasă şi lungă fără sfârşit, cumpănită slobod în mâna dreaptă, întregea cele câteva linii puternice ale chipului uriaş, ce se desprindea pe zare. N-apucasem încă bine să mă aşez pe spatele Pisicuţei, când sosiră şi câinii şi lupta se începu crâncenă între cele două tabere duşmane... Eu, nu-i vorbă, izbeam cu parul în dreapta şi în stânga, dar asta, numai aşa, de mântuială, sau, cel mult, spre a mă mângâia cu închipuirea că săvârşesc cine ştie ce mare ispravă de cavalerism medieval, că parul meu nu e mai prejos decât lancea vreunui Rinaldo, că Pisicuţa e cel puţin strănepoată în linie dreaptă a vreunui Baiardo şi că eu însumi preţuiam măcar de două ori cât orice Orlando furioso!... lucruri pentru care întotdeauna am avut o grozav de mare slăbiciune... De altfel, singură Pisicuţa era de ajuns ca să ţină piept biruitor tuturor câinilor universului... Copitele potcovite ale tuspatru picioarelor sale cu aşa iuţeală de fulger scăpărau în toate părţile, trupul ei de şopârlă mlădioasă cu aşa iscusită strategie îşi punea, pe fiece clipă, la adăpost părţile slabe, încât înverşunarea crâncenă a duşmanului cu colţii de fier murea neputincioasă la marginea de potcoave oţelite şi de dinţi ascuţiţi ai cercului ei de apărare... Iar când, pe tromboanele largi ale amânduror nărilor sale, îşi revărsa, în sforăit de vifor, răsuflarea vijelioasă a pieptului său puternic, opcina întreagă se cutremura şi zăvozii o rupeau de fugă îngroziţi şi... iar se întorceau în luptă...

    — Hi!... potaie!... auzii pe cineva strigând de departe.

    Era un cioban tăiat pe linii de uriaş, care venea spre mine în fugă greoaie şi care, cu gând de a ostoi câinii, ţinea drept ghioagă, ridicat în aer, deasupra imensei sale căciuli, un întreg arbore strujit de coajă şi de crengi, dar cu rădăcina neatinsă.

    — Hi... potaie!... Şi pe fiecare silabă din cele patru ale strigătului său de tunet o însemnase, împungând de patru ori în sus cu ghioaga în văzduhuri!... Dar nu mai era nevoie, căci una din potăi, îndârjită de sosirea stăpânului său, se repezi în pornire turbată şi năzui să apuce pe Pisicuţa de bot; dar Pisicuţa, care în mişcări avea agerimea gândului, iar în faptă iuţeala fulgerului, o şi înşfăcă din fugă cu dinţii de după ceafă, o ridică în aer şi începu a o scutura cu furie; iar când crezu ea că destul a scuturat-o, îi dădu drumul de sus şi câinele se simţi foarte fericit s-o poată împunge de fugă şi să se ascundă, schiolălăind, după picioarele lungi ale stăpânului său; celălalt câine, mai înţelept, socotise de cuviinţă să-şi facă datoria lătrând furios din depărtare.

    — Da bine, măi omule, zisei eu, când ciobanul fu lângă mine, ce dracu, voi păziţi oile cu lupchi, ori cu câini? Aiştia-s curat lupchi, bre!...

    — Da bată-i pustia să-i bată, cucoane, că nu-s lupchi; da iaca aşa se reped ei, ori de-i om, ori de-i dihanie; d-apoi că şi 'neata, drept ţ-oi spune, c-amarnică vită de cal mai ai!...

    — Da nu-i nici un cal, măi omule... că-i curat iapă; numai cât îi iapă de cele din ţara harapului şi-i amarnică, ce-i drept.

    — Amarnică, zău!...

    — D-apoi şi câinii tăi, dacă se leagă de dânsa, aşa, nitam- nisam!...

    — Apoi, dă... câini nu-s?... Da drept ţ-oi spune, cucoane, că n-am mai văzut de când sunt cal să înşface câinele cu dinţii şi să-l scuture pe sus; şi de-ar hi măcar vrun păcătos de câine... da Chiperiu aista pune lupu la pământ, nu altă.

    — A hi punând lupu, bre, da nu iapa mea; ia, vezi tu iapa asta? Într-o iarnă trei lupchi o rupt cu dinţii; şi tustrei lupchii nu i-o putut face nici măcar o zgârâitură.

    — Aîîîra... Cucoane... Da dă... a hi, zău, că-i amarnică tare...

    — Da ia să lăsăm vorba asta, măi omule, stâna voastră departe-i de-aici?

    — Uite, colo-n vale, zise el arătând cu ghioaga spre apus, de-a curmezişul opcinii...

    — Ei, şi tu un' te duceai acu? Nu te poţi întoarce cu mine, să mă duci pân'la voi la stână?

    — D-apoi, dă, mă duceam până colea-n Goşman după nişte oi; ghivorniţa de-alaltăieri noapte ne-o cam răscolit turma şi ne-o răzleţit câteva mioare... Da m-oi întoarce, că doar mai este vreme până-n seară.

    Plecarăm, eu călare, ciobanul pe jos, şi câinii cât colea, la cuvenită depărtare de Pisicuţa.

    — Da cum se cheamă locurile pe-aici, bre? întrebai eu, într-un târziu, pe cioban.

    — Plaiul Jitioanii, cucoane; da ce? n-aţi mai fost niciodată pe-aici?

    — Nu; n-am mai fost... şi nici acu n-aş hi venit; da m-o prins pârdalnica cea de ghivorniţă-n pădure ş-am rătăcit poteca şi, uite, horhăiesc aşa de câteva zile, fără să ştiu unde mă aflu.

    — Da-ţi hi umblând cu vo treabă pe locurile aistea?

    — Da nici c-o treabă, măi omule... ba... adică cu treabă; sunt, chipurile, revizor peste păduri ş-am plecat cu revizia prin pădurari.

    — Aşa... da!?...

    Sosisem pe muchia povârnişului de apus al opcinii şi stâna se zărea devale, într-o poiană ca la o bătaie de puşcă depărtare.

    Cum începurăm a scoborî, câinii ne şi simţiră şi începură a se înşira pe deal în sus, îndreptându-se spre noi, schiolălăind şi lătrând furioşi; ciobanul le aţinu calea cu ghioaga, nu atâta pentru a mă apăra pe mine de ei, pe cât spre a-i apăra pe dânşii de Pisicuţa.

    — Bună ziua şi bun găsit, oameni buni, zisei eu, descălecând lângă stână şi adresându-mă celor câţiva ciobani tineri care trebăluiau care încotro, dar mai cu seamă unui baci bătrân care, ajutat de un flăcăuan zdravăn, cu plete unsuroase şi lungi, turna într-o zăgârnă pântecoasă jintiţa caldă dintr-un ceaun negru şi larg.

    — Mulţumim d-voastră, răspunseră ei toţi, cu glas greoi şi gros: bine-aţi venit!

    Şi fiecare-şi urmă, fără să se stingherească, treaba începută; care turna zăr pentru câini, într-un fel de chersin larg şi unsuros; care potrivea scoarţa întreagă a unui brad despoiat, pe acoperământul tupilat al stânii zdruncinate de furtună; care arunca de mămăligă un ceaun uriaş, pe nişte lespezi înalte, orânduite ca nişte pirostrii în jurul unui foc viu de crengi uscate; care aşeza pe comarnic, ca să se zvânteze, un caş rotund şi mare cât un pântece de patriarh...

    — Da venit-ai, mă Văsui, întrebă baciul cel bătrân, turnând jintiţa în zăgârnă, pe ciobanul care se întorsese din drum cu mine; găsit-ai mioarele, mă?

    — D-apoi, c-am apucat să mă duc numai până colea-n opcină, şi m-am întors cu dumnealui să-i arăt stâna; da m-oi duce eu mai amu, că doar mai este vreme până-n seară.

    — Apoi du-te, mă, şi vezi de nu li-i da cumva de urmă; să nu le hi spârcuit vreo dihanie, dare-ar gălbeaza-n ele; du-te şi vezi pin poienile Goşmanului ori a Răchitişului; de nu-i da acolo peste ele, urcă până-n Dealu Negru, că pe-acolo aţi umblat cu oile înainte de ghivorniţă; ia cu tine pe Chiperiu şi pe Tătaru, şi vezi de vină pân' deseară.

    Şi peste câteva minute, şi picioarele nemăsurat de lungi, şi imensa căciulă neagră, teşită la o parte şi curmată la mijloc, şi ghioaga dintr-un arbore, cumpănită slobod în dreapta lui Văsui, şi cozile flocoase şi ţanţoşe în aer ale lui Tătaru şi Chiperiu se mistuiră după sprânceana înaltă şi verde a opcinii din răsărit...

    Iar baciul cel bătrân, până ce nu-şi mântui de turnat jintiţa prin zăgârne, până ce nu le atârnă pe toate de câte un cui de lemn, ca să se scurgă fiecare în câte un budăi deosebit, până ce nu-şi clăti mâinile cu apă şi le şterse de poala unsuroasă a cămăşii încinse peste mijloc cu un chimir lat şi bătut cu ţinte de alamă galbenă, aproape nici nu se uită la mine.

    Când însă îşi mântui treaba de-un capăt, băgă toată mâna dreaptă, aproape până în cot, tocmai la fundul chimirului şi, gheboşându-se oarecum, scoase o lulea de lut odată roş, dar înnegrit acum de fumul cât suferise; şi, tot din chimir, scoase afară un boţ de hârtie unsuroasă, în care avea tutun; desfăcu hârtia cu sfinţenie, înfipse în ea două degete, luă tutun şi puse în lulea; strânse hârtia cu îngrijire şi-o puse la loc în chimir; apoi veni lângă foc, unde stăteam eu, şi, luând cu aceleaşi două degete un cărbune, fără teamă de muşcătura arsurii, îl aşeză metodic în lulea, deasupra prafului negru de tutun.

    — Da-ţi hi viind de departe, domnişorule, mă întrebă el, cu luleaua între dinţi; umblaţi cu treabă pe la noi? încheie el întrebarea, apăsând cu unghia policarului cărbunele peste tutun şi scuipând cu măiestrie printre dinţi deasupra focului.

    — Şi de departe şi cam cu treabă; numai cât nu-mi era treaba pe-aici; ia ghivorniţa cea de-alaltăieri noapte m-o apucat în pădure, ş-am rătăcit poteca; de nu dădeam peste Văsui al d-tale în opcină, cine ştie pe unde mi-ar fi mai sticlit ochii!..

    — Şi de-aicea, unde chitiţi să mergeţi?

    — D-apoi, dă, moşule, ştiu eu? ia, încotro se poate merge; când rătăceşti, rămâi în voia drumului, nu drumul în voia d-tale.

    — De asta, aşa-i, domnişorule.

    — Da-n sfârşit, aş vrea să ies undeva la lumină, moşule; pe unde s-ar putea merge la Tazlău?

    — D-apoi, dă, domnişorule, drumuri or hi ele multe, numai cât îs toate cu depărtare şi-s locuri tari; ş-apoi, după oara dealaltăieri noapte, s-or hi desfundat potecile şi nu s-or hi liniştit apele; da apele ca apele, da n-ai să poţi trece Tazlăul la vremea asta, că toate apele dau în el, şi-a hi viind devale cu schinare, ca un balaur...

    — Şi-i departe Tazlăul de-aici?

    — D-apoi că pe-aicea nu-i Tazlău; numai cât cracii lui îs pe-acolea pe-aproape; iaca, urmă el arătând cu mâna spre răsărit, în două părţi deosebite, iaca, un crac iese de colea, de sub Poiana Rotundă şi unul de dincolo, de sub poienile Goşmanului; da nu-i vorba de cracii lui, că doar n-ai să treci peste ei; ca s-ajungi la sat trebuie să treci peste Tazlăul cel mare, şi socot că nu l-ăi putea trece, că nu se ostoieşte el cu una, cu două, când vine mare.

    — Da-l trec călare, moşule.

    — Da te mătură Tazlăul, domnişorule, ca pe-o aşchie, cu cal cu tot, răspunse moşneagul cu oarecare mândrie, atins parcă în amorul lui propriu; şi pufăind o dată din lulea, scuipă printre dinţi mai cu măiestrie şi mai departe peste foc.

    — Bine, moşule, asta o s-o vedem noi; da când a fi să plec mâini-dimineaţă, o să te rog să-mi dai doi flăcăuani de-ai d-tale care-or fi mai voinici, să mă ducă pân-în sat; o să le fac cinste şi lor şi d-tale.

    — Auzi, mă Huţane, t-ei prinde tu cu Sgribincea să-l duci pe d-lui pân-în sat devale? zise el, adresându-se la un soi de doi atleţi, care stăteau cinchiţi şi tăcuţi pe lângă foc, în aşteptarea mămăligii.

    — Da om merge, că doar i-o palmă de loc, răspunseră ei, fără măcar să întoarcă capul.

    — Ei, vezi, moşule, că ei nu se tem de Tazlău ca d-ta?...

    — D-apoi, dă, ei nu s-or hi temând, c-aiştia doar îs de cei care umflă şuvoiu-n braţe şi urcă cu el la deal.

    — Da d-ta crezi că iapa mea nu umflă şuvoiu-n braţe?

    — D-apoi, dă, domnişorule, ştim noi ce-a hi mai umflând iapa d-tale? zise el sculându-se de jos; şi scuturându-şi de unghia policarului luleaua de scrum, o vârî la loc în chimir.

    — Mă Cârţă, urmă el, strigând către un flăcăuan lung, care de-abia se cinchise şi el pe lângă foc; mă Cârţă, da ce te-ai lăsat pe vine, ca-n ziua de Paşti? Ia vezi de-o ţâ' de mojdei, că, ia, Bedreag îi gata cu mămăliga.

    În adevăr, Bedreag, un flăcăuan chipeş cu pieptul puternic şi desfăcut, cu faţa dogorită de fierbinţeala focului, ridicase de pe lespezi ceaunul uriaş şi, cumpănindu-l de toartă cu stânga, iar de fund sprijinindu-l cu dreapta, îl răsturnă spre o petică unsuroasă şi groasă, şi, din tiparul lui negru şi fierbinte, se rostogoli, ca o stâncă ruptă din munte, o gigantică mămăligă, care-şi-ntinse imensitatea sa rotundă până sub gurguiul opincilor lui Cârţă; Cârţă se feri în lături şi, ridicându-se, nu atâta după îndemnul moşneagului, pe cât ca să facă loc mămăligii în poiană, intră şi se mistui în fundul stânii.

    — Da unde, păcatele, a mai hi şi cel usturoi, moş Căpăţână? unde, naiba, l-îndosişi, de nu dau peste el? se auzi Cârţă din fundul stânii, strigând cu glas trăgănat şi gros către moşneag.

    — Ia vezi, mă Cârţă, să nu te apuce de nas de sub cel chersân crăpat; ori, vezi, că l-or hi mâncat pâşii as-noapte şi te-or hi lăsat cu dinţii la stele. Şi vezi de mai închipuie şi ceva pentru musafiri, că doar nu ţi-a hi mas numai ţie şoarecii în pântece.

    Peste puţin, Cârţă se arătă cu două scafe mari de lemn, una aproape plină cu mojdei, alcătuit din apă şi usturoi ucis cu coajă cu tot, alta cu felii mari de urdă şi de caş, într-o baie, până la mijloc, de zăr cald.

    — Da unde-i lingura, măi, uititule, băgă de seamă moşneagul, când puse Cârţă scafele lângă mămăligă. Ori crezi că-i toată lumea, ca tine, cal, să-şi moaie botu-n zăr şi să beie?

    — Ce nu dai pace băietanului, moşule? zisei eu, adresându-mă moşneagului.

    — He! He!... C-apoi, doar unu-i Cârţă Abrudeanu, sereacu. Când îşi primeneşte opincile, din Paşti în Crăciun, ori s-alege cun picior desculţ, ori cu târsânile bălălăind; da de-nfulicat nu mai are pereche pe faţa pământului.

    Şi Cârţă iar se mistui în fundul stânii.

    — Da unde puseşi lingura, moş Căpăţână? se auzi Cârţă strigând din nou către moşneag.

    — Ia vezi, mă, c-a hi pe comarnic, printre cei caşi.

    Şi Cârţă se întoarse cu o lingură lipovenească, scurtă-n coadă şi lustruită cu roş, în formă de lingura zânei, pe care o vârî în zăr printre feliile de urdă şi de caş.

    Bedreag scoase din brecinar o aţă lungă şi groasă şi, c-o destoinicie de matematic, apăsă meridiane şi paralele pe hemisferul cald al mămăligii, şi mămăliga se desfăcu, risipindu-se, în fierbinţi... corpuri geometrice.

    Şi făcându-se toţi roată împrejurul mămăligii, îşi trase fiecare înspre dânsul partea sa; iar moş Căpăţână aşeză la mijloc scafa cu mojdei.

    — Da-ţi ospăta o ţâ' şi 'neavoastră, domnişorule, zise el, îndreptându-se spre mine, care stăteam mai deoparte, şi aducându-mi într-o mână o bucată de mămăligă, iar în cealaltă scafa cu feliile de urdă şi de caş.

    — Bucuros, moş Căpăţână, oi ospăta; numai cât se vede că d-ta mă iei drept Chiperiu ori Tătaru, de mi-aduci mâncare deoparte; ia pune, te rog, scafa şi mămăliga mea colo, la rând cu d-ta; se vede că mie nu vrei să-mi dai mojdei?

    — Da ne rugăm de iertare, domnişorule, noi chiteam că...

    — Rău chiteai, moş Căpăţână, zisei eu tăindu-i vorba, rău de tot; şi, drept pedeapsă că ai chitit aşa de rău, o să mănânci d-ta partea mea de caş, şi eu partea d-tale de mojdei.

    Şi mă şi aşezai turceşte între Cârţă şi Bedreag.

    — Da poftim, domnişorule, zise moşneagul, scărpinându-se peste căciulă în creştetul capului şi aşezându-se şi el la rând, bucuros, poftim, numai... dă...

    — Dă, nedă, ia să te văd cum mănânci d-ta, moş Căpăţână, mămăligă cu urdă, că uite eu cum mănânc mămăligă cu mojdei.

    Şi, după toate regulile celui mai deplin comunism, începui a mânca... Multă vreme însă după aceea n-am mai mâncat mojdei cu mămăligă...

    Şi moş Căpăţână, cunoscându-se greşit, muşca tăcut din mămăligă şi din caş, sorbind zăr cu lingura cea roşie şi scurtă-n coadă.

    — Ei, hai, moş Căpăţână, gustă şi d-ta din mojdei, că doar eu am glumit; mai lasă cea urdă, că-i fi sătul de frupt de oaie.

    — Da poftim, domnişorule, poftim, că noi mâncăm de toate; dă... chiteam şi noi să-ţi dăm bucate mai subţiri.

    — D-apoi mai subţiri decât mojdeiul, moş Căpăţână, ce bucate mai vrei; uite, apă goală cu mămăligă caldă...

    Şi moş Căpăţână începu a întinge şi el în mojdeiul pe sfârşite.

    Când ne lungirăm, ca după-masă, care-ncotro, pe unde găsirăm oleacă de umbră, moşneagul veni lângă mine, care mă aşezasem între Huţan şi Bedreag şi aprinsesem o ţigară. Moş Căpăţână îşi scoase şi el, cu ceremonialul obişnuit, luleaua şi hârtia cu tutun din chimir.

    — Ia fă-ncoace cea hârtie, moş Căpăţână, zisei eu întinzând mâna spre moşneag.

    Îmi dădu hârtia; scosei un pachet de tutun, căci aveam îndeajuns, îl desfăcui şi i-l pusei în hârtie.

    — D-apoi aista a hi de cel bun, domnişorule, observă moşneagul uitându-se cercetător la tutunul ce-i dădusem.

    — Bun, rău, pune şi d-ta-n lulea şi trage-i, că doar tot fum are să iasă.

    Ceea ce moşneagul făcu, fără să-l mai îndemn de două ori.

    — Dacă nu v-ar hi cu supărare, zise moşneagul, lungindu-se într-un colţ şi uitându-se ţintă la mine, v-aş întreba ceva.

    — Nici o supărare, moşule, de ce să mă supăr?

    — Parcă v-aş hi văzut undeva; nu sunteţi de la Cheatră?

    — Ba drept de-acolo, moşule; da cum se face de mă cunoşti d-ta de la Piatra?

    — D-apoi n-aţi apărat d-voastră cu Enescu, la giuraţi, amu un an, pe nişte hoţi care-o fost prădat o stână?

    Lucrul era adevărat.

    — Ba da, moşule, da ce-i cu hoţii aceia şi cu stâna?

    — D-apoi că doar stâna noastră era cu paguba şi tot cu paguba o şi rămas; că doar hoţii o scăpat basma curată, ca nişte fete mari; şi tot noi şi cu vina, şi cu gloaba.

    — Aşa-i, moşule, mi-aduc aminte; numai cât eu nu-s advocat; ia, mă luase şi pe mine, aşa, lude printre călăraşi, că doar la giuraţi şi dumneata poţi fi advocat. Da blăstămatul cel de Enescu, acela o-ntors capul giuraţilor, de i-o făcut scăpaţi pe tâlhari, c-acela ştie toate şurubăriile şi-ţi face din alb negru, şi din negru alb.

    — D-apoi că şi dumitale cum îţi mai meliţa guriţa! de parcă-ţi sufla Aghiuţă la ureche, nu alta, zise moşneagul clătinând într-o parte şi-n alta capul cu căciulă cu tot, în semn de mustrare, şi, pufăind o dată din lulea, scuipă printre dinţi, până peste gurguiul opincilor lui Bedreag.

    — Ei, şi nu cumva pentru asta ai să-mi porţi ponos? Ce vrei, moşule? Aşa-i legea: orice vinovat trebuie să aibă un apărător şi, dacă scapă, norocul lui.

    — D-apoi, vezi că legea-i proastă: cine-o făcut-o n-o avut cap, domnişorule; eu chitesc că giuraţii aceia îs puşi acolo numai ca să le deie drumul hoţilor.

    Şi fiindcă, de-aş fi discutat cu moşneagul în contradictoriu, mă temeam să nu mă rămână, schimbai cu meşteşug firul vorbirii, fără să schimb şi tema.

    — Şi hoţii erau de pe-aici de pe-aproape? i-aţi cunoscut?

    — Da cum nu, domnişorule; nişte potlogari din Calu-Iapa, feciori — chipurile — de gospodari... ne-o golit stâna de urdă şi de caş, ba ne-o luat şi câteva mioare, de le-o fript mai încolo, hăt, în pădure.

    — Dă, moşule, unde-s bucate, şi pagubă, încheiei eu sentenţios; da, mă rog, apă de unde beţi când vi-i sete? întrebai eu spre a schimba vorba.

    — Apoi, ia de-acolea, din vale; este un şipot sub o rădăcină de brad; mă Huţane, ia răpezi, că eşti mai sprinten.

    — Apoi că mă duc şi eu cu Huţan, moşule.

    — Poftim, voia la dumnevoastră, domnişorule.

    Şi, sculându-ne de jos, plecarăm împreună; dar până să facă Huţan un pas, eu făceam trei, şi totuşi mergeam alăturea; cu regula asta ajunserăm într-un desiş de brazi mărunţi, în mijlocul cărora se ridica unul de două ori secular, de sub ale cărui rădăcini un fir subţire de apă limpede şi rece se scurgea pe un jgheab aşezat acolo de ciobani; băui până simţii că am ucis setea pe care mi-o deşteptase arşiţa sărată a usturoiului şi, întremaţi, ne întoarserăm la stână şi eu, şi Huţan.

    Schimbai priponul Pisicuţei mai la umbră sub poala pădurii şi tot la umbră mă lungii şi eu, cu capul pe şa şi, beat de usturoi, adormii într-o clipă.

    Şi cine ştie cât aş fi dormit, dacă un strănutat neobişnuit nu m-ar fi izbit drept în ureche. Când deschisei ochii şi întorsei capul, un ţap c-o barbă de patriarh şi cu nişte ochi holbaţi, în floarea frunzei de varză, mă mirosea cu de-amănuntul şi, sub emanaţiunile nevăzute, dar puternice, ale usturoiului meu, scutura din cap şi strănuta disperat. Turma sosise de la păşune şi odată cu ea sosi curând şi noaptea. Focuri se aprinseră în poiană şi, peste puţin, liniştea se întinse pretutindeni... Adormirăm cu toţii. A doua zi, în revărsatul zorilor, însoţit de Sgribincea şi Huţan, apucai, peste munţii din răsărit, drumul Tazlăului.

    La Tazlău

    ...Un pitic şi doi giganţi!... Cam aşa înfăţişare, cel puţin, trebuie să fi avut eu între Sgribincea de-o parte şi Huţan de cealaltă, deoarece, cu tot prisosul de înălţime ce s-ar fi cuvenit să-mi dea spatele Pisicuţei, capetele noastre, a tustrei, nu se ridicau totuşi în văzduh mai sus unele decât altele; ba mi se pare chiar că fundul pălăriei mele, cu toate silinţele ce-şi dădea, nu izbutea nici întrun chip să se înalţe dincolo de curmătura căciulilor vreunuia din ei... Şi până ce Sgribincea să-şi deschidă o dată lărgimea imensă a pasului său greoi şi rar pe întinderea de muşchi verde a plaiului rourat, biata Pisicuţei îşi cheltuia jumătate din gebeaua întregii sale vieţi, ţesându-şi iute la suiş mersu-i harnic şi mărunt; şi, până ce Huţan să-şi ia suflet, sorbind văzduhurile dintr-o dată în pieptul său puternic, o întreagă vijelie s-ar fi putut alcătui din răsuflările la un loc, ce izvorau zgomotoase şi repezi pe nările înfierbântate şi larg deschise ale Pisicuţei, sub truda opintirilor la deal...

    Iar când, pe muchia verde a opcinii, ne întâlnirăm în faţă cu soarele ce-şi înălţase deplin, peste sprânceana răsăriteană a pământului, discul său înflăcărat, chipurile noastre de umbră se lungiră în aer trecând pe deasupra stânii şi se deşirară mistuinduse pe zările depărtate ale munţilor din apus... Lumina răsăritului scălda feţele noastre şi, sub văpaia curată a ei, cei doi uriaşi se înfăţişară transfiguraţi privirilor mele! Cu atât de neînchipuit farmec se amestecau sclipirile de aur antic ale razelor soarelui în pletele lor negre, bogate şi lungi, aşa de fraged înflorite se arătau ochilor mei trăsăturile bărbăteşti şi pline de viaţă ale chipului lor puternic în bătaia de flăcări piezişe a răsăritului trandafiriu!...

    Şi, fiindcă Pisicuţa, ori de câte ori o lua prea repede din loc, obosea numaidecât, apoi o oprii un minut pe zare spre a-şi mai lua suflet. Huţan şi Sgribincea se opriră şi ei.

    — Măi flăcăi, le zisei eu când fu să plecăm din nou, măi flăcăi, ia căutaţi de mai răriţi cel pas, că cu mersul vostru aveţi să-mi oftigiţi iapa până-n Tazlău; ş-apoi socot că turcii nu ne-or fi alungând de la spate.

    — Aşa-i, cucoane, da vezi 'neata că, de-om merge aşa pe-ndelete, apoi ne-apucă noaptea-n pădure şi n-om putea trece Tazlăul cu lumină, că-i departe şi locurile-s tari.

    — Noapte, nenoapte, tari, netari, voi să mergeţi aşa ca să nu-mi oftigiţi iapa; şi vedeţi, bre, de alegeţi şi voi un drum mai trăgănat, că — după ce văd eu înaintea mea — apoi avem de străbătut până-n sat un tartar întreg de munţi şi mă tem să nu mă lase iapa-n drum cu şaua-n spate.

    — Apoi dă, cucoane, răspunse tot Huţan, pân-om da din sus de Preluce, în dreptul Rotăriei, om tot urca ş-om tot scoborî, că, până-n sus de Preluce, n-om putea merge pe vale — că-i valea strâmtă şi plină de stânci; da de-acolo-nainte, dac-a da Dumnezeu ş-om trece cu lumină peste Tazlău, apoi mergem până-n sat tot pe drum de hodină.

    — Ş-o să suim multe dealuri, măi Huţane?

    — Apoi urcăm numai pe Goşman şi pe Negru; ş-apoi suim pe Geamănă, de-acolo apucăm plaiu şi dăm devale-n Preluce.

    — Da ce mâncare-s Prelucele tale, bre?

    — Ia nişte poiene-ntre dealuri, mai jos de Durău.

    — Da de ce Durău spui tu, mă Huţane? Eu ştiu că Durău-i la poalele Ceahlăului; ori poate-i fi umflat tu Ceahlăul în spate, cu Durău cu tot, şi l-ăi fi strămutat pe meleagurile tale.

    — Apoi a hi Durău, şi pe-acolo, cucoane; da la noi se cheamă Durău, unde curge apa-n jos de pe stâncă, preţ, aşa, ca la două staturi de om înălţime.

    — Da ce ne-om face noi, mă Huţane, bagă de seamă Sgribincea, dac-or hi revărsate Prelucele?

    — Ei, ce ne-om face?... ia ce ne-am mai făcut, mă Sgribincea; ne-om vârî şi noi în apă pân' la brâu ş-om ieşi devale-n sat.

    — Noi... da'nealui?

    — Ei!... 'nealui îi călare, şi doar ştiu că nu s-a-neca de călare tocma-n Preluce; greu a hi pân-om trece Tazlăul, că, vorba lui moş Căpăţână, a hi vinind cu schinare ca un balaur.

    — Bre, zisei eu după un minut de gândire, da n-am putea noi să ţinem cumva coama dealurilor pân'la Prelucele voastre, fără să mai tot urcăm şi să tot scoborâm la tihărăi?

    — Ba cum nu, cucoane, s-ar putea; numai, vezi 'neata, că lucru-i cu depărtare mare; din plaiu Gitioanei ieşim în poienile Guşmanului, după aceea dăm pe la fundul Negrului în poienile Gemenii, apoi apucăm plaiu şi scoborâm devale-n Preluce; numai, vezi 'neata, că asta-i treabă măcar de două zile şi noi n-om putea, că mâini trebuie să him înapoi la stână, răspunse Huţan, care citea ca pe carte geografia muntelui.

    — Apoi, dacă-i aşa, apucaţi şi voi, măi flăcăi, pe unde ştiţi; numai cât vedeţi de mă scoateţi şi pe mine şi pe iapă teferi pân'la Tazlău.

    — Apoi, dă, cucoane, aşa chitim şi noi, dac-a da D-zeu.

    Şi fiindcă ei amândoi chiteau tocmai aşa cum era să dea D-zeu, apoi, după un minut de odihnă pe zarea dealului, descălecai şi începurăm a scoborî la vale.

    Curând desimea codrilor ne sorbi în adâncurile sale nestrăbătute şi, rareori numai, câte un strop de cer albastru sau câte un fulg de lumină mai picurau răzleţe, din înălţimile încâlcite ale bolţilor de crengi, peste umerii şi peste capetele noastre. Ploaia măturase de pe coastele muntelui orice urmă de potecă şi numai hogaşurile săpate de puhoaie se mai ţeseau iute între ele, ca nişte tăieturi adânci în prundişul galben al povârnişului repede. Pe alocurea, arbori uriaşi, a căror bătrâneţe şubredă nu se putuse împotrivi vijeliei de-acum câteva nopţi, zăceau răsturnaţi la pământ în toată nemăsurata lor lungime şi, cu trunchiuri pentru veşnicie adormite şi cu crengi hrentuite în prăpăstioasa lor cădere, iezeau scoborâşurile încă umede şi lunecoase ale muntelui... Om şi cal trebuia deci să ne îndeletnicim cu sprintene mişcări de capre sălbatice, spre a sări sau pe deasupra, sau spre a ne furişa pe dedesubtul neîndurat al stavilelor ce ne tăiau mersul... Şi de unde Sgribincea şi Huţan treceau dintr-un singur pas gigantic peste rotunjimea înaltă a brazilor răsturnaţi, eu, dimpotrivă, întrebuinţam toate meşteşugurile celei mai chibzuite cumpăneli, spre a trece teafăr şi nevătămat peste greutăţile de tot soiul, îngrămădite de vijelie în calea mea; cât despre Pisicuţa, care se deprinsese a se ţinea de mine ca un câine credincios, o lăsasem slobodă, şi ea, pentru a-mi dovedi că încrederea mea într-însa nu fusese zadarnică, apoi cu atâta pricepere îşi alegea linia de scoborât, cu atâta iscusinţă îşi înţepenea copita fină a piciorului său subţire în lunecuşul viclean şi repede al povârnişului, cu atâta agerime şi uşurinţă trecea ca în zbor peste stavilele înalte ale copacilor din calea sa, încât chiar Sgribincea, care, dintr-un singur pas, ar fi străbătut prăpăstiile dintre doi munţi, nu-şi putu păstra obişnuita nepăsare, înnăscută munteanului îndeobşte şi lui îndeosebi, şi, minunându-se de o măiastră săritură a Pisicuţei peste un arbore răsturnat:

    — C-amarnică iapă mai ai, cucoane, drept ţi-oi spune, zise el sub îmboldirea unei neprefăcute admiraţiuni; ia uite, mă Huţane, urmă el, cum sare iapa naibii peste copaci, parcă are pe Sarsailă-n pântece...

    — Măi aşa, mă!... Parcă-i de cele de la comedii; da de unde naiba dăduşi 'neata, cucoane, peste vita as' de cal? C-amarnică dihanie de iapă-i, drept ţi-oi spune... Cu asta n-ai habar, că te scoate de la greu şi de la nevoie...

    — Apoi, măi flăcăi, asta-i iapă din soiul lui popa Gheorghe din Călugăreni, răspunsei eu cu mândria cuvenită. Auzit-aţi voi de popa Gheorghe din Călugăreni ce soi de cai are?

    — Din soiul lui popa Gheorghe!... Ehei!... apoi am auzit şi noi, cucoane, că popa acela are un soi amarnic de cai; amu pricep eu de ce zboară ca o ciută peste copaci... Îi din soiul lui popa Gheorghe!... halal vită de cal!...

    — Amu, adaugă Sgribincea, om vedea noi, mă Huţane, dac-are să zboare şi peste Tazlău cum zboară peste copaci...

    — Da asta zboară, mă Sgribincea, şi peste puhoiul Bistriţei, cu 'nealui cu tot, că doar asta-i curat pajură, bre, nu-i iapă ca toate iepele. Dacă-i de-a lui popa Gheorghe, ce-ţi mai baţi capu!...

    De la sine se înţelege că eu, prin împuternicire din partea Pisicuţei, primeam în numele ei şi mă îngâmfam de toate laudele ce, cu drept cuvânt, se aduceau atât neamului strălucit din care se trăgea, cât şi marilor ei însuşiri de pricepere, iscusinţă şi agerime.

    Târâş, grăpiş, scoborârăm Gitioana şi ne trezirăm în fundul strâmt al unei văi, prin care curgea cracul de miazăzi al Tazlăului; cu alte cuvinte, de pe întinderile senine, largi şi pline de lumină ale plaiului înalt, ne găsirăm deodată prăpăstuiţi în tainele pline de umbră şi întuneric ale fundului pământurilor!... încă un pas, şi am fi sosit poate la lăcaşurile tihnite şi de veci ale celor ce nu mai sunt... Atât de netulburată tăcere ne împresura de pretutindeni, aşa de asemănătoare cu zborul umbrelor din altă lume fluturau prin aer închipuiri uşoare de întuneric şi de lumină mută, aşa de încruntat luneca înspre adâncuri, cu ape posomorâte, cracul negru al Tazlăului, printre maluri putrede de frunziş înalt, zăstit de veacuri în acea neţărmurită şi paşnică domnie a morţii!!...

    Sgribincea şi Huţan păşiră; eu, făcându-mi vânt, sării, iar Pisicuţa zbură peste lărgimea îngustă a apelor lui, care-şi curgeau neoprit şi repede drumul lor înspre adânc... După un minut de odihnă, începurăm a urca spre plaiul Goşmanului, cu aceleaşi stavile ca şi la scoborâtul Gitioanei, dar mărite prin însaşi împrejurarea suişului prea pieptiş şi lunecos; şi, cu toate acestea, Huţan şi Sgribincea, în loc să urce, păreau că scoboară; eu chemam în ajutor toate tufele ce-mi cădeau la îndemână, spre a putea urca coastele frământate ale muntelui; iar Pisicuţa zbura pe deasupra stavilelor dealului ca un grifon înaripat... Doar nu degeaba se trăgea ea din soiul vestit al lui popa Gheorghe din Călugăreni!... Când fu soarele la prânz, sosirăm şi noi în lumina largă a coamelor Goşmanului, şi foamea ne şi călcă din urmă. Sgribincea îşi luă gluga din gât, scoase din ea câteva dărăburi zdravene de mămăligă rece, un coşcogea boţ de urdă învelit în nişte foi mari de brustur lat şi ceva sare din nodul murdar al unei petici; usturoiul, nelipsitul usturoi se arătă la iveală şi el cu căpăţânile lui zdrenţăroase, pline de noduri şi mustecioase; apoi Sgribincea aşternu iarba plaiului verde drept faţă de masă, ne făcurăm roată-mprejur şi, după câteva minute, eu, cel puţin, alene şi sătul, mă găseam răsturnat într-un cot pe muşchiul moale ca o saltea şi, cu ţigara-n gură, priveam cu mulţumire de artist la pitorescul cu care surpăturile de mămăligă oacheşă, speriate cu câte un strop de urdă albă, se rostogoleau la răstimpuri deopotrivă de rari, ca şi spre fundul unor prăpăstii, înspre adâncul gâtlejurilor încă flămânde ale lui Sgribincea şi Huţan!...

    — Amu, zise Huţan, sculându-se de jos, frecându-şi cu mulţumire palmă de palmă şi făcând să curgă o ploaie de ciuciuleţi negri în iarba verde a plaiului, amu om putea merge, cucoane; doar om apuca să trecem cu lumină peste Tazlău, că, de unde nu, apoi mânem în pădure şi noi n-om putea, c-avem grabă mare să ne întoarcem dimineaţă la stână.

    — Da sfârşeşte-odată, măi Huţane, cu cea grabă a ta, zisei eu, prefăcându-mă cam supărat; ce tot grabă, grabă?... Când t-ei întoarce, pune şi tu din Tazlău un pas pe Geamănă, unul pe Goşman şi altul pe Gitioana şi, din trei paşi, iată-te la stână... Ce tot grabă... grabă?... Ia, mă rog slăbeşte-mă cu graba ta; când om ajunge, om ajunge şi pace bună... doar ştiu că n-am să-mi oftigesc eu iapa pentru gustul tău; doar asta-i iapă de soi, bre...

    — Dă... — răspunse Huţan, înţelegând gluma — chiteam şi noi... da om face şi cum zici 'neata.

    Sgribincea strânse în glugă rămăşiţele prânzului, îşi anină gluga în gât şi începurăm a scoborî cu toţii spre Pârăul Negru, un fir subţire de apă ce iese de sub cele din urmă poale ale Răchitişului şi-şi face loc printre Goşman şi Dealul Negru, până la vărsarea lui în Tazlău, mai sus de Duruitoare, la piciorul de miazănoapte al Goşmanului. Tăiarăm repede peste Dealul Negru şi, după un scurt popas dincolo de povârnişurile lui stâncoase şi repezi, începurăm a urca spre plaiul Gemenei. Când începu soarele a cumpăni dincolo de-amiază, ieşirăm în largul plaiurilor acestui munte mai mărunt decât Goşmanul din stânga şi mai răsărit decât Şoimul de pe dreapta sa.

    — Uite, mă Huţane, auzii deodată pe Sgribincea strigând, uite, mă, ori aceea nu-i Călina lui Drăgan din Rotărie?

    Când întorsei capul spre unde arăta Sgribincea, zării în depărtare o femeie venind repede şi sprinten de-a lungul plaiului, spre noi.

    — Ba chiar ea, răspunse Huţan, după un minut de cercetare cu privirea; da ori ce-a hi căutând pe-aici, coţofana naibii?

    — Dă, mă, ştiu eu?... Da ne-a spune ea amu, când om lua-o la cercetare.

    Femeia sosi lângă noi.

    Şi Călina lui Drăgan din Rotărie nu era tocmai o coţofană... Subţirică şi năltuţă, cu obrajii rumeni, rotunjori şi grăsulii; cu sânuri ce te împungeau în ochi de sub cămaşa-i albă, curată şi deschisă la piept, dar înnodată sub bărbie cu un şiret de arnici roş, ale cărui capete cu canafuri atârnau slobode în jos, cu o ademenitoare neregulă; cu părul ei negru răscolit pe tâmple şi pe fruntea-i netedă, cu o ispititoare neorânduială; cu cârpa-i roşie de pe cap, întocmită cu măiestrie de mâna iscusită a întâmplării; cu ochii ei căprii şi mari, însufleţiţi de văpaia unui sânge pătimaş; cu gura ei mică şi înflorită; cu dinţii ei albi şi cu nasul ei fin, drept şi cu nări neastâmpărate... Călina lui Drăgan din Rotărie nu era tocmai o coţofană...

    — Cale bună, fa Călino, zise Sgribincea, tăindu-i drumul; da unde naiba o plecaşi tu, fa, aşa cu sloboda, de răsai tu din Rotărie tocmai pe Geamăna, parcă te-ai strămuta de pe vatră pe cuptor? Cum ai trecut tu peste Tazlău, fa Călino?

    — D-apoi că l-am trecut eu Tazlăul de-amu vreo trei zile, după bureţi; da m-o prins unda dincoace şi n-am mai putut trece-napoi.

    — Şi unde-ai stat tu, fa zvârlugă, aşa singurică, trei zile şi trei nopţi de-a rândul? De-am hi ştiut noi, am hi venit să-ţi ţinem de urât, zise Huţan, turtindu-i uşor cu palma-i lată de uriaş cârpa roşie de pe cap.

    — Ei, unde... răspunse ea, dându-i cu o lovitură mâna jos şi fără a-l privi; unde?... ia m-am aciuat şi eu pe Bratu, la Ilinca lui Florea, ş-amu plecasem la voi, la stână, după o ţî' de urdă şi de caş.

    — D-apoi c-ai nimerit-o şi tu miercurea, fa Călino, zise Sgribincea scurt.

    Şi amândoi mi se păru că se privesc în ochi cu înţeles.

    — Da du-te, urmă el după o pauză, că moş Căpăţână i-acolo, şi ţi-a da.

    — Da voi un' vă duceţi amu?

    — Ia cu 'nealui să-l scoatem pân' devale-n sat.

    Şi numai atunci Călina îşi aruncă repede privirea spre mine.

    Călina lui Drăgan din Rotărie nu era deloc coţofană.

    — Da cum o să treceţi voi peste Tazlău, că vine din deal, mânia lui D-zeu; ai să te îneci ca un şoarece, mă Sgribincea.

    — Da nu te teme, fa Călino, că doar am mai trecut eu peste puhoiu Tazlăului şi nu m-am mai înecat.

    — Vezi, măcar, adăugă ea cu oarecare îngrijire, de-l treceţi şi voi pe la capătul de la deal al Prelucelor, din jos de Rotărie, c-acolo-i apa mai aşezată şi n-a hi viind şuvoiu cu creastă.

    — Ei, zisei eu, amestecându-mă în vorbă, şi adică ce-i porţi tu atâta grijă lui Sgribincea, fa Călino?... S-a-neca, s-a-neca... nu s-a-neca, nu s-a-neca, şi pace bună; cine ce are cu gustul omului?... Cum i-a hi scris... Nu cumva ai să te apuci tu cu D-zeu la harţă de dragul lui Sgribincea?

    — Da 'neata ce ai? zise ea înţepat, cu un fel de mânie drăgălaşă în ochi şi cu o roşeaţă şi mai drăgălaşă de vinovăţie în obraji.

    — Eu ce am?... Eu n-am nimica... Numai cât tu, fa Călino, fiindcă, drăgăliţă-doamne, eşti nevasta lui Drăgan, apoi ai prea multe drăgănele, încât ai de unde irosi şi pe dealuri; ce păcat că nu cresc drăgănelele tale, fată hăi, prin cea iarbă verde, cum cresc fragii şi căpşunele... Ce mai de lume s-ar strânge la cules de drăgănele pe urma ta!...

    — Şi-i hi având poate poftă şi 'neata?... zise ea, plecând capul cam într-o parte şi privindu-mă pieziş drept în ochi.

    — Dă, Călino, fată hăi, mai ştii păcatele?...

    — Ci, ia cată-ţi de drum, fa Călino, se auzi deodată strigând Huţan cu glas posomorât; du-te-n treabă-ţi, fa, şi nu ne mai zăbovi-n drum, că doar noi avem de mers, nu de plimbat, ca tine.

    Şi aruncă spre Sgribincea o căutătură încruntată de mânie.

    — Apoi mergi sănătoasă, fa Călino, şi vezi de mai dă pe la noi, îi zise Sgribincea cu glas domol şi căutându-i galeş în ochi.

    — Apoi să mergeţi sănătoşi, şi cu bine, răspunse ea, plecând.

    Şi subţirică, şi năltuţă, şi sprinteoară cum era, se aşternu drumului pe plai... zbura, nu mergea.

    "Hm!... mă gândeam eu, scoborând valea trăgănată cu Pisicuţa de dârlogi, lui bietul Drăgan i-a cântat cucu-n spate când s-a-nsurat."

    — Da ce naiba ţi s-o lăsat negurile pe faţă, măi Huţane, îi zisei eu acestuia, cum mergea pe lângă mine tăcut şi posomorât.

    — Dă, ia muierea asta... nu-i zi lasată de Dumnezeu s-o-ntâlnesc şi să nu pat câte-o boroboaţă; parcă m-aş întâlni c-un popă ori c-un iepure.

    — Azvârle şi tu c-o mână de paie ori ţărână după dânsa şi mântuie vorba.

    — Da bat-o întunericu de muiere, că doar nu scapi de pocinocu ei cu una, cu două... parcă-i un făcut cu muierea asta.

    — Da Sgribincea tot aşa zice, măi Huţane?

    — D-apoi că ce am eu cu Sgribincea?... Cine-şi cu treaba lui.

    Sgribincea rămăsese puţin îndărăt şi nu ne auzea ce vorbim.

    — Aşa-i... da parcă, de când cu Călina, te uiţi cam chiorâş la el.

    — Da uite-se cine ştie, că eu doar nu-i port socotelile lui.

    — Socotelile nu i l-ei hi purtând, Huţane, da mi se pare că-i porţi sâmbetele.

    Când ne uitarăm, din întâmplare, îndărăt, Sgribincea, ca la o zvârlitură de băţ, se pusese jos şi-şi lega târsânele de la opinci... Cum se făcuse, cum se dresese, că tocmai atunci i se dezlegase târsânele şi trebuia să zăbovească, ca să şi le lege; noi ne căutarăm de drum înainte, şi, de la o vreme, nici nu-l mai zărirăm.

    — Da ia s-aşteptăm şi pe Sgribincea, măi Huţane, zisei eu peste puţin, voind a mă opri din mers.

    — Da lasă-l, cucoane, că dacă şi-a lega târsânele, ne-ajunge el din urmă; să ne căutăm noi de-a noastre şi el de-a lui, că doar n-a hi având numai târsâne de legat.

    — Bine zici tu, măi Huţane; ia să lăsăm pe Sgribincea să-şi lege târsânele-n răgaz.

    Şi ne urmarăm drumul la vale. Într-un târziu, ne călcă şi Sgribincea din urmă... era cam obosit... venise, se vede, prea repede...


    Formosum pastor Corydon ardebat Alexin.12


    — Bine, mă Sgribincea, îi zisei eu când fu lângă noi; bine, bre, ce pârdalnica nu-ţi legi şi tu mai bine cele aţe?... Ai s-ajungi de râsul lui moş Căpăţână, ca bietul Cârţă.

    — Aţele ca aţele, cucoane, da i s-a hi rupt şi brăcinariu, de-o-ntârziet atâta, adăugă Huţan cu înţeles.

    Sgribincea îi aruncă o privire încruntată.

    Hotărât că între Sgribincea şi Huţan era vreo pricină mai din vechi... şi nu cred să nu fi fost amestecaţi la mijloc şi ochii căprii ai Călinei lui Drăgan din Rotărie.

    — Da a mai hi mult pân' devale, măi flăcăi? întrebai eu pentru a schimba vorba.

    — D-apoi că n-a mai hi aşa mult, răspunse Huţan, că — ia — s-aude cum vine Tazlău-n vale.

    De prin văi ajungea, în adevăr, până la noi un vuiet surd, nedesluşit şi depărtat, asemenea vuietului plin de fiori ce prevesteşte apropierea unui cutremur de pământ.

    Soarele căta cam dintr-o parte, când intrarăm, din luminişurile largi ale plaiului, în umbra deasă a codrilor ce îmbracă văile de jos ale Gemenei; vuietul surd şi nedesluşit al Tazlăului se schimbase în urlet clocotitor de ape vijelioase, ce mânau dindărăt cu iuţeală de vifor surpăturile de stânci smulse din scoborâşurile înalte ale drumului lor la vale şi frământau cu zgomot înăduşit bolovanii grei şi nestatornici de pe fundul strâmt al albiei lor. De la o vreme, sclipiri fugătoare şi iuţi începură a scânteia şi a străbate până la noi prin spărturile de lumină îngustă ale reţelei de crengi umbroase, ce ne împrejmuia mersul... Era Tazlăul care, scăldat în raze de soare, îşi frângea strălucirea gălbie a undelor sale în curmezişul negru şi încâlcit al rariştii de brazi. Peste puţin, sosirăm în valea lui strâmtă şi plină de lumină, dar rămaserăm tustrei, ţintuiţi pe loc... Pisicuţa doar, singură, de mai îndrăzni să înfrunte cu suflet netulburat priveliştea înfiorătoare a vijeliei apelor, să se apropie cu o nepăsătoare obişnuinţă de marginea neastâmpărată a undelor şi să-şi ostoiască setea, muindu-şi botu-i negru şi fin în apa liniştită dintre doi bolovani mărginaşi...

    Huţan se scărpina cu nedumerire şi pe sub căciulă, în creştetul capului; Sgribincea, rezemat pe ghioagă şi tăcut, se uita în sus şi în jos pe cursul pârâului, chibzuind cu ochiul un loc de trecut; eu, cu mâinile la spate, făceam acelaşi lucru; dar nici Huţan nu se dumerea, şi nici eu, şi nici Sgribincea nu puteam hotărî un vad de trecere, nu pentru picior, dar nici măcar pentru ochi! Cu aşa ameţitoare repejune, cu atâta iuţeală de vifor se scobora din prăpăstiile depărtate ale munţilor şi luneca la vale, pe povârnişul înalt al albiei sale, Tazlăul încruntat!... În zadar te-ai fi silit să-ţi rezemi ochiul pe lunecarea sclipitoare a undelor... În fuga lor nebună, îţi smulgea privirea şi, neoprit, ţi-o târa fără de voie pe cursul lor vijelios... Iar noianul viforos, izbindu-şi apele pe amândouă malurile înalte ale albiei, prea înguste pentru el, se răsfrângea spre mijloc spumegând şi alcătuia o creastă semeaţă, ce luneca grăbită spre largul văilor cu sclipiri iuţi de raze de soare. Venea Tazlăul de printre dealuri, mânia lui Dumnezeu; venea Tazlăul cu schinare, ca un balaur, vorba lui moş Căpăţână...

    — Cucoane, zise Huţan, scărpinându-se în creştetul capului şi pe sub căciulă, eu chitesc că n-om putea trece dincolo, că ne mătură Tazlăul ca pe-o aşchie şi t-ei îneca, păcatele noastre, cu cal cu tot.

    — Da tu, mă Sgribincea, tot aşa chiteşti? îl întrebai eu pe acesta.

    — Dă, cucoane, de noi ca de noi, că ne lăsăm pe apă la vale şi ieşim la mal, că doar îi ştim noi moarea Tazlăului; da 'neata n-ai să poţi trece, că te prăpădeşti.

    — Ei, şi ce-i de făcut atuncea, măi flăcăi?

    — Apoi dă, cucoane, noi chitim, zise Huţan, c-a hi mai ghine să te-ntorci 'neata înapoi la stână şi să mai zăboveşti acolo păn' s-a mai ostoi mânia apei.

    — Apoi asta nu se poate, măi Huţane, că doar eu nu-s suveică s-o dau hâţ încolo, hâţ încolo... Să trecem cum a da Dumnezeu şi pace bună.

    — Da te-neci, cucoane, răspunseră amândoi într-un glas.

    — Măi flăcăi, ziceţi mai degrabă că vă strânge frica-n spate când vă uitaţi la schinarea Tazlăului şi că degeaba vă mai lăudaţi că-i cunoaşteţi moarea; iaca, dacă voi vă temeţi, căutaţi-vă de drum înapoi la stână, că eu am să trec singur călare.

    Aceasta, bineînţeles, era din partea mea laudă goală; căci, mai la urmă, uitându-mă numai la iuţeala de fulger cu care Tazlăul se părea că spintecă lumea în două, mă cuprindeau fiori de groază; decât stă în firea omului să-şi îmbrace câteodată frica în vitejie şi curaj, după cum odinioară un... bicisnic erou de fabulă s-a îmbrăcat în piele de leu, ca să-ngrozească lumea.

    Sgribincea zâmbi cu neîncredere; Huţan îşi scărpină cu înţeles obişnuitul creştet al capului pe sub căciulă şi începură amândoi a se uita lung, când la mine, când unul la altul, fără să zică nimic.

    — Ei, şi adică ce vă uitaţi voi aşa, măi flăcăi, şi nu ziceţi nimic? Nu cumva credeţi c-am să mă întorc înapoi la stână, după vorba voastră, şi să horhăiesc coclaurile? Asta să vă iasă din gând, bre; hai, ori treceţi cu mine, ori cătaţi-vă de drum înapoi; mă, voi sunteţi mai fricoşi decât nişte iepuri.

    Vorbă să fie!... decât apucasem eu, aşa, vitejia de coadă şi mă ţineam grapă de ea, cu toate că spatele-mi ţâţâiau de frică; îndărătnicia însă e lucru mare la om: vezi că te duci la prăpastie şi totuşi socoţi drept umilinţă de a te întoarce din drum înapoi. De altfel, îndărătnicia a fost poate singura boală de care mi-amintesc să fi zăcut în zilele mele.

    — Ei, măi, şi ce staţi voi aşa ca nişte momâi? Hai, ori trecem, ori nu trecem, zisei eu ca încheiere.

    Fără să zică nimic, Sgribincea îşi scoase gluga din gât şi se duse în pădure de-o mistui undeva; apoi se întoarse, îşi desfăcu şi el şi Huţan aţele de la opinci şi, de unde până acum erau aduse în jurul pulpei, de astă dată îşi înfăşurară cu ele, strâns şi peste opincă, toată căputa piciorului, înnodându-le cu îngrijire la glezne.

    — Da ce faceţi voi acolo, măi Huţane?

    — Apoi înfăşurăm talpa cu târsânele, ca să nu lunecăm aşa tare pe bolovani.

    — Vasăzică tot trecem.

    — Apoi dă, să trecem dac-om putea.

    Pe cât mi-aduc aminte, tremuram de-a binelea; decât nu mai era chip de dat înapoi.

    "Cum mi-a fi scris", cugetai eu.

    Câteodată e şi fatalismul bun la ceva; căci, dacă nu tocmai curajul, dar cel puţin un soi de nepăsare vecină cu el se deşteptă în sufletul meu, pe socoteala credinţei că nu se poate înlătura ceea ce este să fie şi că, vorba românului: ce e scris omului în frunte-i e pus.

    Strânsei vălătuc mantaua şi surtucul, legai vălătucul cu nojiţele dindărăt la şa şi mă făcui sprinten pentru orice împrejurare; strânsei zdravăn tafturul pe pântecele Pisicuţei şi încălecai. Huţan şi Sgribincea îşi puseseră căciulile la adăpost în pădure, îşi suflecară mânecile şi îşi făcură cruce, spre a chema parcă până şi pe Dumnezeu în ajutorul lor; Sgribincea apucă pe Pisicuţa de dârlogi, Huţan se ţinea de la vale spre a o sprijini, de cumva s-ar fi cumpănit în partea aceea; eu o lovii uşor cu varga peste gât, spre a o hotărî să intre în apă. Deocamdată însă fură zadarnice toate străduinţele noastre, căci, în loc să păşească înainte, Pisicuţa sforăia şi se smuncea înapoi.

    — Măi Sgribincea, zisei eu, ia las-o de dârlogi, să vedem, n-a merge de bunăvoie? Treci mai bine lângă Huţan, s-o sprijiniţi amândoi de la vale.

    De îndată ce se simţi slobodă, ridică capul în sus, privi drept înainte, sforăi puternic şi începu să scurme cu copita în apă; părea că-şi croieşte un plan sau că se pregăteşte să întrupeze o hotărâre mai dinainte luată. Făcu apoi în apă şi pe pipăite câţiva paşi mărunţi înţepenindu-şi cu chibzuială copita-i fină pe lunecuşul bolovanilor nestatornici; Sgribincea şi Huţan se ţineau pe lângă mine de la vale, gata să preîntâmpine vreo cumpăneală din partea Pisicuţei. Intrarăm în cele dintâi ape ale şuvoiului... Simţeam cum repejunea fulgerătoare a undelor surpa sub mine picioarele Pisicuţei, şi totuşi ea nu se dădea biruită de zbuciumul apelor ce năzuiau s-o răstoarne. Pentru orice împrejurare, scosei picioarele din scări... Huţan şi Sgribincea luptau din răsputeri împotriva repejunii cu care şuvoiul căuta să-i măture; şi de sprijinit pe Pisicuţa nici nu mai putea fi vorbă... încă un pas, şi intram în creasta viforoasă şi spumegătoare a apelor ce zburau cu iuţeală de fulger în bătaia sclipitoare a razelor de soare.

    Această nemărginită rostogolire de ape, ce-mi zbura pe dinainte, îmi smulgea privirea din ochi şi, cu iuţeală de vijelie, o târa la vale pe cursu-i neoprit... Vârtejul ameţelii mă cuprinse... Închisei ochii... dar, prin întuneric, rămase încă viu şi îngrozitor urletul clocotitor al apelor noianului... Trecu poate o clipă... Trecu poate un veac... cine ştie?... Deodată un strigăt de groază se ridică peste urletul clocotitor de pretutindeni:

    — Înapoi, cucoane!...

    Zguduit, mă trezii parcă din somn... deschisei ochii... când privii spre dreapta, pe luciul apelor, un amestec de capete, de plete negre şi lungi, de picioare şi de mâini încă şi mai lungi, care se ridicau şi băteau apa deznădăjduit, luneca cu iuţeală de săgeată pe creasta sclipitoare a undelor... Erau Sgribincea şi Huţan, pe care şuvoiul îi măturase ca pe două aşchii.

    Rămăsesem stâlp în mijlocul potopului; primejdia însă are mintea ei... Fără să-mi dau seama, arsei puternic pe Pisicuţa cu varga peste gât, cu furia ce ţi-o dă deznădejdea şi groaza... Mă simţii deodată umflat pe sus, ceva păru că-mi vâjâie pe la urechi, şuvoiul încremeni pentru o clipă, un zgomot surd de ape puternic frământate îmi izbi auzul, muntele din faţă păru că se năruie peste mine şi, din cer, căzui fără de veste năprasnic pe pământ... Când mă dezmeticii, băgai de seamă că mă aflu pe malul celălalt al Tazlăului... Pisicuţa, murată ca un şoarece, tremura cum îi varga şi căta din când în când cu groază înapoi... Descălecai, o frecai pe ochi, o trăsei de urechi, iar ea, venindu-şi în fire, îşi scutură cu putere de cutremur apa de pe dânsa, împroşcând cu o ploaie măruntă pădurile pân-în depărtare...

    "C-apoi asta-i curat pajură, bre, nu-i iapă ca toate iepele..."

    ... Şi Huţan avuse dreptate: Pisicuţa zburase pe deasupra, nu trecuse prin Tazlău...

    Mă uitai în toate părţile... Singurătate şi pustiu!

    Pusei la gură două degete şi şuierai de amuţi urletul clocotitor al apelor... Ascultai... Nici un răspuns de nicăieri; pornii la vale cu Pisicuţa de dârlogi... apoi şuierai din nou... Din depărtările văii îmi răspunse un alt şuierat puternic şi lung; plecai într-acolo şi, peste puţin, dădui peste Sgribincea şi Huţan, cu apa ciuruind de pe dânşii, stând jos, la umbră, pe marginea potecii şi legându-şi opincile desfăcute.

    — Bun-ajunsa, măi flăcăi; ei, putut-aţi trece apa?

    — Noi ca noi, da' neata cum naiba o trecuşi, cucoane? întrebară miraţi amândoi.

    — Cum s-o trec?... ia călare, cum vedeţi.

    — Doar de-i hi zburat pe deasupra, zise Huţan, înfăşurându-şi pulpa cu târsânele; că şuvoiul, cum vine el, răstoarnă câtă mi ţi-i stânca, da' decum o gâzulie de iapă?

    — Aşa-i, măi Huţane; da, vezi tu, bre, că iapa mea nu-i stâncă, ci-i pajură de-a lui popa Gheorghe şi zboară pe deasupra, nu merge prin apă ca toţi caii.

    — Mai aşa... zău!... Nu-ţi face, c-a hi sărit iapa naibii pe deasupra, că altfel nu-i de chip; amarnică vită de cal, drept ţ-oi spune.

    — Zi-i pajură de-a lui popa Gheorghe, măi Huţane, şi taci, încheie Sgribincea, sfârşindu-şi de legat opincile.

    Plecarăm cu toţii pe potecă, la vale; iar Pisicuţa, slobodă, se ţinea de noi cât colea. Treptat, valea se lărgea şi, când soarele fu la trei părţi din drumul său pe ceruri, sosirăm la marginea Prelucelor sau, mai bine zis, la marginea unei mări încremenite şi netede ca faţa unei oglinzi, ce se întindea strălucitoare sub bătaia razelor soarelui, până dincolo de hotarele ochiului... Erau Prelucele revărsate.

    Şi în luciul acesta nemărginit, pe care nici o adiere de vânt nu-l însufleţea, munţii răsturnaţi, cu codrii lor cu tot, îşi oglindeau neclintite chipurile lor, până spre fundurile cele mai de jos ale adâncului... Mai jos, spre fund, mai spre adâncuri, ca şi pe o stavilă a nesfârşitului, ochiul se rezema pe albastrul răsturnat al bolţilor cereşti... Aceiaşi nori răzleţi şi albi, acelaşi soare strălucitor însufleţea lumea nemărginirilor de jos, ca şi lumea nemărginirilor de sus... "Cine ştie?"... cugetam eu... dar Huţan nu-mi dădu răgaz pentru nici un soi de filozofie asupra aievei celor două lumi din faţa mea, deşi aş fi înclinat s-o iau drept aievea mai degrabă pe cea de jos, decât pe cea de sus, după cum de regulă cam pe dos am luat eu lucrurile mai totdeauna.

    — Amu, cucoane, zise el, 'neata să-ncaleci şi noi om merge-nainte, şi 'neata să te ţii de noi, că nu cunoşti locul şi pe une locuri se fac şteoalne adânci; nu că doar ai să te-neci, da se duce iapa pân-în urechi.

    Încălecai.

    Munţii din adâncuri îşi clătinară piscurile lor cu codri cu tot, albastrul neted al cerului se frânse în mii de bucăţi, nourii răzleţi şi albi se izbiră unul în altul, soarele se sfărâmă, luciul apelor se încreţi şi cercuri largi cu creştete strălucitoare se mânau spre maluri, unele pe altele... Huţan şi Sgribincea intraseră în apă... Aşa-mi închipui că uriaşii vor fi străbătut mările cu apă până la glezne... Pisicuţa, care zburase prin aer peste şuvoaiele vijelioase ale Tazlăului, acum se simţea umilită oarecum, străbătând întinderile moarte ale acestei mări făr' de viaţă... Şi numai când apa îi venea până la gât, când adică avea de luptat cu adâncul amăgitor de sub picioarele ei, numai atunci îşi încorda trupu-i mlădios şi, potrivit pornirilor ei războinice, vânzolea cu picioarele-i fine de oţel şi spinteca cu pieptul său puternic undele, care — spumegând de mânie şi neputinţă — se abăteau umilite din calea ei, în lături... Cam tot după atâta timp de mers pe sub umbra pădurilor, sosirăm la Tazlău.

    Trăsei la Ieremia Honcu, primarul locului pe vremuri, pe care îl cunoşteam de mult. Sunt nume sugestive, care, în cinci litere, îţi sintetizează un portret întreg... Astfel e destul să zici "Ieremia Honcu", dar mai ales "Honcu", pentru a ţi se deştepta în minte chipul unui fel de uriaş lung, dar nemăsurat de lung, cu încheieturile trupului puternic legate, cu nişte mâini ce-ar fi fost în stare să umfle în braţe un munte şi să-l aşeze binişor peste altul, cu un piept cât o faţă de arie, îmbrăcat — pe cât se arăta de sub cămaşa întredeschisă — cu un codru sălbatic de păr negru şi stufos, cu o barbă cum îi catranul, rar semănată printre ciupiturile rari de vărsat, cu nişte ochi de taur, ce încremeneau pe om sub căutătura lor, şi cu un glas!...

    — Da bine, de unde căzuşi la vremea asta, domnule? mă întrebă el, văzându-mă intrând pe poartă şi fără a aştepta măcar vreun "bine-am găsit" de la mine.

    Şi sub răgetul lui de leu se zguduiră împrejurimile.

    — Ia, de pe dealuri, Honcule, şi uite-mă-s murat ca un şoarece... da-n sfârşit, bine-am găsit!

    — Bine-ai venit... cu bine şi cu sănătate! Mă Gavrile, ia vezi de cel cal! strigă el către un argat.

    Intrarăm în casă.

    — Da-n sfârşit, ce cauţi pe dealuri, şi de unde vii azi?

    — Ce caut pe dealuri!... Pe dracu; azi vin de pe Gitioana.

    — Tocmai de pe Gitioana!... Şi cum trecuşi Tazlăul?

    — Prin nouri, Honcule; am o iapă care zboară pe sus.

    — Se vede că glumeşti.

    — Ba nici deloc; uite, întreabă pe flăcăuanii iştia.

    — Aşa-i, domnule Irimia, aşa-i, zău!... întăriră deodată Sgribincea şi Huţan; are o iapă cu Sarsailă-n pântece... pe noi ne-o furat apa la vale şi 'nealui o zburat cu iapa pe deasupra şiuvoiului.

    — Mare ţi-i minunea ta, Doamne! încheie Honcu, clătinându-şi rar şi cu mirare capu-i plin de plete; da dacă te-necai, omu lui Dumnezeu?...

    — Ei, dacă mă-necam!... Dacă mă-necam, nu era să porunceşti azi, Honcule, nimănui să-mi frigă vreun pui şi nici nu era să-mi dai ceva să mă schimb, până s-or mai usca iste bulendre de pe mine.

    — Femeie hăi, strigă Honcu, de se cutremurară pereţii casei; femeie hăi! ia vezi de-nchipuie mai iute de cea masă, că, uite, neau căzut la gazdă musafiri flămânzi; şi ia vezi nişte schimburi curate de primenit pentru dumnealui.

    Şi măcar că nevasta lui Honcu nu era în casă, totuşi el vorbea cu dânsa ca şi cum ar fi fost de faţă: doar Honcu, când vorbea de la el de-acasă, glasul lui răspundea tocmai pe Măgura Mare şi când ar fi avut nevoie de chemat vreun vătăjel de la comună, care era de la dânsul cale de jumătate de ceas, tot din cerdacul caselor lui l-ar fi strigat; astfel, se zice că el da porunci satului întreg, strigând de la el de-acasă, şi că tot satul revărsat pe vale îl auzea şi-l asculta. Din mijlocul norodului strâns împrejurul lui, Honcu se ridica de la piept în sus, peste marea de capete a tuturor... Pe un astfel de om nu putea să-l cheme decât "Honcu"...

    Iar când începui a încerca primenelile lui Honcu, băgai de seamă că, în pantalonii lui albi, ar fi putut intra de-a binelea doi brazi gemeni, iar în cămaşa lui cu bibiluri, o moară de vânt!... Totuşi trebui să mă pierd în imensitatea acestor haine şi, când fu să mă cheme la masă, cu greu mă putură descoperi cei de casă.

    Stăturăm la masă sub un nuc din grădină.

    — Da ori domnu Arsene de ce n-a fi dat azi pe la noi? zise el către nevasta lui, după ce ne aşezarăm la masă.

    — Ei, d-apoi lui domnu Arsene cine-i mai poate ţinea socotelile? Când îl cauţi, nu-l găseşti, şi-l găseşti tocmai când nu-l cauţi... nu-i ştii obiceiul?

    — Ai dreptate, nevastă... Amu trebuie să fi stând dumnealui răsturnat cu faţa-n sus pe patul dumisale din pădure, c-un picior desculţ şi cu unul încălţat, şi s-a hi uitând prin rarişte la stele ziua miaza-mare.

    Şi râsul omeric al lui Honcu zgudui casa.

    — Da cine-i domnul Arsene, Honcule? îl întrebai eu.

    — Ei... ai să-l vezi dumneata, că doar trebuie să cadă el amu de undeva; domnu Arsene îi de la Ieşi şi vine la noi regulat în fiecare vară; trebuie să hi având el şi alt nume, da noi îl cunoaştem numai pe numele de botez; pentru cine nu-l ştie, domnu Arsene îi o făptură de om pe dos; da nu-i aşa, că doar are doxă la cap şi-i cu tâlc la vorbă; numai cât are el, aşa, ţâcnelile lui; altmintrelea-i om de toată isprava.

    Şi nevasta lui Honcu, izbucnind într-un hohot năprasnic de râs, era cât pe ce să ne stropească pe toţi cu borşul pe care era să-l soarbă din lingura aproape de gură.

    — Da ce te-apucă, măi femeie, zise Honcu jumătate oţărât, jumătate de-abia stăpânindu-şi râsul; ci cată-ţi de mâncare şi iasăţi din gând domnul Arsene... Iaca, domnule — zise el, adresânduse mie, — de când cu domnu Arsene, nu mai este de chip cu muierea asta a mea; o năpădeşte râsul şi noaptea prin somn; tare mă tem să nu-i fi căzut domnu Arsene tronc la inimă, că doar are chip frumos, bată-l pustia, măcar că-i numai o chişcătură de om... Dare-ar dracu, fa nevastă, să te zăpsesc, c-apoi sfântu Neculai îţi ştie de ştire, încheie Honcu, încruntându-se glumeţ la femeia lui.

    — Apoi bine, Honcule, zisei eu, frumos, cu doxă la cap, cu tâlc la vorbă, apoi atunci ce fel de făptură de om pe dos îi domnul Arsene al tău?

    — Apoi nu-ţi spusei că are el ţâcnelile lui şi, când te uiţi la el, aşa, pe deasupra, parcă-i ca nealţi oameni... De altfel, îi om în toată firea şi cu mare socoteală... Fa muiere, să nu te-mpingă păcatele, că-ţi sucesc gâtu ca la un pui de găină; ia mai vezi de cea garafă, că, uite, şi-o dat sufletu.

    — Doamne, mă Irimia, zise femeia lui, sculându-se şi luând garafa ca s-o umple din nou, ai tu, aşa, nişte glume de-ale tale, că, zău, faci pe lume să creadă că-i chiar aşa cum spui tu.

    — Ei, dă, nu te mai bosumfla şi tu, fa nevastă; ce dracu, nu mă cunoşti? Ia vezi de umple cea garafă.

    Sfârşirăm repede de mâncat, iar după-masă eu mă retrăsei în odaia anume hotărâtă pentru mine; noaptea sosi repede şi, deşi cădeam de somn, gândul meu totuşi nu se putea despărţi de dl Arsene al lui Honcu.

    Dormii zdravăn în noaptea aceea şi aproape fără de visuri; cel mult dacă dl Arsene mi se arătă prin somn de două ori mai lung decât Goliat şi primblându-se măreţ, c-un picior desculţ şi altul încălţat, pe creasta viforoasă a undelor Tazlăului...

    A doua zi dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, mă dusei la pârâu, care curgea pe-aproape, cu gândul să mă scald, dac-ar fi fost cu putinţă; dar cât pe ce să nu mai cunosc Tazlăul; într-o noapte aşa scăzuse, că i se vedeau pietrele, şi se limpezise aşa, încât te prevedeai printr-însul.

    N-apucasem încă bine să mă vâr în apă, când iată că, tot dincotro venisem eu, zăresc, din depărtare, că vine şi se îndreaptă spre locul unde mă scăldam cineva necunoscut, dar un soi de cineva care, după vorba cu ţâcneli a lui Honcu, nu putea fi decât dl Arsene... Astfel, de după spate şi prin dosul urechii stângi îi ieşea, se prelungea şi se pierdea sus în văzduhuri ceva subţire şi lung, dar ceva nesfârşit de lung şi de subţire... Era o puşcă... De unde găsise dl Arsene o puşcă aşa de lungă, ca să şi-o anine în gât cu o curea adusă cruciş peste piept, n-aş putea spune; ştiu atâta: că şi astăzi mă împunge în creier lungimea puştii d-sale; sau poate mi se păru mie aşa de lungă, numai din pricina nepotrivirii cu omul de o şchioapă ce o purta, sau, mai bine zis, a chişcăturii de om, vorba lui Honcu... se poate!... Ceva se târa după dânsul pe pământ... Era pardesiul său lung, îmbrăcat numai pe-o mânecă, iar partea dreaptă a hainei rămăsese în voia întâmplării, slobodă să măture prundişul, dacă ar fi avut gust, sau să fluture în bătaia vântului, dacă numaidecât ar fi avut această fantezie... Sosi pe mal şi, în chipul cel mai obişnuit din lume, se puse jos, chiar lângă straiele mele, se descălţă de botine şi de colţuni, vârî câte un colţun în fiecare botină, înghesui câte o botină în fiecare buzunar al pardesiului şi, suflecându-şi pantalonii numai până la glezne, intră în apă, cu gândul, pe cât înţelesei, de a o trece dincolo... După cum se târâse pe pământ, aşa poala dreaptă a pardesiului se târa acum prin apă, şi apa-i ajunsese până la genunchi, peste pantalonii suflecaţi până la glezne; iar după linia ce apucase pentru a trece curmezişul Tazlăului, prubuluiam că o să se împiedice de picioarele mele, lungite pe sub apă; şi cu toate acestea, existenţa mea în mijlocul pârâului trecea pentru dl Arsene tot aşa de nebăgată în seamă ca şi acea a unui netrebnic mormoloc... Ceva se răzvrăti în mine; dar iute iarăşi mă potolii... Am şi eu, ca toată lumea, slăbăciunile mele, iar pentru oamenii care, sub forme neobişnuite, ascund alcătuiri temeinice sufleteşti, am avut întotdeauna o deosebită slăbăciune; şi poate că, mai la urmă, să am şi dreptate... Pentru ce, adică, mi-aş gâtui eu îmboldirile propriei mele firi, turnându-le în tiparul sucit şi îngust al "convenienţelor" meşteşugite, şi aş trece în ochii... celor proşti drept ceea ce nu sunt?... Pe cât mi se păru mie, deocamdată, domnul Arsene era un original; iată pentru ce prinsei numaidecât dragoste pentru el şi-i îngăduii, pentru moment, să mă aşeze în mintea lui pe treapta netrebnică a celor mai de pe urmă mormoloci... Am însă şi toanele mele de răutate; astfel, când fu numai la câţiva paşi depărtare de mine, mă lungii pe spate, scosei picioarele afară şi începui a bate apa cu atâta furie, încât ridicai în calea domnului Arsene o stavilă nestrăbătută de stropi de apă... Ţi-ai găsit!... Ca şi cum nimic neobişnuit nu s-ar fi întâmplat, domnul Arsene îşi urma drumul netulburat, păşind metodic prin apa repede ce-i trecuse peste genunchi; străbătu ploaia năprasnică scornită de mine, ieşi pe malul celălalt şi se înfundă în pădure...

    Mă hotărâi să-l urmăresc.

    Ieşii îndată din apă, îmi umflai în braţe straiele de pe mal, trecui Tazlăul de partea cealaltă, mă îmbrăcai iute şi mă înfundai în pădure pe urmele domnului Arsene...

    Întâmplarea mă duse repede şi fără greş drept la... vestitul pat al dumisale.

    Într-un desiş de brazi, înadins parcă întocmit pentru aceasta, domnul Arsene, cu degetele amânduror mâinilor încleştate după ceafă drept căpătâi, stătea lungit cu faţa-n sus pe o saltea groasă de cetină, străjuită pe margini de nişte pari groşi, bătuţi ţapăn în pământ, şi poate că, vorba lui Honcu, se uita la stele ziua miazamare, prin bolta rară de frunziş... Într-o creangă îşi aninase puşca, iar în alta pardesiul cu buzunările doldură de botinele înghesuite în ele. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu linia orizontalei contemplaţiuni a domnului Arsene, dacă vreun urs s-ar fi apropiat de domnia-sa; ştiu atâta că această linie nu se tulbură deloc la apropierea mea, deşi călcam pe vreascuri destul de îndesat şi deşi vreascurile trosneau sub paşii mei îndeajuns ca să trezească din autosugestie şi pe un fachir indian...

    Mă oprii la câţiva paşi şi privirile noastre se încrucişară... Iar în clipa când ne privirăm, mă încredinţai că Honcu avea dreptate să se gândească puţin la sfântul Neculai sau măcar la gâtul femeii lui... ca să-l sucească cât de cât ca la un pui de găină... Un păr negru şi plin, de la sine ondulat şi aruncat peste cap cu o ademenitoare neîngrijire, lăsa la iveală o frunte largă şi de o sculpturală regularitate; ovalul feţei, palid şi blajin, străjuit împrejur de o barbă sărăcăcioasă şi fantastică, nasul drept şi statornic, musteaţa mică şi în bună rânduială, gura croită pe un veşnic zâmbet de fină ironie, privirea-i, acum melancolică şi visătoare, acum vie şi tăioasă ca ascuţişul unui brici, ar fi alcătuit un model viu pentru o pânză unde clasicismul să-şi dea mâna cu decadenţa, Michelangelo cu Botticelli!...

    Nu găsii însă cu cale să frâng linia orizontalei contemplaţiuni a domnului Arsene, precum n-am găsit niciodată cu cale să tulbur eu însumi unele viziuni scumpe mie...

    Şi domnul Arsene se ridicase în ochii mei la treapta înaltă a unei viziuni!...

    Îmi căutai înainte de drum şi mă mistuii în pădure...

    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

    Şi cum s-au mai zguduit pereţii casei!... Şi cum s-a mai cutremurat pământul sub răgetul de leu al râsului lui Honcu, când a aflat de isprăvile mele cu domnul Arsene!...

    A doua zi, înainte de revărsatul zorilor, călare pe Pisicuţa, ţineam la gebea drumul spre Piatra.

    Seara, pe înnoptate, sosii acasă.

    Aici alt păcat.

    Dădui peste o slujnică nouă, tocmită în lipsa mea, şi care, prin urmare, nu mă cunoştea.

    — Da cine eşti dumneata? mă întrebă ea răstit, când dădui să descalec.

    Mă uitai de-aproape la dânsa prin întuneric şi numaidecât înţelesei cum stă treaba.

    — Acasă-i boierul, duduca? o întrebai.

    — Da ce pofteşti dumneata cu boieru şi cu duduca la vremea asta? Boieru-i dus şi duduca nu-i acasă.

    — Apoi am s-aştept pân-a veni ori boieru, ori duduca.

    — Nu-ţi spun că boieru-i dus şi duduca nu-i acasă?... Hai, cară- te, că chem sergentu; ce cauţi dumneata călare noaptea pe la casele oamenilor?

    — Da cum te cheamă, nevastă?

    — Ei, cum mă cheamă!... Sanda... şi ce pofteşti?

    — Uite, Sando, să mă laşi să stau ascuns colea-n cerdac, pân-a veni duduca.

    Fără să zică nimic, se repezi pe poartă ca un vârtej.

    — Sergent!... Sergent!

    Sergentul ieşi ca din pământ şi intră cu Sanda iute în ogradă.

    — Ce-ţi este, fa? Ce răcneşti aşa?

    — Uite, dumnealui, şi arătă spre mine prin întuneric, vrea să s-ascundă-n cerdac şi să pândească pe duduca când a veni.

    Sergentul se apropie cu sfială de mine şi, fără să mă aştept, aprinse un chibrit, de era cât pe ce să-mi pârlească musteţile.

    — Babă nebună ce eşti!... da doar aista-i stăpânu-to; ce dracu, nu-l cunoşti?

    Sanda rămase ca trăsnită.

    — Ăăăra, cucoane, d-apoi ce, păcatele, nu-mi spuseşi că eşti dumneata, de mă faci să scol mahalaua?

    — Ei bine, nu-i nimica, Sando; unde-i duduca?

    — Peste drum, la domnu căpitan; să mă duc s-o chem?

    — Cată-ţi treaba. Deschide ş-aşterne, că mi-i somn.

    Sanda deschise, îmi aşternu şi, sfărâmat de oboseală, mă culcai. Dormii dus, iar a doua zi când mă trezii... eram acasă la mine.

    Note

    1. Tăcut, singur și fără tovărășie.

    2. Culmea dorinței (H o r a ț i u , Arta poetică) (trad. autorului).

    3. Zarurile au fost aruncate.

    4. Dacă ne este îngăduit a ne folosi în cele mici de exemple mărețe,
    Aceasta este înfățișarea Troiei, când a fost cucerită (Ovidiu).

    5. "Pe vii îi chem"...

    6. "Pe morţi îi plâng".

    7. "Fulgere frâng".

    8. Într-o clipă.

    9. La vedere.

    10. Oricine va trece peste zidurile mele va muri.

    11. Ultimii supraviețuitori în vastul ocean (V i r g i l i u , Eneida).

    12. Păstorul Corydon se topea de dorul frumosului Alexis (Virgiliu, Buc. II).




    DE ASEMENEA ÎN SECŢIUNEA CALISTRAT HOGAŞ

    Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine; a avea la îndemână cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal înseamnă a merge şezând şi a vedea numai ceea ce ţi se dă, nu însă şi tot ce ai voi. Iată pentru ce eu şi tânărul meu tovarăş de călătorie ne hotărârăm a merge pe jos peste munţi şi în răgaz, de la Piatra pân' la Dorna, lăsând la o parte drumul mare.
    1848 — La 19 aprilie s-a nascut Calistrat Hogaş la Tecuci, in familia protopopului Gh. Dimitriu si a Marioarei (nascuta Stanciu).
    — Ei, cum ţi se pare Nectarie? mă întrebă Grigoriţă, tovarăşul meu de drum, pe când scoboram dealul Bisericanilor, spre Viişoara. — Cum să mi se pară?... Un om de toată isprava, da nu-nţeleg, ce minte la dânsul să se călugărească? Un om în puterea vârstei, frumos în puterea cuvântului, voinic, fără nici un beteşug şi, mai presus de toate, cu o fire aşa de veselă şi de deschisă, nu pricep cum de i-a trăsnit prin gând să-şi puie capul sub comanac?
    Publicitate

    DE ASEMENEA ÎN SECŢIUNEA CULTURĂ:

    © 1991-2014 The Titi Tudorancea Bulletin | Titi Tudorancea® este Marcă Înregistrată | Condiţii de utilizare