Ediţia în limba română
    / Cultură / Calistrat Hogaş

    Calistrat Hogas

    Pe drumuri de munte - Amintiri dintr-o călătorie

    Spre mânăstiri

    Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine; a avea la îndemână cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal înseamnă a merge şezând şi a vedea numai ceea ce ţi se dă, nu însă şi tot ce ai voi. Iată pentru ce eu şi tânărul meu tovarăş de călătorie ne hotărârăm a merge pe jos peste munţi şi în răgaz, de la Piatra pân' la Dorna, lăsând la o parte drumul mare.

    În ziua de şase iulie eram gata; cu alte cuvinte, aveam toate trebuincioasele de drum aşezate în o boccea de forma unei raniţi soldăţeşti, legate la spate prin ajutorul unor curele ce se încrucişau pe pieptul nostru: la şoldul stâng câte un revolver, în dreapta câte un baston sănătos, şi la picioare opinci de piele roşie, legate cu şferi negre de lână de capră, care ne înfăşurau în spirală pulpa până la genunchi peste un colţun negru de lână vrâstat cu roş. O pălărie neagră şi mare putea, la nevoie, să mă apere şi de ploaie şi de soare. Tovarăşul meu, în loc de pălărie, avea pe cap un chipiu de uniformă, iar drept strai mai gros de lână era îmbrăcat cu o venghercă1 de doc alb.

    În revărsatul zorilor plecarăm.

    Deocamdată trebuia să mergem la Almaş. Fiind însă mai dinainte hotărât între noi de a ne feri de drumul mare, nu cunoşteam o potecă sau un drum mai scurt pentru ţinta noastră. Ajunsesem la barieră. Nici un suflet de om nu era încă deştept; numai câţiva câini, prea harnici poate, îşi făceau datoria bătând la noi, sau — mai bine zis — la neobişnuita noastră îmbrăcăminte de drum.

    Oricum însă, eu găseam de vină pe tovarășul meu, care avuse ciudata idee de a mărita straiele de sublocotenent cu opincile, bastonul și bocceaua din spate; și mă sileam a-l face să priceapă că numai pentru dânsul făceau câinii atâta gălăgie. Apucarăm la stânga pe prundul Cuejdiului înspre Dărmănești, fără să știm dacă am apucat bine sau rău. Norocul însă ține cu drumețul: la câțiva pași, pe prispa unei case albe, gospodarul și gospodina dormeau sub o plapumă, lipiți unul de altul pentru a putea să înfrunte, după socotința mea, răcoarea dimineții; căci, deși în iulie, dimineața din ziua de șase era totuși destul de rece; ei dormeau duși și se legănau poate în visuri fericite; noi însă, și mai cu seamă eu, fără respect pentru toate aceste nimicuri și fără nici o ceremonie, mă apropiai de dânșii, ridicai cu bățul plapuma de pe nasul gospodarului, care dormea la margine, îl împinsei puțin, îl trezii și, fără a-i da bună dimineața cel puțin, îl întrebai scurt despre drumul la Almaș. Foarte rar se întâmplă cuiva să vadă o figură mai elocventă decât acea a omului meu; un psiholog ar fi scris volume întregi, eu însă cred de ajuns a spune că e — psihologicește vorbind — de mare interes înfățișarea unei figuri ce trece de la adânca liniște a unui somn fără de grijă la izbitoarea întipărire a unei surprinderi. Ceea ce s-a petrecut atunci în sufletul lui a fost, desigur, mai iute decât fulgerul; destul că, cu niște ochi de două ori mai mari decât cei ce poate-i avea de obicei, cu o față lungă și speriată și neputându-se lămuri de unde și cum răsărisem noi așa ca din pământ, se uită la noi, măsurându-ne cu privirea-i zăpăcită, de sus până jos și îndesându-se tot mai tare spre perete, ca și cum ar fi voit să scape de o vedenie supărătoare. Biata femeie, strâmtorată astfel și buimacă de somn, începu a se întoarce sub ogheal2 și a îngăima vorbe neînțelese, care nu puteau fi decât niște puternice protestări conjugale... Pentru a sfârși mai iute cu toate acestea, îl întrebai încă o dată pe gospodar despre drumul la Almaș.

    — Pe aici, ne răspunse el în cele din urmă, arătându-ne spre deal; și spre acolo apucarăm și noi.

    Desigur că speriatul nostru cicerone ne va fi urmat multă vreme cu privirea. Noi însă nu ne mai uitarăm îndărăt, ci ne urmarăm drumul pe prundiș, sărind ca niște capre peste bolovani, cursuri de apă, bălți și gloduri. Dimineața era măreață și ne vestea o adevărată zi de iulie. Nici un nor nu plutea sub albastrul cerului adânc și limpede ca ochiul unei fecioare. Toate stelele se mistuiseră și cel mult dacă îndrăzneața Stea a Ciobanului mai înfrunta, din când în când, valurile de lumină trandafirie, cu care zorile inundau răsăritul depărtat. Nici un vânt nu mișca aerul, și grâul, în lanurile de aur, stătea tot atât de neclintit ca și firul de iarbă din fânețele înflorite. Roua avea înfățișarea unor mărgăritare ce nu așteptau decât o rază de soare spre a se schimba în strălucitoare diamante. Umezeala și răcoarea dimineții dădeau întregii firi o nespusă frăgezime. Totul începuse a se deștepta sub întâile raze ale zilei, dar totul era cuprins de o liniște, de o tăcere, de un fel de înmărmurire solemnă: și firea întreagă părea că se află în o religioasă așteptare. La răsărit se ivea geana de aur și de purpură a unui soare tânăr, care într-o clipă șterse într-o nemăsurată depărtare umbra de pe fruntea munților neguroși. Noi ne urmarăm drumul cu sufletul stăpânit de măreția priveliștii, iar rarii drumeți ce întâlneam, și pe care-i lăsam în urmă, după ce ne doreau cale bună, se uitau lung și mirați după noi.

    Spre a merge la Almaș pe drumul mare, ar fi trebuit să suim Dealul Balaurului, ce se ridică dincolo de Dărmănești. Lucrul acesta însă nestând în planul nostru, de la o vreme cotirăm de la Dărmănești, la stânga, spre Gârcina, pentru a tăia peste dealuri, pe drumul de picior. Drumul acesta ne duse spre Gârcina până la biserica din sat, de unde trebuia să ne îndreptăm către Almaș: în drum ne întâlnirăm cu preotul locului, care mergea cu un țăran la un ogor din apropiere. Pe preot îl cunoșteam și-l întrebai de drumul ce trebuia să apucăm, ca să ieșim la Almaș. După ce căpătarăm lămuririle trebuincioase, plecarăm înainte. În urmă tocmai, am aflat că țăranul ce însoțea pe preot era ajutorul de primar al comunei Gârcina și că, văzându-ne așa de neobișnuit îmbrăcați, își aduse aminte că în cercul comunei lui are și îndatoriri polițienești. Astfel, după ce ne depărtarăm puțin, se întoarse către preot și-l întrebă dacă ne cunoaște. Preotul, care înțelese bănuielile ajutorului de primar și care voia să glumească puțin, îi răspunse că habar nu are de cine suntem și că nici nu ne-a mai văzut vreodată pe meleagurile acelea. Ajutorul, de cuvânt și totdeauna cu priveghere pentru siguranța publică, căută să afle tot de la preot dacă aveam pașapoarte în regulă. Acesta dete din umeri și-i răspunse foarte serios și cam îngrijit:

    — Știu eu? Poate că sunt niște scăpați de la vreun arest; ar fi bine să cauți a te încredința și cu atât mai mult, cu cât aveți, mi se pare, la primărie niște porunci în această privință.

    — Că bine zici, părinte!

    Și nici una, nici două, se întoarse din drum, apucând spre primărie, cu gând de a trimite câțiva vătăjei în urma noastră, ca să ne prindă și să ne ducă la comună. Preotul, văzând că gluma se îngroașă, îl lăsă să meargă puțin, apoi începu a râde cu hohot și-l chemă înapoi, spunându-i cine suntem.

    — Să mă bată Dumnezeu, părinte, zise ajutorul de primar, că, de nu-mi spuneai sfinția-ta sau de-i întâlneam singur, îi legam burduf și-i duceam la comună, ca să le cercetez pașapoartele. Cine dracu i-a îndemnat să se îmbrace ca niște marchidani3 și să cutreiere satele? Văzut-ai pe cel mai tânăr? Tuns, cu chipiu de uniformă, cu opinci și cu bocceaua în spate, parcă era un dezertor. La Gârcina i-ai scăpat sfinția-ta; da nu știu cine are să-i scape la alte comuni.

    Și țăranul avea dreptate: cel întâi nespălat avea tot dreptul să ne întrebe de pașapoarte sau cel puțin de biletele de identitate.

    În timpul acesta noi ne urmam drumul liniștiți, tăind de-a lungul Gârcina, un sat și de munte, și de câmp; de munte, fiindcă nu se mai sfârșește, de câmp, fiindcă sunt casele foarte dese. Străbăturăm deci satul acesta sau, mai bine zis, această nesfârșită stradă de case țărănești, prin care cineva merge aproape două ceasuri cu credința, de la o vreme, că celălalt capăt trebuie să fie pe lumea cealaltă. În adevăr, până ce să ajungem la jităria4 despre miazănoapte, sudoarea ne înmuiase trupurile și ciuda ne cuprinsese sufletele. Băltoacele verzii, miasmatice și adânci, care împănau drumul în lung și în lat, ne sileau la sărituri gimnastice și de preciziune peste golurile destul de mari dintre bolovanii puși în rând pe marginea acestor băltoace. Nenorocit piciorul greoi sau neghibaci, care n-ar fi avut în el ceva din firea caprelor! O baie de glod, până la genunchi, ar fi fost neînlăturată. Noi însă, din fericire, eram deprinși cu aceste punți de un alt soi și le trecurăm pe toate fără greș.

    Ieșiți afară din sat, răsuflarăm în sfârșit și ne urmarăm drumul spre Almaș pe poteca de picior, ce taie dealurile de-a curmezișul între răsărit și miazănoapte. La dreapta se întinde un șir de coline cu povârnișuri dulci și acoperite cu sămănături, fânețe și ciritei5; la stânga colinele se schimbă în dealuri, și, mai departe, între apus și miazănoapte, dealurile devin munți, al căror lanț umple întregul cerc al vederii din partea aceea. După un mers grabnic de două ceasuri și mai bine, ieșirăm pe creasta unui deal lutos și sfărâmat, care se ridică la o mică înălțime deasupra Almașului. Scoborârăm în sat, trecând pârâul cu același nume, și merserăm la micul schit de călugărițe, care se află din sus de curtea boierească.

    Starița schitului era rudă cu tovarășul meu de drum și, prin urmare, de la sine se înțelege că furăm cu deosebită cinste primiți. E foarte atingător lucru să vezi cu câtă bunăvoință și cu câte jertfe chiar se îndeplinesc datoriile ospitalității în aceste schituri locuite de câteva femei sărmane. Poate că adevăratele învățături evanghelice au și ele cuvântul lor, în aceste locuri, cel puțin. Furăm deci cu mare dragoste ospătați și găzduiți până a doua zi.

    De la Almaș, trebuia să mergem la Horaița, dar, fiindcă nu cunoșteam drumul, furăm nevoiți a cere la starița schitului pe cineva care să ne călăuzească. Acesta fu lucrul cel mai ușor, de vreme ce maica Filofteia se părea că nu are în mânăstire altă însărcinare decât pe acea de călăuză. Ne gătirăm și plecarăm. Călăuza mergea înainte și noi după ea. Și acum mi se pare că văd aievea pe maica Filofteia: era o femeie de statură mijlocie, mireană la trup și numai la cap călugăriță. Poate că acesta era portul ei de drum, noi ne dădurăm însă cu socoteala că ea ar fi trebuit să nu-și pună niciodată altă îmbrăcăminte... Avea maica Filofteia niște ochi căprii și mari, care te tăiau în suflet cu ascuțișul privirii lor și care, deși trecuți în vârstă, ardeau totuși de focul unei tinereți mistuite de văpaia unor patimi înădușite. Gura ei cam mare și buzele ei, deși vestejite, dar totuși destul de cărnoase, făceau să te gândești fără voie la păcătoasa biblică care ar fi aruncat peste umerii desfrâului său haina cuvioasă a mironosițelor. Chiar fața ei boțită sporea înfățișarea ațâțătoare a întregului și te făcea să ți-o închipui cu douăzeci de ani în urmă... De sub comănac, îi ieșea pe tâmple, în semicercuri, părul ei cărunt, dar așezat totuși și pieptănat cu multă îngrijire. Ce păcat că nu era negru acest păr!...

    Ea era tăcută, noi tăcuți; ea gândindu-se la cine știe ce, eu cu capul plin de socoteli lumești, ne urmam drumul pe pârâul Almașului la deal. Căldura miezului de iulie era covârșitoare și ar fi fost cu neputință de înfruntat, dacă umbra pădurilor n-ar fi stâmpărat-o puțin. Din când în când, ne opream la umbră spre a ne odihni: călăuza noastră însă ne găsea prea bicisnici, și avea dreptate; dacă cineva ar fi avut fantezia să se uite la picioarele ei, care, fără să roșească câtuși de puțin, se iveau, până mai sus de glezne, de sub fusta ei scurtă de cit, și, mai mult încă, dacă s-ar fi urcat cu închipuirea ceva mai sus, ar fi găsit, în loc de picioare, niște fuse de oțel, care, lipsite de rotunjimea plină a tinereții și fără caracter pământesc, puteau să se miște în mod mecanic fără sfârșit. Această femeie zbura, nu mergea. Ș-apoi maica Filofteia avea credința deplină a darului său... Pe drumul ce țineam noi, se întâmplase, cu câteva zile mai înainte, niște prădăciuni sau, mai bine zis, niște potlogării. Luase, de pildă, un oarecine îmbrăcat într-un suman rupt traista cu făină din spatele unui gușat, îi dăduse câțiva pumni și se mistuise în pădure; sau întâlnise un altul pe o proastă, îi luase legătura cu fasole și se făcuse iarăși nevăzut. De aceste neajunsuri se temea maica Filofteia să nu ni se întâmple și nouă, și se hotărî, deci, să facă pentru noi o rugăciune de drum, spre a ne ajuta Cel-de-Sus ca să ajungem teferi și netulburați de nime la ținta călătoriei noastre. Își scoase, prin urmare, mătăniile din sân și, ca și cum ar fi vorbit cu sine însăși, începu a șopti o rugăciune, însoțind acest monolog intim cu niște cruci mari, îndesate și cu evlavie însemnate pe toate cele patru puncte cardinale ale persoanei sale. Din când în când, făcea și câte o mătanie spre răsărit, lipindu-și cu sfințenie fruntea de pământ. În timpul acesta, noi ne urmam drumul sărind peste pâraiele ce ne tăiau mersul sau trecând pe sub giganticii brazi răsturnați de vijelie ori de moarte naturală și care, rezemați cu vârfurile lor pe înălțimea brazilor dimpotrivă, alcătuiau, pe deasupra capetelor noastre, niște uriașe punți aeriene, aruncate de însuși Dumnezeu pentru sălbaticii și sperioșii locuitori ai pădurilor neumblate.

    Către asfințit, sosirăm la Horaița, unde furăm primiți cu oarecare răceală de către egumenul mânăstirii, care stătea în cerdac la aer curat.

    Din întrebările și răspunsurile obișnuite despre sănătate, ne puturăm lămuri că sfinția-sa suferea de un gutunar și că, prin urmare, întreaga sa veselie sufletească înghețase sub această răceală din părțile înalte ale persoanei sale; totuși ni se porunci un borș cu chitici și un pui de mămăligă, nimicuri care toate se mistuiră iute sub flămândele noastre linguri și furculiți... Ce voiți? devenisem la drum mai mâncăcioși decât evanghelistul Ion; atâta numai că părintele egumen nu știa că pofta de mâncare e o virtute cu totul biblică și că, mai la urmă, e foarte îndoielnic lucru să se fi săturat cinci mii de oameni cu cinci pâini și doi pești, ba încă să mai fi rămas și douăsprezece coșuri de fărmături!... Bine sau rău, astâmpărarăm cârceii de foame ai stomacului nostru și merserăm apoi în biserică, spre a vedea mai de aproape această zidire, pe care o cunoșteam numai din nume. Pe din afară nu e decât un masiv de piatră văruit cu galben, în care nu se vede nici o idee arhitectonică: deasupra, o ceată de turnuri ce nu se înțeleg între ele, își dau brânci și se îndeasă unele în altele, spre a nu cădea, pare că, jos de pe masivul de sub picioarele lor. Pe dinlăuntru, zidurile sunt stropite cu albastru și galben, iar pictura e puțină și proastă; toți sfinții și toate sfintele, cu Iisus Hristos în frunte, sunt ieșiți de sub penelul aceluiași iconar rus care a zugrăvit mai toate vechile noastre biserici.

    În aceste locuri, oriîncotro te întorci, te împresoară singurătatea, la hotarele căreia viața se pare că expiră. Omul împrumută aici mutismul de la arborii în mijlocul cărora trăiește, așa încât cele mai guralive ființe din aceste locuri sunt numai lăstunii, care zboară în stoluri negre înainte de apusul soarelui și se învârtesc țipând în jurul turnurilor albe și neclintite ale bisericii.

    Nu departe de Horaița, pe un munte despre miazăzi, se află Horaița Mică sau Horaicioara: schitul acesta e un adevărat cuib de vultur aninat în crăpătura unei stânci aeriene. El stă mai totdeauna ascuns între nori și, numai când aceștia se desfac, schitul se zărește albind dintre brădișul negru.

    În zori, a doua zi, apucarăm drumul Văraticului. Călăuzul nostru, un băietan ca de cincisprezece ani, nu știa decât pe cel mai lung și mai rău; pe acela deci apucarăm și noi. Cât merserăm prin umbră, drumul fu plăcut. Fagi și paltini cât lumea de bătrâni, cu trunchiuri albe și goale, își împreunau sus de tot frunzișurile lor și alcătuiau deasupra capetelor noastre o boltă de umbră și verdeață. Singurul glas al locurilor acestora e numai glasul vântului, care se taie, suspinând, pare că dureros, în frunza ascuțită a bradului; și glasul acesta are un farmec nespus...

    Toți câți trecuseră pe aici, călători poate ca și mine, își zgâriaseră numele lor în scoarța netedă a fagilor. Cu drept sau fără drept, găseam vinovați, în gândul meu, pe toți acești zgârietori de copaci, care avuseră deșertăciunea vrednică de râs de a-și eterniza numele în pustiu; și cu atât mai mult îi găseam vinovați, cu cât mi se părea mie că urma omului în aceste locuri răpea ceva din măreția singurătății și se amesteca jignitor în sublimul întregului.

    Peste puțin, scăpătarăm de la umbră și ieșirăm într-un luminiș de seminceri. Ne aflam în parchetele de pe Cracăul-Negru. Din depărtare, prin aerul sec, ajungea până la noi glasul omului și al toporului. Din când în când, o trăsnitură colosală umplea văile munților: erau fagii, paltinii sau brazii amețitor de înalți, care, în căderea lor prăpăstioasă, sfărâmau și doborau tot în calea lor. Ziua era la amiază și un aer înflăcărat ne înconjura din toate părțile. Soarele, alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste capetele noastre; cu toate acestea noi ne urmam drumul pe hogașul săpat de butuci în coasta muntelui și, numai cât în răstimpuri, eram siliți a ocoli, prin smiduri6, băltoacele glodoase și verzii ce ne tăiau drumul. Eram atât de grăbiți să poposim undeva la umbră, încât nici nu mai băgam în seamă pe un întreg popor de broscoi cu ochi holbați și verzi, care — ieșiți pe jumătate din umedele și glodoasele lor locuințe — ne salutau orăcăind și apoi dispăreau iute la apropierea noastră.

    După ce ne oprirăm puțin la o colibă părăsită, cumpănirăm în valea Cracăului. Ajunși la acest pârâu limpede ca o picătură de rouă, ne stâmpărarăm setea și începurăm iarăși a urca, de-a curmezișul, un șir de coline lutoase și seci, acoperite cu tufari de aluni, mesteacăni și arini. De pe cea din urmă colină ce se înalță deasupra Văraticului, o întinsă priveliște se deschise ochilor noștri: sub noi, Valea-Sacă se răsfăța cu casele ei albe și curate între două dealuri acoperite cu grădini, fânețe și semănături. Mai departe, între răsărit și miazăzi, Bălțăteștii, cu mărețele-i grădini și așezămintele sale de băi, păreau că vor să se ascundă după nesfârșitele șiruri de plopi înalți de mesteacăni blonzi și de brazi posomorâți; cu toate acestea, o rază de soare, căzută din cer peste acest cuib de zână pierdut între îndoiturile verzi ale dealurilor, răsfrângea până la noi lumina strălucitoare de pe plăcile metalice cu care e acoperit. În față, orizontul era închis de cele din urmă ramuri ale râpoșilor munți de marnă cenușie ai Neamțului, care se întindeau ca o fâșie de fum plumburiu pe zarea cerului depărtat... La picioarele lor, orașul alb cu pârâul său limpede scânteia sub lumina soarelui. Alăturea, în umbra depărtării, stătea nemișcată și gânditoare pare că vestita Cetate a Neamțului, cetatea lui Ștefan, martoră nepieritoare a gloriei noastre trecute. Stăturăm deci la umbra unui mesteacăn, spre a ne odihni și a ne sătura ochii și sufletul de această măreață priveliște și, când soarele aproape scăpătase după Ciungi, intrarăm în Văratic.

    De la Văratic la Săcu

    Cine nu cunoaște această mânăstire de călugărițe și care călător nu are de spus un cuvânt pentru ea?

    Era pe timpul băilor, și în tot anul o mulțime de oaspeți, din toate părțile Moldovei mai cu seamă, își petrec aici lunile de vară; prin urmare, nu ne mirarăm deloc când văzurăm, pe drumul mânăstirii, încrucișându-se moda lumească cu uniforma bisericească: rochia cu rasa, comănacul cu pălăria, mâna goală cu mănușa, mătăniile cu evantaliul, umilitul papuc pe talpă cu îndrăznețul călcâi Louis Quinze, negrul posomorât cu toate culorile din lume, găitanul cu dantelele, smerenia cu îndrăzneala și, în urma tuturor, ipocrizia cu sufletul fără ascunsuri!!... Și multe încă aș mai fi văzut, dacă foamea nu mi-ar fi dat pinteni și nu m-ar fi silit să sui scările lustruite ale arhondaricului. O veche mironosiță a lui Hristos stătea jos la capătul de sus al scărilor și își odihnea, dormitând, imensitatea greoaie a trupului său...

    Când furăm aproape de ea, își ridică spre noi, cu o lene aristocratică, privirile-i spălăcite și verzii...

    — Blagoslovește, măicuță, zisei eu, închinându-mă după cuviință.

    — Domnul! răspunse ea alene și trăgănat, întinzându-mi spre sărutare dosul alb și grăsuliu al dreptei sale, cu mătănii cu tot.

    Sărutai cu o prefăcută evlavie această dreaptă care, dacă nu mirosea tocmai a smirnă și a tămâie, apoi mirosea cel puțin a un parfum obișnuit pe vremuri, care-mi pătrunse până-n creieri; totuși actul acesta de smerenie ne sluji drept pașaport pentru arhondaric, unde ni se dădu casă și masă.

    Stăturăm două zile în Văratic. Cu această împrejurare mă putui încredința că oaspeții obișnuiți ai mânăstirii aveau cuvânt să petreacă aicea câte o lună sau două. În adevăr, aerul, apa, preumblările, societatea chiar sunt atâtea lucruri care îndeamnă pe mulți a ieși din vârtejul orașelor mari și a căuta odihna sufletească în aceste locuri însuflețite de o viață mai dulce și mai tihnită.

    Toaca, cu glasul său cicălitor și subțire, clopotul, cu vocea sa gravă, rară și sonoră, sunt capii de familie ai acestui furnicar de ființe negre, care foiesc repede în toate părțile, fără zgomot, cu papucii lor de talpă și cu mătăniile în mâini. După glasul lor se regulează toate îndeletnicirile văzute și nevăzute ale comunității. E totuși foarte greu pentru un străin să pătrundă în toate amănunțimile vieții călugărești. Un călător nu poate vedea, mai întotdeauna, decât numai coaja monahismului. Astfel, dacă ieși dimineața în medeanul7 din fața mânăstirii, unde se vinde și se cumpără, dacă străbați ziua cărările și drumurile ce se încrucișează și se taie în toate părțile, dacă mergi în biserica cea mare la vecernie, utrenie sau liturghie, dacă te duci pe la cunoștințe ziua sau seara, nu vei putea întâlni decât figuri paragrafisite8, gheburi, zbârcituri, ochelari, cataruri cronice, reumatismuri, gingini goale, dinți falși, guri înfundate, bărbi ascuțite, peri albi și... fățarnică smerenie. Cu toate acestea, dacă te întâmpli înlăuntrul mânăstirii, când se face slujba în paraclisul de lângă arhondaric, și dacă îți arunci ochii în sus spre negreața ce umple cerdacul din față, în tihnă și în răgaz poți revedui cu privirea toate acele chipuri femeiești, care în zadar se par că cearcă a se ascunde sub negrele lor camilafce9.

    Un fel de milă și de durere te cuprinde fără voie când vezi atâta tinerețe, atâta vigoare și atâta frumusețe chiar înmormântate sub mohorâta îmbrăcăminte sacramentală; și tot atunci și tot fără voie, îți pui singur o mulțime de întrebări, la care ortodoxia monahală n-ar putea răspunde decât strângând din umere.

    E oare cu putință, mă întrebam eu, ca noaptea, care înfășură trupul acestor ființe, să înfășure și inima lor? Acei ochi, porunciți a privi totdeauna cerul, nu privesc ei oare, câteodată, și pământul? Cuvântul scris în carte e oare destul de puternic, ca să șteargă cuvântul scris de natură în inima lor? E cu putință ca rabinii bisericii noastre să fi putut porunci sângelui să circule mai încet, inimii să bată mai rar, și naturii să ceară mai puțin? De când oare s-a ridicat la puterea de dogmă grosolana eroare că carnea poate să muște gura ce o sfâșie?... Ș-apoi, munții Văraticului sunt așa de înalți, pădurile atât de umbroase, văile atât de tăinuite și de adânci, râurile atât de limpezi, fânețele atât de dese, de înalte și de înflorite, aerul atât de îmbălsămat, încât sufletul cel mai zglobiu se simte înmuiet de o dulce melancolie și ochiul călătorului se oprește visător când pe o frunză de mesteacăn tremurătoare, când pe potirul rumen al unei flori ce se leagănă molatic sub mângâierea dulce a vântului, când pe unda care, veselă că a izbutit să se suie pe spatele unui bolovan greoi, trece de ceea parte, îi spune o glumă și-și urmează drumul înainte, scăldându-se în raze de soare. Și, în sânul acestei naturi atât de prietenoase, care-ți varsă în suflet melancolia și visurile, și în inimă beția unui nesfârșit amor, ce vroiți să facă omul și mai cu seamă femeia? A cere acestei din urmă să rămână logodnica veșnic credincioasă a unui mire, care de două mii de ani s-a înălțat la cer, e, desigur, o erezie vrednică de cel mai îndreptățit autodafe10.

    De altmintrelea, Văraticul nu înfățișează nici o însemnătate istorică și mai nici o tradiție nu se leagă de dânsul. Răposata maică Evghenia Negri a dat la lumină istoricul acestei mânăstiri, cuvânt pentru care nu simțim de nevoie să-l mai facem și noi.

    În dimineața zilei a treia, ne îndrumarăm către Sihla, pe poteca Ciungilor, care e cea mai scurtă și cea mai îndemânoasă.

    Dascălul Alecu din Văratic era călăuzul nostru. Fiindcă trecem peste Ciungi, nu e rău să amintim că micul podiș, ce se deschide pe vârful lor, pune la îndemână locuitorilor din vale una din cele mai obișnuite și mai desfătătoare plimbări. S-ar zice că natura a întipărit aicea o dulce și primăvăratică sărutare pe sânul munților iernatici și că, sub această sărutare de nesfârșit amor, au răsărit, ca prin farmec, milioanele de flori strălucitoare, ce acopăr întinderile ondulate și dulci; că sub ea s-a născut acea lină și răcoroasă adiere, ce veșnic suspină în acest loc, și că pâlcurile de mesteacăni, cu ramuri despletite și cu trunchiuri de argint, nu sunt semănate ici și colea decât spre a chema pe drumețul obosit să guste, pe un așternut de flori, o clipă de visuri și de negrăită fericire. Ș-apoi, cine n-a auzit în acest loc pe greierul șuierător și pe cosașul răgușit, locuitori nevăzuți ai miriștii uscate, cântându-și eternul lor cântec sub miezul zilei înflăcărat, cine n-a ascultat aicea pe gaița gâlcevitoare certându-se cu alta pe creanga vreunui fag, acela, desigur, n-a avut prilejul să se îmbete de cel mai dulce și mai dumnezeiesc concert, pe care cântăreții naturii îl execută pe niște note necunoscute încă din scara muzicii omenești. Aici e, fără îndoială, paradisul pământesc al vremurilor noastre și... nici un înger cu sabie de foc nu străjuiește la porțile lui... Adam și Eva pot intra și, după voie, pot ieși fără teamă de strășnicia poruncilor dumnezeiești...

    Cu cât înaintam pe drumul Sihlei, cu atât natura devenea mai aspră; ai fi zis că ea-și încruntă privirea și că mustră pe drumețul prea cutezător care îndrăznește să calce peste hotarele pustiului și să tulbure, cu zgomotul pașilor sau al respirării sale, adânca liniște a singurătății. Pe nesimțite, pajiștea înflorită făcu loc unui așternut de foi uscate, care trosneau sub pașii noștri; mesteacănul ne părăsise și bradul sau fagul, cu frunți despoiete de bătrânețe sau de vânturile care veșnic suflă în părțile de sus ale aerului, spintecau văzduhul și se zugrăveau fantastic și trist pe albastrul adânc al cerului. Pe alocurea, poteca se strâmta așa de tare, încât de-abia puteai străbate cu sufletul prin desișul întunecos al unei sihle de carpeni tineri, care alcătuia, de o parte și de alta, doi pereți nestrăbătuți. "Aici, îmi ziceam eu, trebuie să fi aruncat feciorul de împărat peria sfintei Vineri, din care, fără îndoială, a răsărit această pădure, spre a tăia calea zmeoaicei care-l urmărea." Noi înșine, molipsindu-ne de asprimea locurilor ce străbăteam, devenisem tăcuți și gânditori. Cât despre mine unul, gândul meu plecase pe un povârniș fantastic: poate că Aeneas, mergând pe calea iadului, tot astfel de locuri străbătuse. Câteodată, chiar mă așteptam să întâlnesc în cale-mi vreo mare poartă neagră, pe care să citesc cu înșiși ochii mei celebrul:

    "Per me si va nella citta dolente."11

    Cu câtă părere de rău însă nu mă trezii eu din această fantezie clasică, apropiindu-mă de Sihla!... Și totuși cu câtă mulțumire nu salutarăm noi întâia rază de lumină, pe care o întâlnirăm în strâmta ei poiană!

    Niciodată n-am gustat cu mai mare deliciu și niciodată n-am căutat să sorb cu mai multă lăcomie, prin toți porii ființei mele, lumina și căldura binefăcătoare a cerului.

    Sosisem, prin urmare, la Sihla, adică la acel loc pierdut în creierii munților, în care numai vulturul cu zbor îndrăzneț mai străbate, din când în când, pe căile fără de urmă ale aerului. Până atunci, Sihla era pentru mine o închipuire, ce ținea mai mult de domeniul poveștilor. Cunoșteam locul acesta numai din spusele unora și ale altora; și acele spuse atâta se încrucișau și mânau lucrul peste marginile firești, încât totdeauna, când mă gândeam la Sihla, mi-o înfățișam sub forme și proporții fantastice. Astfel, nu-mi ieșea din minte acel schivnic bătrân ca brazii pădurilor neprihănite, care, autohton al acestor locuri, fusese, poate, zămislit de vreo ursoaică în unire cu suflarea binecuvântată a vreunui vânt de primăvară; îl vedeam mergând și încurcându-se în alba și lunga lui barbă neatinsă încă de vreun pieptene; îl vedeam iarăși împărțindu-și, cu bună învoială, același rug de zmeură cu urșii, sau dând țapilor sălbatici, care-l luau poate drept strămoș al lor, cu însăși mâna sa, cei întâi muguri care plesneau sub calda suflare a primăverii. Frumoasa sf. Teodora, legendara anahoretă a locurilor acestora, se înfățișa închipuirii mele ca o a doua Marie din Egipet, cu viața bântuită de aceleași nenorociri; tot ca și aceea, sf. Teodora se lepădase, poate, de plăcerile îmbătătoare ale lumii acesteia, mulțumindu-se, în cele din urmă, cu crăpătura umedă a unei stânci în locul palatelor aurite unde luxul și desfrâul domneau cu răsfățare; ca și ea, sf. Teodora își scrisese, poate, pe nisip tainele trecutei sale vieți și, tot ca și dânsa, lăsase celui dintâi vânt grija de a spulbera și a duce departe amintirea unui trai zvânturat. Apoi floarea etern nevestejită și albastră ca seninul cerului, la rădăcina căreia domnea veșnică primăvară, în timp ce munții dimprejur crișcau sub iernatica suflare a crivățului, era darul ceresc, darul de mângâiere al sf. Teodora: femeia de lume, devenind sfântă, închinase cerului sufletul său și nu-i ceruse în schimb decât o floare... Până în cele din urmă, sfânta rămăsese tot femeie! Cerul o ascultase și făcuse să răsară pe o așchie de stâncă, într-un strop de țărână, nemuritoarea și minunata floare, care trebuia să fie icoană virtuții statornice și nepătate a sf. Teodora. Apa pământului nelegiuit îi ardea măruntaiele și, prin urmare, ea nu-și alina setea decât cu apa căzută din cer; pentru aceea își săpase, sau — mai bine zis — își zgâriase ea în o stâncă, cu înseși unghiile sale, o mică cisternă pe care nourii văzduhului erau porunciți s-o țină veșnic plină. Caprele sălbatice nu știau locul acestei fântâni și, de l-ar fi știut chiar, n-ar fi putut ajunge până la el.

    Am căutat deci să rup haina fantastică, cu care Sihla era îmbrăcată în închipuirea mea, și pentru aceasta trebui să fac eu însumi, cu evlavie, o călătorie la locurile sfinte...

    Dacă Sihla nu pășește dincolo de marginile firești, apoi are cel puțin însușirea de a atinge, aproape, culmea de asprime, singurătate și sălbătăcie a celei mai puternice închipuiri. Astfel, cu greu aș putea hotărî soiul feluritelor întipăriri ce-mi lăsară în suflet aceste locuri. Credeam, deocamdată, că am pășit pe lumea cealaltă... atât de singură și de pierdută în creierii munților e sălbatica Sihlă!

    De jur împrejur, ca și cum s-ar ținea de mână, stau munții cu piscuri înalte, peste care brădișul negru se întinde ca o imensă haină de doliu. Nici o pasăre nu-și îndreaptă zborul său rătăcitor peste sălbătăcia și tăcerea de mormânt a locurilor acestora, unde iarba stearpă e fără de sămânță și unde numai brusturul de munte, cu floarea galbenă și lată cât podul palmei, mai are curajul să se uite, de pe creasta stâncilor înalte, în prăpăstiile negre și fără fund ce se deschid, ca niște guri de iad, sub picioarele lui.

    Rareori numai, albastrul limpede al cerului adânc se pătează de câte un punct negru, dar trecător: e un vultur prădalnic care ochește poate din înălțimile văzduhului vreo sprintenă veveriță; glasul vântului îți strânge inima... atât e de tânguios și de întristător! S-ar zice că iulie se schimbă aici în fratele mai tânăr al lui decembrie; aceiași ochi, aceeași privire aspră, același glas, aceleași sprâncene încruntate! Numai căruntețea îi lipsește spre a se îndeplini asemănarea.

    Întorcând privirea spre apus, îți vine să crezi că un popor de uriași a însuflețit cândva aceste locuri și că, precum odinioară s-a zvârlit munte peste munte spre a se lua cerul cu asalt, tot astfel și aici s-au îngrămădit, una peste alta, acele stânci enorme spre a-și da, poate, pământul mâna cu cerul. Și sunt acele stânci atât de imense, atât de goale și tăiate de niște mâini supranaturale, pe linii așa de lungi și de capricios unghiulate, încât îți aduc amețeală în suflet, îți curmă firul gândirii, te apasă pe creieri și te lasă înmărmurit și mut...

    Pe o cărăruie strâmtă și cotigită, pe sub pereții de stâncă sură, care se pierdeau în văzduh deasupra capetelor noastre, suirăm la deal, călăuziți de octogenarul și singuraticul călugăr al Sihlei, spre a vizita locurile mai însemnate din împrejurime.

    Merserăm deci la peștera sf. Teodora.

    Spre a ajunge însă acolo, trebui să ne prefacem în acățătoare, să ne vârâm pe dedesubt, sau să sărim, ca în zbor, pe deasupra stâncilor, care decât care mai anevoioase și mai grele de trecut.

    După un pătrar de oră, se făcu la stânga noastră o despicătură verticală în peretele zidului de stâncă, ce ne însoțise neîntrerupt până atunci. Printre pereții ei umezi, ne strecurarăm lăturiș, până în fund. Aicea se face o scobitură aproape rotundă, în mijlocul căreia zace o stâncă lată și puțin înaltă.

    Din fundul negru al acestei scobituri, străbătea o rază de lumină până la noi, printr-un fel de răsuflătoare săpată de însăși mâna naturii pentru primenirea aerului, în acest beci umed din pântecele muntelui; aceasta era peștera sf. Teodora. După cum se zice, ea a trăit 60 de ani în această vizunie, pe care nici urșii nu i-ar fi râvnit-o.

    Piatra din mijloc îi slujea drept vatră, pe care aprindea, din când în când, câte puțin foc, spre a-și frige câțiva bureți sau pentru a-și dezmorți trupul biciuit de vânturile iernii; pereții poartă, în adevăr, urmele negre ale unui fum înădușit.

    Stăturăm aici vreo zece minute, timp în care cercai să mă potrivesc în gând sfințeniei locului pe care călcam; voiam să trimit, în altă lume, sfintei Teodora, din însăși pământeasca ei locuință, vreo simțire sau vreo cugetare cucernică și umilită; cum însă e ușor să fii virtuos în tovărășia urșilor necuvântători și a codrilor fără de inimă, și cum virtutea nu capătă preț și strălucire decât atunci când iese biruitoare din lupta fățișă cu răutatea și stricăciunea omenească, apoi nu putui închega în sufletul meu nici un soi de evlavioasă gândire sau măcar de profană admirațiune pentru o viață jertfită, fără nici o țintă, lipsei, chinurilor și suferințelor trupești, cu toată râvna ce va fi avut sufletul ei pentru cele sfinte și dumnezeiești.

    Astfel eram supărat pe mine însumi că nu puteam da un lustru cereștii mele eroine din minutul acela. Și ieșii deci amărât din umedul sanctuar în care călcasem.

    Ne îndreptarăm spre fântâna sf. Teodora. Trebui să suim pe o scară ca de doi stânjeni înălțime și, numai ținându-ne în cumpănă deasupra prăpastiei și dând mâna cu rădăcina șubredă a unui brad tânăr, puturăm sări deasupra. Aici se poate vedea o mică scobitură pătrată și puțin adâncă, pe care, după cum spune legenda, sf. Teodora și-a săpat-o cu înseși unghiile sale. Un strop de apă adunat din ploi sau din roua nopților zace veșnic pe fundul acestei scobituri căptușite cu mătreață; și cu această apă sfânta își alina setea... Aceasta e fântâna sf. Teodora!...

    Pentru a merge la Stânca Căprioarelor, furăm siliți să ne întoarcem îndărăt. Astfel, părăsirăm fântâna sf. Teodora, unde în zadar căutarăm minunata ei floare albastră... Cine știe? poate că sămânța rătăcită pe vânturi a vreunui soi de omag sau de holbură cu floarea ca un păhăruț de azur va fi încolțit și înflorit cândva pe locurile aceste sub căldura binefăcătoare a vreunei primăveri și va fi dat loc legendei amintite. Oricum, dar o floare e totdeauna o minune, un dar ceresc pe sânul sterp al acestor regiuni.

    Drumul ce trebuia să ținem se încovoia ca un șarpe pe după stâncile care ne împrejmuiau mersul, și se părea că nu e bătut decât de urmele sălbatice ale fiarelor, din firea cărora și noi, parcă, împrumutasem ceva; atât ajunsesem de ușori și de îndemânatici, atât de bine învățase piciorul nostru a-și mlădia talpa pe unghiul ascuțit al pietrelor și a se înțepeni temeinic acolo unde un alt picior nedeprins ar fi tremurat și n-ar fi năzuit să înfrunte un lunecuș primejdios.

    Astfel merserăm ca un pătrar de oră și, după ce sărirăm în zbor peste crăpătura adâncă dintre două stânci enorme, sosirăm la Stânca Căprioarelor, numită astfel fiindcă, în timp de grele ierni, căprioarele își dau întâlnire deasupra ei.

    Cu toate că duceam de câteva zile o viață idilică, și ni s-ar fi cuvenit, prin urmare, să gustăm un minut de odihnă sub umbra stufoasă a vreunui fag, totuși ne mulțumirăm, deocamdată, cu umbra rară și îngustă a unui tânăr brad, care nu înlesnea răcoroasa-i ospitalitate decât capetelor noastre pârlite și înfierbântate de arșița zilelor de Cuptor.

    De altmintrelea, un vânt ușor, ce se iscase tocmai la timp, ne dădu răcoarea pe care lipsa umbrei ne-o refuza.

    Cât de dulce-i odihna câteodată! Ș-apoi de pe înălțimea pe care stăteam, ochiul nostru înota în văzduhul deșert de sub picioarele noastre, îmbrățișând nemărginitul cerc închis în depărtare de piscurile negre ale munților păduroși. Pe alocurea, munții se desfac și lasă ochiului visător o poartă de trecere către adâncurile fără de fund ale spațiului... Mai încolo, azurul albastru, această stavilă eternă a vederii omenești, părea că însemna, în nesfârșit, hotarele nestrămutate dintre împărăția ochiului și a închipuirii. Sub picioarele noastre, sub însăși înălțimea pe care stăteam, se adăpostește mica și vechea bisericuță clădită de cel întâi anahoret al Sihlei. Altădată rugăciunile către Dumnezeu se făceau în ea; astăzi însă nu se mai slujește într-însa; și numai ca un soi de rămășiță religioasă se mai îngrijește de bătrânul pusnic, care înfruntă pustietatea locurilor acestora.

    Trebuie să mărturisesc, de altmintrelea, că singuraticul călugăr al Sihlei a rămas și până astăzi o enigmă pentru mine. Astfel, se tânguia sf.-sa că hoții l-au călcat și l-au prădat și de puținul ce mai avea.

    — Apoi atunci cum și pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă, mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă?

    — Pentru ascultare și pentru Domnul, fiule, îmi răspunse el pe o notă oarecare din pisaltichie, pironindu-și ochii în pământ și încrucișându-și cu evlavie mâinile pe piept.

    Și nu mă puteam sătura, privind nepotrivirea izbitoare dintre această smerită milogeală și fața lui plină și roșie, ochii lui negri, mici și scânteietori, mâinile lui osoase, care păreau a fi deprinse cu multe nevoi, și acea privire, mai ales, care se furișa, din când în când, repede spre noi și pe care niște gene lungi și dese n-o puteau îndestul ascunde.

    După vorbă, se părea a fi rus de felul lui.

    — Și cu ce trăiești sf.-ta pe locurile acestea, părințele, îl mai întrebăi eu.

    — Dumnezeu și oamenii cei buni nu ne lasă să pierim.

    "Când e vorba de Dumnezeu, mă gândii eu, nu zic ba: ciuperci și rădăcini va fi semănat cu îmbelșugare părintele ceresc pe locurile acestea; când însă e vorba de oameni buni, apoi aceștia nu vor fi dând pe aicea decât din an în an, timp în care ar putea prea bine să moară de foame și schivnicia cea mai fără de stomac."

    Și nu mersei mai departe cu reflexiunile mele, deși oarecând înaintea judecății fu tras, ca părtaș la mai multe hoții, un sfânt ermit12 și, dacă nu mă înșel, chiar al Sihlei mi se pare.

    Oricum însă, trebuia să fim și noi oameni buni; astfel scoaserăm rămășița de pâine, rachiu și merinde ce mai aveam, spre a potoli acea hoțomană de foame, care tot drumul se ținuse grapă de noi. Paharul de rachiu merse cerc împrejur, începând bineînțeles de la sf.-sa, care-l luă cu multă evlavie, îl binecuvântă, își făcu cruce, îl goli până la fund, își șterse gura cu mâneca cafenie a rasei sale și-l înapoie mai încet de cum îl luase.

    Bis repetita Deo placent13: al doilea și al treilea pahar fură golite cu același ceremonial, și poate că și al patrulea s-ar fi bucurat de darul binecuvântării, dacă dascălul Alecu, călăuzul nostru, înspăimântat de seceta ce-l amenința, nu și-ar fi încruntat sprânceana la timp.

    — Mila ta spre noi! zise el în termeni destul de cunoscuți slujbașilor bicericii; și sticla cu rachiu trecu întreagă în mâinile lui.

    Mâncarăm tot și băurăm tot. Desagii noștri rămăseseră tot așa de ușori ca și sacul lui Esop; dar nădejdea ne era în mânăstirile pe unde aveam încă de trecut. Săhăstria, Săcul, Agapia — erau atâtea popasuri unde credeam noi că vom găsi câte ceva de-ale mâncării. Ne luarăm deci rămas bun de la Sihla și ne îndrumarăm spre Săhăstria.

    Înainte de a sui la Săhăstrie, trecurăm peste un soi de mic Șat- el-arab, alcătuit din cele două pâraie vestite ale locurilor acelora, Pârâul Alb și Pârâul Negru; și apele unuia, într-adevăr, sunt albe și ale celuilalt aproape negre — după felul, pe cât se pare, al păturilor de pământ peste care curg și cu a căror pulbere își colorează apele lor.

    Trebuie să fi existând vreo legendă asupra acestor două pâraie; cu tot interesul însă ce am pus, n-am putut afla nimic în această privință.

    Săhăstria, după cum arată însuși numele său, e un cuib de oameni sau, mai bine zis, de strămoși ai omenirii, retrași în adâncurile cele mai nepătrunse ale singurătății.

    Aicea, deși natura nu e așa de aspră și de măreață ca la Sihla, totuși fiorii pustiului îți răcesc inima și te fac, fără de voie, să dorești a te afla pe aripile vreunei pajuri din poveste, spre a te scoate la lume. Mai mult încă, ți se pare că cele nouă poloboace de apă și cele nouă cuptoare de pâine, încărcate pe spatele acestei corăbii aeriene, n-au să-ți fie de ajuns, până ce ți-ar fi dat să vezi o față de om.

    Ajunși în poiana Săhăstriei, nu văzurăm deocamdată decât pătratul nemișcat al vechilor chilii, care păreau că se îndeasă de frică unele în altele. Ruina și putrejunea rânjeau spăimântătoare de pe acoperăminte și de pe pereți; zidurile iarăși rânjeau și, rânjind, își arătau dinții lor de cărămidă roșie de sub buzele vinete de un var odată alb. Buruieni acățătoare, cu cârcei în loc de picioare, puțin mai aveau până ce să-și deie mâna cu pașnicii și somnoroșii bureți, crescuți fără sămânță pe șindrila putredă a coperișului.

    Iar peste tot și peste toate, se înălța crucea veche, ruginită și plecată a bisericii, dar numai crucea... Pentru acest mormânt nu mai trebuia decât atâta! Nu țin minte să fi simțit frică vreodată; pustiul însă în pustiu îmi strânse inima, și nu frica, dar un fel de groază mă cuprinse.

    Eram hotărât a trece înainte, fără a mă mai opri în acest loc, când, la o depărtare ca de o zvârlitură de băț, văzui iarba clătinându-se. Mă înălțai pe vârful picioarelor, înfipsei privirea în locul cu pricina și, spre marea mea nedumerire, văzui o claie de păr mișcându-se când la dreapta, când la stânga, când înainte, când înapoi, ca și cum cele patru vânturi s-ar fi fost înțeles între ele ca să se joace de-a mingea în poiana Săhăstriei. Era un om sau era un urs? Iată ceea ce, deocamdată, nu putui ști cu siguranță. Pentru mine, care mi se părea că simt în vinele mele circulând un sânge acru și sălbatic, șoapta vânturilor semăna acum cu mormăitul urșilor, iar florile strălucitoare ale poienilor îmi sclipeau ca atâția ochi roșii ai duhurilor pustiului; crezui deci, pentru moment, că e vreun urs de prin apropiere, când, fără de veste, auzii, de la spate, pe dascălul Alecu strigând cu glasul său răgușit, dar totuși destul de puternic:

    — Blagoslovește, părinte! Bine-am găsit! ce mai faci? coaptă-i săcărica?

    Claia de păr se întoarse greoi împrejur ca o balama veche pe o țâțână ruginită și, c-un fel de adâncă plecăciune, mormăi ceva sub niște mustăți încâlcite la un loc cu o barbă neatinsă încă de vreun pieptene, care-i acoperea fața, dând loc spre afară numai la doi ochi albicioși și stinși de bătrânețe.

    Și, cu cât priveam mai mult și mai drept în față pe acest om, sau, mai bine zis, pe acest protopărinte al omenirii, cu atât mi se părea că barba, părul și sprâncenile lui sunt răsărite nu din piele omenească, ci dintr-o pătură de mâl negru și fecund, ce trebuia să fi fost așternută din vremuri vechi peste întreaga lui ființă... Prin rasa lui sclivisită și lustruită de murdărie se vedeau stelele; iar de cămașă nu mai putea fi vorbă, fiindcă acea în care își primise darul se topise demult pe el; și știut este că un călugăr trebuie și să moară în cămașa în care și-a căpătat sfântul său chin.

    De altfel, Săhăstria numără vreo șase viețuitoare de soiul arătat mai sus; întâmplarea însă ne scosese, dintre toate, pe tipul cel mai desăvârșit.

    Așadar, spre a lua iarăși firul povestirii, singuraticul călugăr culegea săcărică și, pe cât aflarăm, făcea și el o mică negustorie cu ea.
    Eram obosiți și flămânzi. Iarba înaltă, deasă și înflorită ne punea la îndemână un așternut moale și răcoros; pârâul din vale părea că ne întreabă dacă nu ni-i sete; noi însă am fi fost mult mai bucuroși să ne fi întrebat cineva dacă nu ni-i foame; și acest cineva nu putea fi, pentru moment, decât bătrânul sihastru; dar fiindcă el nici nu se gândea la așa ceva, dascălul Alecu se hotărî să fie tălmaciul nostru pe lângă cuvioșia-sa.

    — Până una-alta, părinte, zise el, dacă ai ceva, dă-ne să mâncăm. Suntem hămesiți de foame și căzuți de osteneală.

    Cam așa ceva trebuie să se fi petrecut între Esav și Iacov. Și dacă dascălul Alecu, în minutul acela, ar fi avut de vânzare vreun drept de primogenitură, l-ar fi dat foarte bucuros pentru o coajă de pâine și o foaie de ceapă.

    — D-apoi ce să vă dăm, păcatele noastre, răspunse cu o smerită milogire bietul călugăr; noi singuri, și n-avem ce mânca pe locurile aistea.

    — D-apoi sf.-ta nu mănânci când ți-i foame? ce mănânci sf.-ta dă-ne și nouă.

    — Ce să mâncăm! Ia, sclipuim și noi câte un hrib, câte un burete, cum dă Dumnezeu, și trăim și noi de azi pe mâini; și, dă, cu de-aistea d-voastră n-aveți să vă împăcați.

    — Da ne împăcăm și cu dracu fript, părinte, numai să nu ne rupem dinții în el, zise dascălul nostru cu un fel de disperare, care se părea că pornește din fundul conștiinței stomacului său.

    Drept vorbind, călăuzul nostru era dintre acele fețe bisericești, care, la nevoie, aruncă cu barda și în Dumnezeu.

    Scandalul fu la culme. Bătrânul sihastru scuipă de trei ori, se întoarse iute și, făcându-și cruce, dispăru prin scobitura ce ducea înlăuntrul masivului ruinat al vechilor chilii. După câteva minute însă, se arătă din nou cu ceva la subțioară și în mână; era un smoc sau, mai bine zis, o sarcină de ceapă verde și două mici pâinișoare rotunde și negre ca și pământul, din care păreau că sunt făcute; puse toate aceste dinaintea noastră și se trase înapoi; luai una din pâini și voii s-o rup, dar, neputând, o dădui dascălului Alecu.

    — Ține, dascăle, zisei eu; părintele ți-a făcut pe plac; iată, ți-a adus pe dracul cel mai bătrân schimbat în pâine; cearcă-ți dinții în el, și dacă-ți va mai rămânea vreunul teafăr, să-mi spui și mie.

    — Hei! d-apoi, cucoane, se vede că d-ta nu știi că dracu numai la foc, în fundu Tartarului, îi tare, și că la apă se moaie? Parcă agheasma degeaba-i apă? Așa-i, părinte, că agheasma-i făcută din apă ca să moaie pe dracu? Și, zicând acestea, se scoborî la pârâu cu amândouă pâinile și cu o cofiță ce-i dăduse călugărul.

    — Îl cunosc de mult, îndrăzni călugărul să zică, după ce dascălul Alecu se depărtă; era mai bun de hoheri14 decât de dascăl; numai cât spurcă cele sfinte; Dumnezeu să-l ierte! și, făcându-și cruce, tăcu.

    Era și timpul, căci dascălul Alecu se și întoarse lângă noi cu cofița cu apă și cu pâinile muiete în pârâu.

    — Am botezat, părinte, pe dracu și i-am pus numele Galaction — poate că pe călugăr îl chema așa — și ian te uită cum s-o muiet; și zicând acestea, rupse una din pâini în două. Bietul călugăr simțea jăratic sub tălpile lui și, deși-mi insufla milă, îmi plăcea totuși păgânismul fără ascunsuri al călăuzului nostru.

    Ne așezarăm deci în mod antic pe iarba moale și înflorită și începurăm strălucitul nostru ospăț. Dascălul Alecu era mai mândru decât un rege și mă așteptam să-mi spună că Lucullus era un calic și Labdacus un bucătar prost; se vede însă că în Arghir ori Tilu Buhoglindă, care, precum spunea el însuși, formase toată educația lui literară, nu se zicea nimic despre aceste vestite fețe ale antichității. Oricum însă, pâinea până la cea din urmă fărâmitură și ceapa până la cea din urmă foaie verde fură desființate: ospătasem; și încă dascălul Alecu pretindea că de mult nu-și aducea el aminte să fi mâncat cu așa de mare poftă. Cât despre mine, miroseam a ceapă ca întreg Israilul, iar tovarășul meu sufla în vânt și bea apă. Întremați și odihniți, apucarăm pe poteca ce duce spre Săcu.

    După două ceasuri de un mers grăbit și fără nici o întâmplare, ieșirăm din adâncimea întunecoasă a pădurilor și poposirăm puțin în valea strâmtă, dar luminoasă, prin care curge limpedele pârâu al Săcului. Lespezile de calcar late și albe, pe care se rostogolește el ca din treaptă în treaptă, păreau poleite sub razele de aur ale soarelui, care străbăteau prin apa limpede până la ele.

    Trecând pârâul și suind malul stâng, zărirăm turnul înalt al mânăstirii și albul zid împrejmuitor, cu creasta lui de olane roșii.

    Picioarele noastre călcau deci țărâna unui pământ sfânt și blestemat în același timp. În adevăr, Zavera, cu toate grozăviile ei, trecea ca un pârâu de sânge prin mintea mea...

    "De acolo, din acel turn, restaurat acum, îmi ziceam eu, Farmachi și căpitan Iordache, cu mâna lor de voinici, trebuie să fi înfruntat furia turbată a turcilor. La această poartă, desigur, dragomanul Udrizki a uneltit, poate, cândva, mișeleasca amăgire; și tot atunci, fără îndoială, căpitan Iordache, cu câțiva din ai săi, muriră într-un chip atât de vitejesc." Și, din toată această dramă sângeroasă, eroismul n-a lipsit: când însă mă gândeam că toți acești fii ai Eladei nu-și vărsau sângele lor decât spre a plămădi cu el robia țării noastre, admirația făcea loc indignării și disprețului pentru toți eroii greci, de la Achille și până la căpitan Iordache.

    Săcul e una din paginile vii ale istoriei nefericirilor noastre, și fiecare olan, strămutat de vreo furtună de la locul său, lua în ochii mei proporția vreunei urme de eroism al luptătorilor înverșunați.

    De altmintrelea, Săcul e una din mânăstirile bine păstrate încă, și înfățișarea lăuntrică a ei îți deșteaptă amintirea unor bogății trecute. Cele două rânduri lungi de chilii, suprapuse în forma unui larg pătrat, vorbesc și astăzi îndestul de lămurit despre furnicarul ce trebuie să fi însuflețit altădată acest lăcaș, a căruia tăcere nu e întreruptă acum decât de zgomotul cadențat și monoton, ce-l fac prin coridoare ciubotele greoaie ale câtorva călugări bătrâni și gârboviți; cel mult dacă de afară mai auzi câte-o tânjală căzând greu la pământ de pe gâtul vreunui bou obosit. Grajdurile mari și încăpătoare, cu guri negre și pustii, bucătăriile imense, cu pereții afumați și cu vetrele reci și fără cenușă, mi se păreau că povestesc o istorie veche, dar veche de tot: istoria cornului de îmbelșugare din poveștile noastre. Și treceau prin mintea mea, pe rând, toate acele carete grele și cu arcuri mlădioase, trase de patru cai rotunzi, cu hamuri late, carete largi cu perne moi, în care stătea răsturnat alene un călugăr gras și învelit în mătăsuri scumpe și blănuri de mare preț... Astăzi, cel mult dacă un cal costeliv, cu pielea-n șolduri, se mai poate mișca de ici până colea, între cele două hulube albe ale unei cotiugi hodorogite. Unde mai sunt acele cirezi de boi cu coarne mari, care, altădată, foiau albind prin verdeața pădurilor? Hergheliile de cai, turmele de oi, argățimea cea multă, murdară și veselă, care se mișca în toate părțile după treabă cu pași greoi și largi... Toate acestea nu mai sunt! Secularizarea a suflat ca un vânt de pieire peste belșugul de altădată al cuiburilor acestora de închinători în pustiu, și prezentul, zdrențuros și slab, rânjește cu o amară bătaie de joc în fața trecutului luxos și îngâmfat.

    La Agapia

    Către patru ceasuri după-amiază, părăsirăm Săcul și ne îndreptarăm spre Agapia. De astă dată, deși pe un alt drum, trebui totuși să ne întoarcem puțin îndărăt. În adevăr, Văraticul, Sihla, Săhăstria, Săcul și Agapia alcătuiesc un mare arc de cerc întors cu deschizătura spre răsărit și miazăzi. Poteca de picior, ce țineam noi acum, tăia, de-a curmezișul, cele mai vesele și mai râzătoare priveliști de munte. Ceea ce numesc oamenii de loc "Arșiți" nu este altceva decât un neîntrerupt lanț de coline verzi și înflorite, așezate fără apărare în bătaia soarelui, având, în același timp, o trăgănată și adâncă înclinare spre răsărit. Vânturile de miazănoapte mor departe de locul acesta în adâncimea nestrăbătută a pădurilor ce îmbracă munții uriași din acea parte. Numai miazăzi și răsăritul sunt mai deschise și lasă slobodă trecerea vânturilor seci și fierbinți, care, în iulie mai cu seamă, părăsesc stepele și deșerturile lor și vin de-și răcoresc arzătoarea lor suflare în văile adânci și răcoroase ale munților noștri.

    "Vântul cel rău", care, câteodată, arde fața îmbelșugatelor câmpii ale Țării-de-Jos, nu e cunoscut nici în munți, nici în largile noastre văi, din miazănoapte; și chiar dacă va fi călcând câteodată peste hotarele Crivățului, apoi, desigur, că va fi lepădând hlamida arămie a pustiului și va fi îmbrăcând pe acea de culoarea cerului senin a Zefirului și, tot ca și acesta, își va fi încununând fruntea cu flori și va fi înhămând fluturi la carul său. În adevăr, o suflare dulce și lină, ce vine din părțile deschise ale locului, curge veșnic, ca un râu nevăzut, ce mișcă aerul cald și îmbălsămat. Florile se pleacă la suflarea vântului, ca și cum s-ar teme de sărutarea lui; și, din acest joc nebunatic al vântului cu florile, valuri adânci și strălucitoare de culori și de lumină se sapă în fânețele înalte până dincolo de hotarele vederii; iar fluturii mici și albaștri, ca niște fulgi de azur, speriați de pașii drumeților, se ridică în stoluri zburătoare și, beți de miresme și de lumină, se răspândesc în aerul cald. Astfel, simpatica natură deschide și răsfață, în aceste locuri, cu atâta nevinovăție sânul său și cu atâta putere varsă un farmec neînțeles în sufletul călătorului, încât ochiul cel mai nestatornic devine visător și gândul cel mai zburdalnic își pleacă înaripatul său genunchi înaintea atotputernicei și sublimei naturi. De altmintrelea, drumul Agapiei, pe poteca Arșițelor, se deosebește cu totul de drumul posomorât și sălbatic al Sihlei și al Săhăstriei. Numai pe alocurea, și mai cu seamă deasupra Agapiei Vechi, poteca se încrețește în suișuri și scoborâșuri grele de învins.

    Tot pe aicea, din coastele râpoase ale munților, se nasc nenumărate izvoare mici, care, ajungând în cursul lor pe așezături, formează înguste, dar totuși destul de adânci smârcuri. Sub umbra pădurilor înalte, devin aceste smârcuri și mai posomorâte încă; cu toate acestea ele își ascund fața lor lividă sub tufe mari de brusturi cu foi late și broticii.

    După două ceasuri de un mers aproape neîntrerupt, ieșirăm deasupra Agapiei Vechi. De pe înălțimea pe care ne oprisem, schitul acesta de maici se zărea albind în fundul jgheabului de verdeață, ce se deschidea sub picioarele noastre. Cu o treaptă mai jos sta retrasă, tăcută și visătoare, Agapia Nouă cu albele sale chilii și cu înaltele turnuri strălucitoare ale bisericilor sale. Era atât de răpitoare această priveliște, încât ai fi zis că natura îți pune sub ochi o salbă de mărgăritare pe o tavă de smarald. După câteva minute de odihnă, cumpănirăm în Agapia Veche, unde nu stăturăm decât alte câteva minute; și acest timp fu mai mult decât îndestulător pentru a îmbrățișa, cu o singură privire, mâna de chilii vechi locuite de câteva călugărițe, tot așa de vechi poate.

    Biserica pustie din mijloc, închisă cu un brâu de fier, spre a nu se desface, e o zidire proastă și lucrată, pe cât se pare, de un pietrar și mai prost încă. Schitul acesta e întemeiat de Petru Șchiopul la 1585; așa glăsuiesc, cel puțin, inscripțiunile găsite la Agapia Nouă.

    Ca și Văraticul, Agapia Veche își avea, în acel timp al anului, oaspeții săi, căci nu puturăm socoti într-alt fel pe cele câteva cucoane și duduci, care — tocmai în momentul sosirii noastre — își petreceau vremea culegând flori în micile și cochetele grădini ale schitului.

    Peste puțin părăsirăm Agapia Veche și începurăm a scoborî spre Agapia Nouă.

    La jumătatea drumului ne oprirăm, nu atâta de nevoie pe cât din obicei. În adevăr, aici se afla cunoscuta Piatră a lui Aron. Această piatră rotundă și așezată pe un picior tot de piatră slujește de masă călătorilor — cuvânt pentru care a devenit lucie și nici o urmă de inscripție nu se vede pe ea, dacă vreo inscripție va fi fost cândva. Oricum însă, piatra aceasta își are tradiția ei. Așa, se zice că vodă Aron și-ar fi petrecut anii copilăriei în Agapia Veche, care pe atunci era schit de călugări, și anume pe lângă un moș al său, egumen al schitului pe acele vremuri. Și iarăși se zice că copilul Aron, neîmpăcându-se cu asprimea vieții călugărești, ar fi cercat să fugă în lume și că chiar ar fi izbutit să scape de sub privegherea celor o sută de ochi ai bătrânului; că ar fi plecat-o spre a ieși la largul țării, dar că tocmai pe când se credea mai slobod și la adăpost, tocmai atunci moșul său îl și călcă din urmă, îl prinse și, cu cârja pe care-și sprijinea bătrânețile și în chiar locul unde puse mâna pe el, îi dete una din acele sfinte învățături, pe care numai călugării se pricep să le deie. Ajuns în scaunul domniei, Aron voi să ridice și el un monument nepieritor în amintirea celei mai de seamă fapte sau împrejurări din viața sa... Scurmă în trecut, dar nu găsi nimic mai de seamă decât bătaia mâncată de la sfântul său moș; și în amintirea bătăii aceleia așeză, în chiar locul cu pricina, piatra care și astăzi poartă numele lui. Așa sau altmintrelea, tradiția e câteodată mai dreaptă decât istoria.

    Părăsirăm Piatra lui Aron și începurăm a scoborî către Agapia Nouă care, ascunsă deocamdată în dosul pădurilor ce ne împrejmuiau mersul, începu iarăși a se ivi la o mică depărtare sub picioarele noastre.

    Agapia Nouă se deosebește în multe privințe de Văratic. Astfel, pe când aceasta din urmă își revarsă valurile sale de case albe pe poalele colinelor, cu care se isprăvesc munții săi, cea întâi pare a se furișa și a se ascunde în strâmta, adânca și umbroasa vale scăldată de limpedele pârău al Agapiei.

    Spre deosebire de Văratic, mânăstirea aceasta adăpostește, sub mohorâta haină a călugăriei, pe cele mai multe din scoborâtoarele vechilor noastre familii boierești; și de unde vorbele de "boier" și "boieroaică" sunt de mult și de pretutindeni desființate, în Agapia aceste numiri sunt ținute încă la mare cinste.

    De altfel, cu toată înfățișarea noastră de marchidani, furăm destul de bine, ba chiar cu dragoste primiți în vechiul și sfântul lăcaș al hatmanului Gavril, fratele lui Vasile Lupu și al doamnei Liliana, soția sa.

    Până în sala de sus a arhondaricului, nu întâlnirăm pe nimenea. Cel mult, dacă vreo maică răzleață se uita din depărtare mirată la noi. Intrând însă în sala cea mare din al doilea rând, o bătrână călugăriță ne întâmpină cu un mare măturoi în mână. Se înțelege de la sine că, cu puțin mai înainte, scuturase colbul sau păianjenii adăpostiți prin ungherele înalte și retrase ale pereților, și, prin urmare, între noi și măturoi nu putea fi nici o legătură.

    — Blagoslovește, măicuță, și bine-am găsit, ziserăm noi, intrând și închinându-ne cu boccele cu tot.

    — Bine-ați venit, ne răspunse ea, suindu-se pe un scaun și ridicând măturoiul spre bagdadie; și, ca și cum n-am fi fost noi de față, începu a stârni colbul peste capetele noastre.

    "O pătură de colb mai mult, cugetai eu, nu e mare treabă." Și lăsând bocceaua jos, pusei mâinile la spate și începui a urmări cu ochii legănările largi și îndemânatice ale colosalului măturoi. Pentru mine aceasta era un soi de plăcere, pe care eu însumi mi-o îngăduiam. Când văzui însă că-și mută scaunul în altă parte și că e gata să înceapă din nou aceeași treabă, fără a se gândi să ne deschidă vreo odaie sau să cheme pe altcineva pentru aceasta, mă hotărâi să deschid vorbă cu ea. Astfel, tot cu mâinile la spate, și apropiindu-mă puțin:

    — Aveți mulți păianjeni în arhondaric? o întrebai eu foarte serios.

    — N-avem nici unul, îmi răspunse ea cam mirată de astfel de întrebare. La noi nu se țin păianjeni; ia câte-oleacă de colb, dacă se strânge, îl mai stârnim și noi cu mătura, din vreme în vreme.

    — Tare rău, măicuță, tare rău, zisei eu; unde nu sunt păianjeni sunt păcate; cel puțin așa o lăsat Maica Domnului; sf.-ta trebuie să știi că numai cui ucide păianjeni i se iartă păcatele; ba chiar câte șapte de fiecare păianjen.

    — A fi și cum zici d-ta, îmi răspunse ea cam înțepat, dar noi n-avem nici păianjeni, nici păcate.

    — A fi și cum zici d-ta, măicuță dragă, o întrerupsei eu, dar nu vezi că, chiar acum, păcătuiești, ținându-ne osteniți de drum în picioare? Așadar, până una-alta, deschide-ne o odaie; iar pentru lumea cealaltă, ne vom da fiecare socoteală cum vom putea.

    Maica noastră înțelese numaidecât că se abătuse puțin de la datoriile ospitalității, păzite de altmintrelea cu mare sfințenie în această mânăstire. Astfel, lăsând măturoiul la o parte, ne deschise, deocamdată, o odaie cu un singur pat; atrăgându-i însă luareaaminte că noi suntem doi, ne deschise salonul cel mare al arhondaricului. Peste puțin sosi și maica arhondăreasa.

    Am păcătui, credem, împotriva amintirilor noastre de călătorie, dacă am trece așa de ușor peste această figură blândă și binevoitoare.

    Maica Evghenia, arhondăreasa, e una din acele figuri care-ți insuflă respectul și iubirea în același timp. Albeața și frăgezimea regulatului oval al feței sale se încadra așa de plăcut și de armonios în negrul posomorât, cu care darul îmbrăcase corpul său, încât cu greu ai fi putut găsi un termen de asemănare. În adevăr, firear cineva în stare să ne spună cu ce ochi privește luna nopților senine, virginal împodobită cu negrul văl al umbrelor adânci? Cine știe dacă nu pentru aceasta e și așa de departe! Și maica Evghenia era așa de aproape și totuși așa de departe de noi!...

    Își poate deci închipui oricine cu ce anumită evlavie și cu ce adâncă și religioasă sfială și plecăciune sărutai mâna albă și catifelată, ce mi se întinse. Și dacă în sufletul meu a răsărit atunci vreo lumească și păcătoasă gândire, îndelung milostivul D-zeu mă va ierta...

    De altfel, căutai numaidecât să încredințez pe maica arhondăreasa că noi nu eram deloc marchidani și că, prin urmare, nu venisem la mânăstire spre a vinde mărgele și cercei tristelor mirese ale lui Hristos; de aceea, cu oarecare mândrie, ce nu se potrivea deloc cu bocceaua mea din spate și cu opincile din picioare, îi înșirăi, cu o limbuție curat spaniolă, numele și prenumele, locul nașterii, locuința mea actuală, starea civilă, profesiunea, ținta ce urmăream și un potop de alte nimicuri, care aduse pe fața ei o cerească înseninare și un trandafiriu surâs... Cu atâta mai rău pentru cine n-a văzut un cer de două ori senin și un trandafir de două ori înflorit!

    Furăm deci foarte bine primiți, găzduiți și ospătați.

    Seara fu măreață.

    Deși obosit de cale, somnul totuși nu mă prinse așa de curând. Mai bine de un ceas stătui singur în cerdacul din față al arhondaricului, de unde putui îmbrățișa cu privirea întinsa și fermecătoarea priveliște ce înfățișează Agapia ochilor în timpul nopților cu lună.

    Cât de frumoasă era luna și cât de senină fu noaptea aceea! Tăcerea și misterul mă înconjurau din toate părțile. Noaptea, retrasă în văi și în desimea posomorâtă a brazilor, cernea munții adormiți și visători, ale căror piscuri neguroase păreau că formează hotarele înalte dintre pământ și cer. O linie de umbră, grațios ondulată, însemna, până dincolo de marginile vederii, aceste hotare; și această linie se părea trasă pe fundul de umbră și lumină al spațiului adânc de o mână tainică, colosală și nevăzută.

    Nici o mișcare pe pământ, și în aer nici o mișcare! Întreaga fire dormea și visa. Eu nu făceam nici una, nici alta, sau le făceam, poate, pe amândouă. Mă prefăcusem în o stâncă vie și, în încremenirea ce mă stăpânea, îmi era cu neputință să-mi leg la un loc gândirile și simțirile mele... Și pentru ce? Sublimul ucide, și omul e prea mic pentru sublim. Femeia lui Lot a fost, desigur, victima sublimului.
    Nouă, pigmeilor de astăzi, nu ne-a rămas decât un singur lucru sublim, și acest lucru stă în limba noastră, ca și în limba nearticulată a tuturor viețuitoarelor: strigătul de durere, de ură, de bucurie, de dispreț, de admirație... Interjecția e, fără îndoială, singurul tălmaci al sublimului în limba omenească... Și nemărginitei feerii, ce se desfășura înainte-mi, nu-i răspundea în sufletul meu decât o neînsemnată... particulă gramaticală! Iată deci la ce se mărginea sărmana mea ființă în măreața noapte de 12 iulie, anul 18... A repeta în gând un întreg capitol de gramatică înaintea lunii pline, care plutea visătoare în adâncimile albastre ale spațiului; a atârna câte un punct de exclamație de fiecare stea tremurătoare, a-ți lărgi, ca o pasăre de noapte, pupilele, spre a vârî prin ele întregul univers în suflet și a nu te alege, mai la urmă, decât cu ce se alege o bufniță — iată, desigur, starea cea mai de plâns, în care se poate afla cineva.

    Cu mine însă nu trebuia și nici nu putea să moară poezia și inspirația omenească; eu nu puteam fi vlăstarul cel din urmă al muzelor pe pământ...

    Era să mă culc, când ceva neașteptat mă pironi pe loc: din cer sau de pe pământ, din văi sau din câmpie, din munți sau de pe ape, din noapte, din aer, din lună, din stele — nu știu — dar de undeva, desigur, ajunse până la mine un glas dumnezeiesc... Și acel glas de femeie sau de înger cânta, lunecând, ca o undă din altă lume, pe una din acele melodii pe care numai durerea și amorul le poate smulge dintr-un suflet omenesc... Femeia sau îngerul venise să întregească sărbătoarea feerică ce și-o dădeau, în adâncul nopții, umbrele și lumina, luna și stelele, munții, văile, apele, cerul și pământul... Și nu știu pentru ce chipul maicii Evghenia îmi răsări în minte...

    Cântarea se sfârși și nu mai reîncepu; revenii în sinemi cu farmecul în suflet; mă retrăsei.

    A doua zi, după prânz, sosi unul din amicii mei din Iași, care vizita mânăstirile, însoțind pe niște doamne și domnișoare.

    E obicei ca toți trecătorii să-și lase numele lor săpat în vreun colț al sf. lăcaș; de aici urmează că toate scândurile balcoanelor sunt încrestate cu nume din toată lumea; și dacă lumea toată făcea lucrul acesta, de ce adică nu l-am fi făcut și noi? Dintre toți eu aveam cuțit mai sănătos; și, cu toate acestea, nu m-aș fi gândit niciodată ca această prevedere de drumeț să-mi aducă vreun soi de nenorocire; dar, în sfârșit, îmi era scris s-o pățesc și o pății. Astfel, una dintre domnișoare, foarte drăgălașă și zburdalnică, se adresează la mine cu cel mai dulce glas din lume și mă roagă să o fac nemuritoare, eternizându-i numele pe vreuna din scândurile vechi ale balconului dinlăuntrul mânăstirii. Mă apucai de lucru. Cuțitul meu săpase întregul nume, dar prenumele numai pe jumătate; începusem litera a patra, când deodată auzii spre stânga scârțâind o ușă; încetai lucrul și întorsei capul... N-am văzut în zilele mele față mai urâtă de călugăriță bătrână... Din tot chipul însă de stafie al acelei călugărițe și astăzi mi-au rămas parcă înfipți în inimă cei doi ochi ai ei, negri, mici și scânteietori; și astăzi parcă mă biciuiesc peste suflet șuvițele ei sure de păr, care-i atârnau de toate părțile capului ca niște șerpi împleticiți în o mie de forme fantastice; și astăzi rânjește parcă închipuirii mele îngrozite acea raghilă de dinți galbeni, rari și ruginiți, prin ale căror strungi ar fi putut intra și ieși, în goană, o turmă de berbeci... Și potopul lui Noe n-a avut atâta apă ca să înece sărmana omenire, cât venin s-a revărsat din vorbele-i hodorogite asupra nenorocitului meu cap... Și când te gândești că tot pe același drum mersese poate un ceas mai înainte sublimii psalmi ai regelui profet!... Dar, pe drumul bătut, cine ar mai fi în stare să deosebească urma cui a trecut?...

    "Ce ți-i și cu boieroaicele aistea", mă gândii eu, punând cuțitul în buzunar.

    Vizitarăm după prânz interiorul bisericii.

    Am atins altundeva istoricul ei pe scurt.

    Privită din punctul de vedere al artei, atât exteriorul, cât și interiorul, nu prezintă mai nici unul din caracterele unui stil arhitectonic definit. Se pare totuși că stilul amestecat, dar uniform al bisericilor lui Ștefan, îndulcit pe ici, pe colea, cu rotundurile armano-bizantine, a călăuzit pe ziditorul acestei biserici. Ceea ce însă ar alcătui pentru cunoscători un punct de adevărată admirațiune e, fără îndoială, pictura.

    Se pare că cunoscutul nostru pictor, Grigorescu, abătându-se cu totul de la școala orientală, care condusese penelul rusesc al zugravului de la Văratic, a căutat să localizeze în biserica Răsăritului pictura strălucită a școalelor Apusului. Numai geniul lui a putut pune asprele, dar totuși destul de mărețele figuri biblice sub regimul blând al artei moderne. Sub penelul acestui genial pictor, dispar ca prin minune toate formele ascuțite și osoase ale chipurilor rusești, care împodobesc zidurile tuturor celorlalte mânăstiri. Coloritul viu și discordant, umbritul gros și posomorât al sectatorilor lui Metodiu nu se întâlnesc în pictura de la Agapia; formele rotunde și dulci ale școalei profane știu aicea să îmbrace așa de bine austerele oseminte ale ortodoxiei!...

    Rareori a fost dat penelului să întrupeze în culori, cu mai multă iscusință, ideea religioasă sub toate formele ei. Astfel, Iuda din Keriot al Agapiei e atât de Iudă, încât, fără voie, îți vine să jelești pe Mântuitorul că a năimit, între propovăduitorii cuvântului dumnezeiesc, o figură atât de lungă, o barbă așa de roșie, un nas așa de ascuțit și niște buze așa de subțiri. Dintre toți pictorii noștri, lui Grigorescu poate i-a fost dat să dezlege cu penelul una din cele mai grele probleme ale artei sale; căci, mai la urmă, cam drept așa ceva trebuie să socotim noi meșteșugul de a ști să întrunești, pe aceeași figură, și fără a se exclude una pe alta, maternitatea și virginitatea. Să izbutești a întipări prin linii și culori duioșia unei mame pe fața unei fecioare, a face pe cea dintâi să privească, cu pudoarea și nevinovăția celei din urmă, fructul propriului său sân, a închide plenitudinea fizică a formelor materne în rama ideală a virginității, a ști, în fine, să stabilești cu penelul o bună înțelegere între un complex de antiteze e, desigur, partea unui maestru genial.

    Ieșii și mă pregătii de drum.

    Spre Pipirig

    Pe la două ceasuri după-amiază ne luarăm rămas bun de la Agapia și de la dascălul Alecu, care ne însoțise până acum, și, pe același drum al Arșițelor ne înturnarăm la Săcu, unde maserăm peste noapte.

    A doua zi, în revărsatul zorilor, părăsirăm Săcul și, călăuziți de un om de loc, tăiarăm de-a curmezișul pădurile pe o potecă de picior. După câteva ceasuri de un mers anevoios, ieșirăm în drumul mare al Pipirigului. La Dumesnicu ne oprirăm spre a ne odihni puțin la un han așezat pe șosea, la ieșirea din pădurile Săcului.

    Era duminică, și lumea, câtă fusese și câtă nu fusese la biserică, năvălise în crâșmă. În toate locurile, dar în munte mai cu seamă, crâșma își are, ca și biserica, zeloșii săi închinători. Vinul e înlocuit aici prin un rachiu prost, care arde și descompune trupul bietului muntean. Astfel, nu e greu deloc să găsești pricina pentru care oamenii, chiar de munte, sunt decăzuți fizicește și moralicește. Dacă mai adaugi, pe lângă aceasta, boalele lumești, care, neoprite de nimeni, rod pe locuitorii munților, de la copil până la bătrân, apoi dai peste cei doi factori, înspăimântător de harnici, care lărgesc și populează cimitirele rurale.

    Deși politica îmi e nesuferită, trebui totuși să mă întâlnesc cu ea în drum, și încă la Dumesnicu. Liniștiți, eu și tovarășul meu stăteam pe o bancă de lemn, stâmpărându-ne setea cu apă și zahăr; și iarăși liniștit mă gândeam poate cu cât cămilele sunt superioare omului, numai fiindcă, în nemărginitul lor pântece, își pot îngrămădi apa trebuitoare pentru opt zile.

    Și fiindcă, în mersul acestei călătorii, mă hotărâsem să nu pun nici un frâu vagabondului meu gând, apoi cine știe pe unde m-aș fi mai trezit, plecând de la cămilele mele, dacă un moșneag lung și uscat, c-un pahar într-o mână și cu o sticlă de rachiu în alta, nu s-ar fi hotărât să se lege de mine.

    — De nu v-ar fi cu supărare, domnișorule, zise el apropiindu-se, parcă v-aș cunoaște; nu sunteți de la Piatra?

    — Tocmai cum ești dumneata din satul dumitale. Și-apoi întrebarea n-are supărare; dar cum se face de mă cunoști? Fără îndoială că la târg nu m-ai văzut cu opinci în picioare și cu bocceaua-n spinare.

    — D-apoi cum să nu vă cunosc pe d-ta și pe Văleanu, de când cu alegerea lui Constantin Șoarec ca dipotat la București! De nu erați 'neavoastră, cine știe pe ce ciocoi mai alegeam! D-zeu să vă dea sănătate, că ne-ați luminat; doar Constantin Șoarec îi de-a noștri, doar cu noi ș-o petrecut...

    Și fiindcă nu eram dispus să învăț biografii la Dumesnicu, întrerupsei pe uscățivul meu Plutarc, zicându-i:

    — D-apoi încă ce mai chef pe urmă, moșule, la Ion Mocanu!

    — Ei, da! la Năsoi, răspunse el îndreptând întrucâtva mitrica15 de botez a lui Mocanu, potrivit nasului cu care acesta era înzestrat de D-zeu; ba ce mai chef!... Apoi, dă, după izbândă veselie, așa o lăsat Cel-de-Sus. Da ia poftiți și-ți cinsti câte o țî' de rapciu, zise el turnând în pahar; îți hi osteniți.

    — Nu tocmai, moșule; venim numai de la Săcu astăzi și suntem mai mult înfierbântați decât osteniți; de aceea bem apă.

    — Și rapciul răcorește, domnișorule, ia poftim!

    — Dar și amețește, moșule, zisei eu, căutând să scap de cinstea cu care eram amenințat...

    — Da, ia mă rog, fă-ne hatâr, că doar n-a hi un cap de țară...

    Și-mi întinse paharul până sub nas.

    Nici o scăpare! Trebui deci să-mi moi buzele într-o adevărată infecție. Tovarășul meu, recrut în asemenea treburi, și crezând că hatârul se măsoară cu paharul, dete rachiul de dușcă până în fund; dar în schimb se oțerî mai rău decât Hristos pe cruce; se vede că rachiul de la Dumesnicu era mai otrăvit decât oțetul de la Ierusalim.

    "Așa mi se cuvine, cugetai eu. Trebuie să faci politică la Piatra, ca să bei rachiu la Dumesnicu."

    Temându-ne deci de o nouă cinstire, ne scularăm și, dorind rămas bun moșneagului, plecarăm.

    Soarele atingea meridiana și razele lui perpendiculare cădeau ca niște săgeți de foc peste capetele noastre fără adăpost. Înaintea noastră drumul se desfășura ca o pânză albă și lungă... dar lungă fără sfârșit. Cine-a zis că urâtul e lung ca drumul ar fi putut zice că și drumul e lung ca urâtul; și când, mai cu seamă, duci în spate o coșcogemite boccea și pe sfântul soare pe deasupra, fără să te poți scutura de el, o! atunci desigur că ar fi mult mai nimerit să zaci de boala urâtului, decât să te faci nemuritor, bătând drumul Pipirigului și bând rachiu la Dumesnicu...

    Tovarășul meu se înroșise ca o sfeclă și răsufla din greu ca un bou la jug.

    — Mă rog, zise el deodată, foarte serios și oprindu-se în drum, d-ta, care ești meșter într-o mulțime de lucruri, n-ai putea să faci un fel de schimb între mine și boccea? aș vrea să mă mai poarte și ea pe mine, nu numai eu pe dânsa.

    — Nimic mai ușor, numai dacă râvnești cu tot dinadinsul la gloria de boccea; dar, zisei eu, uitându-mă lung la nasul lui, nu cumva, până una-alta, ai schimbat nasul cu dascălul Alecu? Ce-ai pățit?

    Și nasul lui era, în adevăr, grozav; mare de felul lui, nu se putuse îndeajuns adăposti sub umbra îngustă a chipiului și era deci roș ca un ardei; iar pielea zvântată de arșiță începuse a i se scoroji; rămase, prin urmare, nedumerit de observația mea și, îngrijit, începu a-și netezi nasul, căutând parcă să simtă cu mâna ceea ce nu putea să vadă cu ochii.

    — Nu-i nimica, îi zisei eu în chip de mângâiere; peste puțin o să ajungem la Ozana; acolo vei face o baie nasului tău și are să-și vie numaidecât în fire; greu însă va fi să găsești un loc îndestul de adânc, unde să-l poți boteza în întregime.

    — Îți vine să râzi?...

    — Ba nu, zău, adică nu-ți puteai lua un alt nas de drum? Eu, drept să-ți spun, nu m-aș simți în stare să duc, pe lângă bocceaua din spate, și o așa dihanie de nas.

    Și cu de-acestea timpul trecea și drumul se scurta...

    Intrasem pe prundul Ozanei.

    Soarele pleca spre apus și puțin mai avea până ce să coboare după înaltele creste ale Hălăucei.

    Prundișul crâșca sub opinci și umbrele noastre deșirate ne însoțeau cu pași largi și cu picioare lungi.

    Ozana luneca grăbit cu unde de aur curgător pe lângă noi; verdele pădurilor răsărea așa de fermecător de sub strălucirea cu care-l poleiau cele din urmă raze roșietice ale apusului, încât o nesfârșită haină de lumină se părea aruncată de o mână colosală și nevăzută peste această natură numai mie iubită și numai mie prietenă.

    Totul era așa de încântător și eu eram atât de trist! Mă aflam atunci în una din acele stări sufletești, care s-ar putea numi neutre, și din care e de ajuns să faci un pas înainte sau înapoi, în o parte sau în alta, spre a te înălța de pe pământ la cer sau a cădea din ceruri pe pământ. Nu mă bucurai însă mult timp de acest echilibru sufletesc, căci un glas, ce mă striga din depărtare, mă trezi.

    — Ei! jupâne, ei! n-auzi, ia stai! stai o țâră.

    Întorsei capul și, spre marea mea nedumerire, văzui un stol de fete și neveste, îmbrăcate de sărbătoare, care, ridicându-se de pe malul pârâului și alergând spre noi, ne făceau semn cu mâinile să ne oprim.

    — Dar asta ce-a mai fi, zisei eu mirat tovarășului meu; ia să ne oprim. Și, oprindu-ne, sosiră și ele buluc. Toate erau roșii ca niște bujori și suflau ca niște foi în mișcare. Cât te-ai șterge la ochi, furăm închiși din toate părțile într-un cerc de altițe și de catrințe; nici una însă nu începu vorba; dar fiecare se uita cu un fel de neîncredere la noi.

    "Minunat! cugetai eu, uitându-mă împrejur. Un Apolone ca mine și un cerc de grații ca acesta numai la Pipirig se poate găsi."

    — Ei, și, în sfârșit, ce ne-ați oprit în drum; aveți să ne întrebați de ceva?

    — Baaa... n-avem nimica de întrebat, zise una mai țanțoșă dintre ele; da v-am chitit de departe că aveți mărunțișuri de vânzare.

    — Că, adică, suntem coropcari, nu-i așa? Apoi n-ați chitit rău deloc, numai cât, în loc să avem de vândut, avem de cumpărat: trandafiri de pe la fete și mure de la neveste; și zicând aceasta, strânsei ușor cu dosul a două degete obrazul grăsuliu și roș al celei ce-mi vorbea. Cu o lovitură ușoară ea-mi dete mâna jos și o rupse de fugă, râzând cu hohot. Celelalte o urmară și, ca un stol de rațe sălbatice speriate de vânător, zburară, împrăștiindu-se, care încotro.

    Stătui un minut spre a le privi cum fug și, deși nu-mi plăcu deloc chipul cum mă cântărise în mintea lor acești judecători în catrințe, deși mă văzui scoborât la simpla treaptă de coropcar, totuși această neașteptată și hazlie întâmplare schimbă șirul gândurilor mele și-mi aduse seninul în suflet și pe față.

    Soarele se coborâse acum sub orizont și umbrele nopții se ridicau fumegând de prin adâncurile văilor. Treptat, se stingea orice mișcare și, cel mult dacă un greier de miriște, un scârțâit de cumpănă sau un lătrat de câine mai tulbura adânca liniște a văzduhurilor cuprinse de amurg.

    Era tocmai să ne abatem la cea dintâi casă țărănească, când iată că ne întâmpină preotul din sat, care mă cunoștea.

    — Drum bun, ne zise el cam nedumerit; dar bine, de unde și-ncotro?

    — De unde vrei și-ncotro vrei, părinte. Dar sfinția-ta?

    — Ia, prin popor cu de-ale darului; da n-o să vă opriți nicăieri?

    — Tocmai la aceasta ne gândeam și noi; suntem obosiți și flămânzi.

    — Dacă-i așa, poftiți mă rog la mine și-om îngriji de toate.

    Se înțelege de la sine că, fără multe marafeturi, primirăm bucuroși invitația părintelui Ionică Găleanu.

    Peste o jumătate de ceas, ne aflam deci în gazdă la părintele Ionică din valea Pipirigului.

    Nu știu pentru ce, stând întins pe un așternut de iarbă proaspăt cosită și mirositoare și privind stelele, care începeau a se aprinde în seninul serii, mă strămutai cu mintea în niște timpuri vechi, dar vechi de tot: patriarhul Abraham trecea măreț prin închipuirea mea cu lunga lui barbă și cu sacrii lui perciuni; înfloritele văi biblice pline de soare se deschideau înainte-mi ca niște guri de rai; iar între îndoiturile verzi ale dealurilor, turmele albe pășteau în larg iarba fragedă a colinelor. Pe îngerii călători îi vedeam iarăși cum sosesc și bat la ușa binecuvântată a părintelui evreilor; iar pe bătrâna Sarah mi-o închipuiam umblând și aprinzând focul pentru cina de seară...

    Și cu toate acestea nu mă aflam decât în nevoieșa vale a Pipirigului, lipsită de orice aureolă legendară, la părintele Ionică, un preot mic și blond, fără nici o asemănare cu fabulosul protopărinte al poporului lui Dumnezeu; la preoteasa sf.-sale, o femeie voinică cu chip curat românesc și care căpătase, fără nici o binecuvântare, pe cei cinci copii ai săi zdraveni și sănătoși, și din care pe nici unul nu-i trăsnise prin cap să-l jertfească vicleniei lacome a vreunui Dumnezeu. Noi?... Noi mai puțin încă semănăm cu îngerii călători; eu, mai cu seamă, m-aș fi spânzurat dacă cineva ar fi îndrăznit să mă ieie drept înger; și totuși închipuirea mea voia cu orice preț să însemne o trăsătură de unire între măreția legendară a trecutului și micimea schiloadă a timpului de față. Și cine știe pe unde ar mai fi cutreierat gândul meu, dacă foamea, pârdalnica de foame nu l-ar fi atârnat greu spre pământ. Părintele Ionică veni să ne poftească la masă. Ce pitorească era masa părintelui Ionică! În mijlocul unei mese rotunde de tei, cu trei picioare, stătea nemișcată o mare mămăligă frumoasă ca aurul, din care aburii suri și fierbinți se ridicau drept în sus, ca din jertfa lui Abel; iar împrejurul mămăligii, străchinile nouă, smălțuite cu albastru și roș, pline cu borș de oaie și numărate pe căciuli, stăteau fiecare alăturea cu câte o lingură albă de lemn, de asemenea nouă.

    — Binecuvântează, părinte, zisei eu, așezându-mă la masă.

    — Binecuvântată fie împărăția Tatălui și a Fiului... și sfârșitul binecuvântării, adică Sfântul Duh, se pierdu în gâtul adânc al părintelui Ionică.

    Cu cruce, fără cruce, începurăm a sorbi din borșul fierbinte cu iuțeala potrivită foamei fiecăruia dintre noi, ridicând sprâncenele și încrețind fruntea. N-aveam furculițe și, prin urmare, căutam a da mămăligii forma cea mai nimerită spre a luneca pe gât. Sorbiturile și înghițiturile se urmau cu o cadență regulată și monotonă. Eram sătui. Ne scularăm de la masă: era și timpul, căci pleoapele noastre de plumb ne cădeau fără voie peste ochi; sângele nostru leneș începuse a circula greoi și somnul ne dobora la pământ...

    "Et misit soporem in Adamum."16

    Atâta numai că, la deșteptare, nu era să găsesc lângă mine o Evă în plus și o coastă în minus.

    Și, deși toată casa părintelui Ionică îmi era pusă la îndemână cu toate poclăzile și lăvicerile sale, mă hotărâi totuși să dorm afară. Am câteodată porniri molatice de sibarit17; decât, aceste porniri îmi vin, de regulă, tocmai atunci când le pot împăca mai puțin...

    Astfel, în locul așternutului moale de foi de trandafir, mă mulțumii cu o pătură groasă de iarbă mirositoare, cosită în ajun; înlocuii stofa moale de Bitinia prin o albă și curată pocladă de lână țigaie făcută de însăși mama preoteasa; iar sub cap pusei o pernă vârtoasă de lână, cu horbotă pe margini și înfățată chiar atunci. Mă învălii cu altă pocladă și, spre a-mi fi mai cald, aruncai pe deasupra cerul cu stelele. N-avui timp să mă îmbăt de priveliștea măreață a serii aceleia. Luna și stelele, care înotau în negrele și depărtatele adâncuri ale nemărginirii, mă priveau cu atâția ochi de foc cu gene de umbră... dar ce-mi păsa mie de toate acestea? Mie-mi era somn și adormii. Dormii dus. Noaptea trecu într-o clipă de ochi.

    Hălăuca

    În zori, a doua zi, eram gata de drum. Așadar, aproape din picioare, făcurăm cinste unui borș no. 2, dres cu lapte acru și însoțit de obișnuita și zdravăna mămăligă. De astă dată însă carnea din borș era cam crudă, ceea ce totuși nu ne împiedica de a o lua drept fiartă... Ospătarăm și, luându-ne rămas bun de la părintele Ionică, ne îndreptarăm către înălțimile semețe ale Hălăucei.

    Greul călătoriei noastre începea de aici; lăsasem acum calea cea mare și bătută și ne îndrumam pe o rețea încâlcită de poteci înguste și fără număr, tăiete de pașii muntenilor pe coamele și coastele ierboase ale Hălăucei. Dimineața era măreață... geana de foc a unui soare curat începuse a se aprinde după piscurile înalte ale munților râpoși din stânga Ozanei; neguri fumegânde pluteau în văzduhul adânc al văilor, iar din lumina, cu care răsăritul începuse a inunda nemărginirile, cel mult dacă mai ajungeau până la noi câteva raze strălucite. Mergeam tăcuți și cu noi tăcea întreaga fire. Nici un murmur de pârâu, nici un ciripit de pasăre, nici o șoaptă de vânt, nici un clătinat de frunze nu tulbura liniștea adâncă a pădurilor ce străbăteam. Fagii înalți cu trunchiuri albe și cu crestele lor stufoase, neclintiți și rari, treceau pe lângă noi. Prin păturile groase ale generațiunilor de foi îngrămădite de vremuri unele peste altele, cel mult dacă, pe ici-colea, își mai ridica sfios capul câte un fir de iarbă roșiatică și sălbatică sau câte o floare spărioasă rătăcită în singurătatea fermecată a pădurilor... Nicăieri poate, mai mult decât aici, nu e dat cuiva să vadă aievea hotarele dintre viață și moarte...

    Tăcuți, așadar, suiam cu pași rari către cele de pe urmă înălțimi ale Hălăucei. Nu știu pentru ce muntele acesta se numește astfel; știu însă că e destul să zici "Hălăuca" spre a-ți trece prin minte ceva deșirat și colosal. Soarele se înălțase de o suliță peste cele mai înalte vârfuri ale munților dintre răsărit și miazăzi și, împreună cu el, ieșisem și noi din regiunea pădurilor, care îmbracă cele dintâi trepte ale Hălăucei. Și dacă corăbierii, părăsind țărmurile, au dreptul să spună că au ieșit la largul mării, tot cu același drept am fi putut zice și noi că ieșisem la largul Hălăucei; cel puțin aceasta e simțirea ce ți-o deșteaptă pleșuva ei priveliște, nemărginita ei întindere verde și nenumăratele ei valuri de coline.

    Nu mai știu cărui jidov i s-a arătat, oarecând, o scară în vis, rezemată cu un capăt de ceruri și cu altul de pământ, și pe care îngerii Domnului se suiau și se coborau... mie însă, fără să fiu înger, îmi fu dat să urc spre ceruri o scară aievea... Căci ce altă se poate socoti Hălăuca, dacă nu o nemăsurată scară aruncată de însuși Dumnezeu între cer și pământ?

    N-aș putea, în adevăr, spune cu câte picioare eram deasupra nourilor; dar, de-aș fi întins mâna, aș fi prins stelele! și cu toate acestea Hălăuca se uita la mine tot de sus în jos. Eram de mult în împărăția mușchiului și colinele, ce mai aveam încă de urcat, se cufundau în o geană de verdeață și azur pe adâncul cerurilor. Dincolo de această geană a ochiului lui Dumnezeu, închipuirea mea nu mai găsea nici un punct de reazem; necunoscutul mă sorbea în imensitatea sa; poate că pașii mei îndrăzneți călcau acum pe răscrucile pământului și, prin o halucinație acustică, îmi părea că-i aud scârțâitul greoi pe osia sa. O cascadă de aer subțire și rece se revărsa de pe cele din urmă înălțimi apusene ale Hălăucei și se arunca în adâncurile depărtate ale văilor din răsărit.

    Urma vântului tăia brazde adânci și mișcătoare în iarba rară și sălbatică ce acoperea întinderea pustie a colinelor; un glas sec, răgușit și nemărginit îmi înfiora auzul în răstimpuri... Veneam din regiunile fericite ale frumoaselor noastre văi, unde, la fiece pas, șoapta pădurilor și susurul apelor îmi mângâiase auzul; mă răsfățasem atâta în flori și în lumină, și sufletul meu se îmbătase de atâtea visuri sub înaltele umbre ale pădurilor!... și cu toate acestea călătorul nu-și poate stăpâni sufletul de a fi cuprins, câteodată, de farmecul contrastului... De câte ori, și mai cu seamă eu, într-o câmpie înflorită sau pe malul unui pârâu cu murmur dulce, nu m-am simțit expatriat? și iarăși, de câte ori pustiul din suflet nu găsește un bun prieten în pustiul din natură! și sufletul meu era pustiu, și inima mea era obosită...

    Te salut, bătrână Hălăucă! Glasul de pieire al vântului tău de gheață, fâșâitul sec și aspru al sălbaticelor tale ierburi, nemărginitul deșert al friguroaselor tale înălțimi tălmăceau atât de bine lumea sufletului meu!... Te salut, te salut, bătrână Hălăucă! "Cine știe, cugetam eu, oprindu-mă și îmbrățișând cu privirea deșertul spațiu; cine știe dacă bătrânul meu picior va mai călca vreodată în această împărăție înaltă a vulturilor și a frigului etern! Cine știe dacă îmi va mai fi dat să însuflețesc cu gândul și cu simțirea mea aceste lăcașuri ale morții!!..." Și... cine știe dacă o lacrimă n-a curs din ochii mei atunci!

    Temperatura capului meu însă e schimbătoare de tot.

    "Cine știe, cugetai eu zâmbind, dacă mie nu-mi lipsește o doagă! A te sui, în adevăr, deasupra nourilor și a nu te alege, mai la urmă, decât cu un zâmbet de milă din partea capetelor rotunde, pentru toate aceste prostii adunate cu primejdie în regiunile seninului etern; a te entuziasma înaintea unei flori răsărite pe margini de prăpăstii, a rămânea petrificat sub farmecul melodiilor văzduhului și a codrilor frământați de vânturi; a plânge cu roua care cade din ceruri și a intona imnuri dumnezeiești cu pâraiele care murmură — toate acestea sunt, desigur, lucruri de mare preț. Nu e însă mai puțin adevărat că se găsesc și destule frânghii de legat pe oamenii de soiul meu; fără îndoială că mie-mi lipsesc câteva doage", mă gândii eu, convins în cele din urmă.

    Lumea de sub picioarele mele se frigea sub miezul înflăcărat al zilelor de iulie, mie însă, pe Hălăuca, îmi clănțăneau dinții ca în decembrie. În zadar mă înfășurasem în mantaua mea largă, în zadar trăsesem peste urechi marginile largi ale pălăriei mele; vântul subțire străbătea pretutindeni și junghiurile frigului începuseră a mă cerca pe la subțiori. Cât despre tovarășul meu, el se făcuse mic cât un ghem și, zgribulindu-se, avea aerul că vrea să se ascundă sub cozorocul chipiului său... Bietul meu tovarăș! El niciodată nu și-a putut da seama ce căuta pe Hălăuca; eu însă, cu toată strășnicia împrejurărilor, făceam haz în vreme ce el bombănea mereu și mergea iute înaintea mea.

    — Ce dracu, zise el, la un moment dat, oprindu-se și întorcându-se iute către mine, ce dracu! n-o să mai ajungem nicăieri la vreun adăpost, la vreo stână undeva? Am înțepenit de frig.

    Și dinții îi clănțăneau în gură, iar nasul lui cel mare i se învinețise într-un chip îngrozitor.

    — Pentru D-zeu sau pentru dracu, te privește, scumpul meu; ai însă aerul de a crede că eu sunt părtaș la toate năzdrăvăniile Ziditorului acestei lumi. Nu cumva crezi că s-a sfătuit poate cu mine când a ridicat de pe pământ această nemăsurată scară la cer? Ș-apoi, cine te-a pus și pe tine să-ți vâri gingașa ta persoană sub acest chipiu și sub această venghercă soldățească? N-ai știut, se vede, că bătrânul Crivăț nu e învățat să facă la cocardă18 al lui D-zeu; și cât pe ce să lunec pe povârnișul unei melancolice fantezii; dar nu era vreme, căci grija vieții reale mi se impunea fără voie și, oricât de răbdător ar fi cineva la asprimile unei călătorii de felul acesta, vine totuși vremea când trebuie să te supui poruncilor nevoii. Trebuia deci să mă supun și eu. Îmi era frig și foame... iată pentru ce-mi întorsesem mintea de la tot ce mă înconjura și căutam cu ochiul și cu urechea să străbat adâncimile văilor, spre a deosebi o formă sau un sunet care să vădească ființa omului în această singurătate. Noaptea inundase văile, și amurgul, creștetele munților. Mergeam grăbiți și fără țintă sub pintenul ascuțit al foamei și al frigului, și grăbiți — după cum eram — nu prinserăm de veste decât într-un târziu că poteca de sub picioarele noastre dispăruse și că o moale saltea de mușchi o înlocuise: rătăcisem! Această convingere îmi trecu prin inimă ca un fier aprins; bietul meu tovarăș pierduse și putința de a cugeta; eu, cel puțin, eram deprins cu asprimile vieții rătăcitoare; el însă pentru întâia oară le încerca.

    Înnoptase de tot; și fiindcă nu mai aveam, în întunericul prin care înotam, nici o cârmă pentru pașii noștri, ne hotărârăm a ne încredința mersul la înțelepciunea întâmplării; și cu atât mai mult făcui aceasta, cu cât întâmplarea era una din vechile și iubitele mele cunoștințe; cu ea m-am înțeles totdeauna bine, căci numai ea — când am fost în cumpănă — mi-a întins o mână prietenească. Această hotărâre îmi răcori capul, în care mi se părea că se învârtește vijelios o roată de foc, și-mi redădu limpezimea cugetării.

    Un nou curaj și o nouă putere începu să circule în vinele mele. Mi se părea că nu-mi mai este nici foame, nici frig și aș fi început să șuier, dacă auzul meu, ocupat cu recunoașterile, n-ar fi avut nevoie de liniște. Trecuse din noapte un ceas plin de grijă și nedumerire. Obosiți și flămânzi, începusem a scoborî la vale, spre a găsi un adăpost în dosul vreunei stânci sau în fundul vreunei văgăuni mai apărate de vânt. Sunt încredințat că tovarășul meu își număra în gând pe toți strămoșii în ordine cronologică și-i blestema pe rând. Eu mergeam cu îngrijire, despicând cu ochiul întunericul nopții, iar cu urechea adâncimile depărtărilor reci, deșerte și întunecoase. Eram poate aproape să ne așezăm pentru noapte în vreuna din îndoiturile mai tăinuite ale Hălăucei, când mi se păru că un lătrat de câine îmi atinge auzul; mă oprii locului și ascultai. Era în adevăr un lătrat aidoma de câine și încă nu așa de depărtat, după cât puteam măsura cu auzul. Dacă cea mai dumnezeiască muzică m-ar fi deșteptat din visul cel mai fioros, nu mi s-ar fi părut mai dulce și mai prietenească. Fără să mai stăm pe gânduri, ne îndreptarăm pașii într-acolo. După un pătrar de oră, zărirăm o lumină și forma unei așezări omenești: era o stână; dar, tocmai pentru acest cuvânt, rămaserăm câtva în cumpănă, dacă trebuie sau nu să ne apropiem; atât câinii, cât și înfățișarea noastră la asemenea oră în mijlocul ciobanilor erau — poate — atâtea cuvinte, care să ne oprească un moment pe loc. După un scurt consiliu, ne hotărârăm a înainta.

    Când furăm ca la o zvârlitură de băț aproape de stână, câinii simțiră și unul câte unul începură a se repezi, lătrând de pe locurile lor. Cât te-ai șterge la ochi, furăm împresurați din toate părțile de o mie de colți gata să ne sfâșie. Planul nostru de luptă era însă mai dinainte hotărât: potrivit acestui plan, ne puserăm deci spate la spate și, cu vânjoasele noastre bețe de drum, începurăm a descrie cercuri de apărare amețitor de repezi; mărimea primejdiei ne dădea puterea și agerimea trebuitoare: un duel, în adevăr, original, se încinsese în întunericul nopții, sub lumina stelelor Hălăucei, între câinii întărtați cu colții lor de fier și între animalul cu două fețe înjghebat în pripă de noi; dar, în tot timpul acestei lupte deznădăjduite, noi nu încetarăm de a ne apropia lăturiș de stână. Ciobanii, nedumeriți asupra ce putea să fie, stăteau ciotcă în ușa stânii cu ciomegele în mână. Erau poate gata să se repadă în ajutorul câinilor; dar nu mai fu trebuință, căci noi eram acum lângă dânșii. Înfățișarea noastră îi liniști, pe cât înțelesei, căci ei singuri începură să alunge câinii, care în scurt se ostoiră.

    — Bună vremea, flăcăi, zisei eu, intrând în stână urmat de tovarășul meu.

    — Bun venit la oameni buni, ne răspunse un baci bătrân, mai murdar decât un derviș și înfășurat într-un chimir lat de-o palmă domnească.

    — Fii pe pace, moșule, de buni suntem ca pâinea cea bună, dar de necăjiți suntem ca niște draci pe care-i botezi în agheasmă. Uite, continuai eu, așezându-mă turcește înaintea celor doi tăciuni ce fumegau în mijlocul stânii; uite, venim azi din Pipirig, de la părintele Ionică; nădăjduiam să trecem muntele cu lumină și să scoborâm în Sabasa; dar noaptea ne-a apucat și iată-ne, pentru astă-seară, oaspeții d-voastră. Noi suntem de la Piatra; eu sunt dascăl și dumnealui este recrut; a suit Hălăuca în brânci și era să moară de frică; ce mai soldat are să fie și el!

    — Frică? și de ce? întrebă baciul cel bătrân.

    — Să nu-l mănânce jivinile de pe Hălăuca și să-i rămâie chipiul fără stăpân, răspunsei eu.

    Tovarășul meu se uita chiorâș la mine și nu-i venea să creadă că cineva mai poate glumi în asemenea împrejurări.

    Eram flămânzi ca niște lupi; într-o stână însă nu moare cineva de foame. Comarnicul19 gemea sub greutatea unor cași rotunzi și gălbii. Albeața bulgărilor mari de urdă râdea parcă de negrul scândurilor afumate pe care stăteau. Un mare ceaun de stână, plin cu jintiță, aburea într-un colț. De altmintrelea, necurățenia domnea nesupărată, ca în toate locurile unde e multă grăsime și puțină apă. Mirosul caracteristic de oaie, amestecat cu cel de brânză, străbătea până-n creieri. Într-un colț mai retras al stânii, un teanc de piei mițoase de oi pierite slujea, desigur, unui popor întreg de checherițe20 drept caldă și moale locuință. Ciobanii, cu plete lungi și unsuroase, cu staturi de uriași, se găseau foarte bine în cămășile lor impermeabile. Dintre toți, baciul cel mai bătrân era și cel mai murdar. Îmi închipui că toate lucrurile propășesc în țara aceasta: singură stâna trebuie să fie aceeași astăzi ca și pe timpul păstoriei dacice.

    — Moșule, zisei eu, în sfârșit, adresându-mă către baciul cel bătrân, toate ca toate, dar n-am putea mânca ceva la dumneata? suntem istoviți și de foame, și de oboseală.

    — Cum nu, domnișorule, cum nu? numai să vă mulțumiți cu ce avem.

    — Da ne mulțumim cu ce-a fi, numai să fie: și, până una-alta, ia să cinstim câte-un pahar de rachiu, zisei eu, scoțând din boccea șipul cu rachiu. Rachiul și tutunul sunt, în munte și pe la ciobani mai cu seamă, cele două lucruri înaintea cărora ușile se deschid și mesele se întind.

    Astfel, mă îngrijisem să am întotdeauna cu mine rachiu și tutun. Paharul merse împrejur, începând cu baciul cel bătrân și sfârșind cu tovarășul meu.

    Peste jumătate de ceas, masa fu gata. Doi din ciobanii cei mai tineri întinseră jos, în stână, niște foi late de brustur; iar de jur împrejur așternuse piei de oaie, cojoace și sarici. O mare mămăligă oacheșă, ieșită din tiparul fierbinte al unui ceaun, se răsfăța fără pudoare sub ochii noștri, și toate produsele laptelui, sub toate formele, se înșiraseră cerc împrejurul ei.

    Tot timpul cât se pregătise masa, tovarășul meu stătuse dinaintea focului și-și prăjise pe toate fețele cele două picioare lungi ale sale; apoi, așezându-le într-un unghi deschis, își rezemase coatele pe genunchi și nu înfățișa căldurii focului decât palmele sale late cu degetele răsfirate; iar în intervalul dintre ele și pe același plan, își vârâse mica lui figură... numai nasul lui colosal și roș înainta, în formă de virgulă uriașă, afară din planul neted al palmelor. Sta nemișcat, cu ochii țintă în flăcările focului.

    — Hei, prietene! strigai eu, ia mai lasă cea gura sobei și vino să mâncăm; o să ai după aceea destulă vreme să urmărești în limbile de pară ale focului chipurile fantastice de zmei și de balauri.

    Fără să zică ceva, se sculă, se întinse de-i pârâiră toate încheieturile și veni de se așeză la masă.

    Cina fu scurtă, frugală și tăcută.

    — Acuma, bătrânul meu visător, îmi zise el, aprinzându-și o țigară și răsturnându-se molatic pe una din pieile mițoase de oaie, acuma îmi poți înveseli izihia cu vreo întraiurea din lumea cealaltă; am destulă vreme ca să te ascult.

    — Nu cred, scumpul meu, să ai vreme tocmai îndeajuns, deoarece sunt încredințat că, peste puțin, ai să te zvârcolești ca în focul nestins al iadului sub mușcăturile însetate ale unui întreg popor de checherițe, ce trebuie să fi mișunând prin pădurea deasă de mițe ale blănilor de oi moarte, pe care te-ai tologit așa de molatic!

    N-apucasem să sfârșesc bine vorba, și tovarășul meu sări ars de pe blănile pe care stătea lungit.

    — Dar atunci, zise el, scuturându-se parcă de checherițe, unde o să dormim? Îmi vine să cred că d-ta nu te îngrijești de nimica și că iei în glumă toate lucrurile, oricât de serioase ar fi ele.

    — Ești de o rară pătrundere, tânărul și frumosul meu Alexis, zisei eu, neurnindu-mă de cum stăteam lungit pe una din sarici. Astfel te încredințez că, de ne-am afla în vremurile mai de demult, m-aș lăsa bucuros în voia gusturilor mele idilice, și o noapte întreagă aș boldi ochii la stele; și aceasta cu atât mai mult, cu cât aici nu ne aflăm tocmai în împărăția somnului; dar așa!... Totuși, dacă te gândești cu tot dinadinsul la somn, apoi vom căuta vreun cotlon afară. Avem la îndemână atâta mușchi, încât ai putea să-ți înjghebezi din el perne și saltele mai moi decât ale regelui Solomon; te asigur însă că, cel puțin noaptea aceasta, regina din Saba nu te va vizita.

    Mă sculai și rugai pe baciul cel bătrân să ne găsească vreun loc potrivit pentru noapte. Baciul însă, om cu socoteală, ne îndemna să rămânem în stână, trăgându-ne luarea-aminte asupra frigului de afară și chiar asupra lupilor ce rătăceau câteodată prin părțile locului. Toate stăruințele lui însă rămaseră zadarnice; checherițele ni se păreau mai de temut decât lupii și decât gerul. Ne duse deci depărtare ca la o sută de pași, la o veche șandrama din care nu mai rămăsese decât vreo patru scânduri deasupra și vreo două sau trei pe lături. Aici fusese stâna altădată; de un timp însă se mutase devale, mai la adăpost.

    Cât ținu lumina unui chibrit, cercetarăm locuința noastră de noapte. Când rămaserăm prin întuneric și după ce, mai cu seamă, baciul ne dori noapte bună și se depărtă, începui a mă gândi cu tot dinadinsul la ce ni se putea întâmpla peste noapte. Gerul ca gerul, dar lupii baciului mă cam nelinișteau. Cât despre tovarășul meu nu-l vedeam și, prin urmare, nici nu știam ce face; sunt sigur însă că și pe dânsul îl frământau cam tot aceleași gânduri.

    Niciodată, în tot cursul acestui drum, nu-mi aduc aminte să fi fost mai îngrijit decât atunci. Vântul de gheață, ce ne însoțise de-a stânga mai toată ziua, începuse din nou cu o furie îndoită și, tăindu-se în scândurile rare ale șandramalei noastre, gemea, în răstimpuri, a lugubru și a pustiu; nemărginita singurătate de pe treptele înalte ale văzduhului sporea și mai mult fiorii de groază, cu care strășnicia stării noastre de față ne umpluse inimile; și, deși în regiunea stelelor, noaptea era totuși așa de oarbă, încât la doi pași formele lucrurilor dispăreau.

    Mă hotărâi să mă culc. Îmi așezai bocceaua într-un colț al șandramalei, îndesai pălăria pe cap, legându-i cu o batistă marginile peste urechi, mă înfășurai strâns în mantaua mea lungă și largă, pusei capul pe boccea și iată-mă în una din cele mai bune condițiuni spre a păși spre lumea visurilor.

    — Noapte bună, amice, eu m-am culcat, tu ce faci? întrebai eu pe tovarășul meu, despre a cărui existență numai urechile îmi mai puteau da oarecare lămuriri.

    — Și eu caut să mă culc, dar cum și unde?

    — Ca mine și pe sânul dulce al mamei comune.

    — Am cinste să-ți spun că, de astă dată, dau dracului și mamă comună și tot.

    — Eu, scumpul meu, nu dau dracului nimic, și sunt hotărât a rămânea aici; tu însă, dacă nu găsești destul de moale sânul propriei tale mame, atunci poți îndrepta o rugăciune către Atotputernicul D-zeu al strămoșilor tăi, ca să aibă o mai de aproape grijă de gingașa și nobila ta persoană...

    Dacă tovarășul meu n-a turbat atunci, desigur că nu va mai turba niciodată. Mormăi nu știu ce și, bojbăind prin întuneric, veni să se așeze lângă mine.

    După câteva mișcări comune tuturor animalelor care se pregătesc pentru somn, găsirăm echilibrul trebuitor pentru a dormi. Corpurile noastre elastice se adaptară destul de bine terenului accidentat ce ne slujea de așternut; iar boccelele noastre se schimbară în niște perne minunate. Vântul, numai vântul nu înceta de a geme cu o furie nebună și de a zgudui deznădăjduit șubredul nostru adăpost. Totuși, somnul începu a se furișa pe sub genele noastre, iar închipuirile lumii reale a lua proporțiile și formele fantastice din lumea visurilor... Mi se părea că pământul se scurge în haos și că un nemărginit deșert se deschide sub mine; sau mi se părea că, dintr-un punct cât un atom imaginar de mic, niște negre și vaste cercuri concentrice se desfac și-și lărgesc cuprinsul până peste marginile nesfârșitului; că se nășteau din punctul lor generic, și tot din el se desfăceau aceste cercuri cu o repeziciune atât de amețitoare, încât închipuirea mea, târâtă de jocul acesta fantastic, îmi lăsa în creieri urma vie a unui vârtej... forme de ființe bizare se înfiripau pe fundul orb al ochilor mei; zgripțori cu gheare colosale, grifoni înaripați, bazilisci cu ochii de jăratic, crocodili cu râtul de porc și cu pumnale în loc de dinți; apoi, un furnicar mișuitor de ființe mici, cu ochii în trei colțuri, cu boturi lungi, cu trei picioare, cu labe de mâță, cu nasuri sucite, cu coarne uriașe, cu ghimpi, cu păr, cu pene, cu catalige... și toată această lume de fantasme, produs al unei închipuiri scăpate de sub stăpânirea adormită a rațiunii, ca într-un dans infernal se învârtea vijelios. Treptat însă, tabloul se depărta, coloritul se ștergea, formele bizare se topeau una în alta, și apoi, în perspectiva depărtării, un punct numai, palid, mic, imperceptibil, se mai putea deosebi pe fundul unui haos de întuneric fără margini...

    Adormii.

    N-aș putea spune hotărât dacă, în timpul somnului, mi-a fost frig sau cald, sau dacă lupii m-au mâncat; pot însă spune cu încredințare că, trezindu-mă, îmi reveduii persoana, spre a vedea dacă nu-i lipsește ceva; era neatinsă.

    Vântul încetase și tovarășul meu încă dormea.

    — Hei! Dle sibarit, strigai eu, împingându-l cu piciorul, ia urnește-te puțin de pe această saltea moale de puf de lebădă și de pe aceste perne moi umplute cu zefir.

    Se întinse, mormăi ceva, se sculă pe jumătate și voi să se culce iar. Nu-i dădui însă răgaz, ci împingându-l din nou cu piciorul:

    — Hai, iute, și cât te văd; ranița-n spate, stânga-mprejur, pas gimnastic și înainte, marș!

    Zis și făcut. În câteva minute, furăm gata. Ne abăturăm pe la stână, unde ne răcorirăm fața cu apă rece, ne luarăm rămas bun de la ciobani și plecarăm.

    Vântul de cu noapte măturase norii de pe cer și numai din văile adânci, ce se deschideau sub picioarele noastre, negurile, deșteptate de întâile raze ale dimineții, începeau să se înalțe, ca fumul pornit dintr-o jertfă colosală a Naturii către Ziditorul său.

    — Ia te uită, frumosul meu Telemac, cu ce priveliște măreață te dăruiește, pentru astăzi, bunul D-zeu al părinților tăi, zisei, adresându-mă către tovarășul meu. Dar ce naiba tot scurmi cu ochii în pământ, nu cumva ți-ai pierdut nasul?

    — Fii pe pace! Dacă l-am pierdut și nu-l voi găsi, n-am să cer împrumut de la d-ta; știu că n-ai de unde să-mi dai. Până atunci însă, ai face bine să-mi arăți marșrutul pentru astăzi; încotro mergem și unde o să ne oprim? n-aș dori să mai pățim ca aseară.

    — Nimic mai ușor, scumpa mea antiteză; încotro vom vedea cu ochii și încotro ne vor duce picioarele. Și dacă aseară n-a fost bine, cred că va fi mai rău deseară; precum vezi, ai perspectiva unei compensații negative; cui cu cui se scoate!

    — Foarte bine, dar cu socoteala asta are să ne rămână ciolanele pe dealuri.

    — Iată, zisei eu, pufnind de râs, un om pe care l-a prins prea devreme mila de ciolanele lui; ei bine, liniștește-te, ilustrule scoborâtor al tuturor faraonilor: vom lua toate măsurile trebuitoare, pentru ca nobilele tale ciolane să fie culese și așezate în piramida funerară a familiei; ce mai vrei? mă însărcinez eu cu aceasta. Mai ai ceva de întâmpinat?

    — Nimic, numai, cum mă voi vedea în valea Bistriței, mă sui pe plută și mă duc la Piatra.

    — Primo: nu poți fi sigur că nu te va lua dracu, înainte de a ajunge în valea Bistriței; secundo: dacă te sui pe plută fără mine, te îneci desigur; terțio: sub această îmbrăcăminte te leagă burduf și te duce cu călărași la suprefectura cea mai apropiată. Cred că o să luăm împreună o baie în undele Negrei Șarului.

    — O să vedem.

    — Desigur că o să vedem; iată singura vorbă cuminte ce ți-a ieșit din gură, de când călătorim.

    Ne aflam acum pe înălțimile cele din urmă ale Hălăucei. În depărtare, răsăritul imens ardea în valurile de foc ale zorilor, iar soarele, ca o colosală sprânceană de aur curat, se ridica de după linia neagră și ondulată a munților vaporoși. Umbrele se grămădeau în apusul încă în amurg și grăbite se aruncau în haosul altor lumi. Din văi, negurile adormite începeau să se înalțe, trezite de întâile raze ale dimineții; ici-colea, din adâncuri, coloane sure de fum se îndreptau spre ceruri, topindu-și creștetele lor în văzduhul luminos și limpede. La dreapta, văile pline de lumină ale Ozanei, la stânga, văile neguroase ale Sabasei, Borcii și Bistriței se deschideau adânci și prăpăstioase sub picioarele noastre. Noi mergeam spre cele din urmă pe o potecă tăiată poate de rarii pași ai fiarelor sălbatice în mușchiul verde și rourat. Începusem a coborî la vale. Ne trebui mai bine de două ceasuri până ce să ieșim din regiunea mușchiului. Când intrarăm în pădurile tinere de fagi și de mesteacăni, ce îmbracă văile mai de jos ale Hălăucei, soarele inundase cu lumina sa munții din stânga și din fața noastră. Căldura începuse a se simți și dimineața ne vestea o arzătoare zi de iulie. Cu cât înaintam, scoborând în păturile mai dese ale aerului din văi, cu atât mai grele ni se păreau boccelele noastre. Mergeam alene și tăcuți. Nici o priveliște nu se mai deschidea ochilor noștri, căci eram de toate părțile împresurați de pădurile posomorâte ale poalelor Hălăucei. Poteca pe unde mergeam se deschidea la vale lungă și dreaptă. Tot pe aceeași potecă, venind din altă parte, intrase și mergea ca la o zvârlitură de băț înaintea noastră un băietan care ținea pe cap o putină; și fiindcă era cu spatele spre noi, nu ne văzuse și nici simțise, poate, că cineva se afla în urma lui; mergea deci scoborând încet și șuierând o arie de munte; era înalt și zdravăn; putina de pe cap îl mai lungea încă, iar mâinile lui aduse în formă de torți spre a ținea putina îi dădeau înfățișarea unui ulcior cu picioare.

    — Ei, flăcăule! strigai eu către dânsul; ia stai oleacă!

    Se întoarse. Era, în adevăr, un flăcău zdravăn și înalt ca un brad; ne privi puțin, lăsă putina în mijlocul drumului și se făcu nevăzut în pădure.

    — Dar asta? zisei eu, vorbindu-mi singur.

    Ajunserăm lângă putină — o putină cu lapte acru, în adevăr — ne uitarăm în toate părțile, dar nu văzurăm pe flăcău nicăieri. Ne puserăm la umbră pe marginea potecii și aprinserăm câte o țigară. Un foșnet de frunze îmi atrase luarea-aminte. Întorsei capul și zării pe flăcăul nostru tupilat și privindu-ne dintre niște tufe dese și apropiete. Fără să fi băgat el de seamă, scosei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina.

    — Stai că trag! strigai eu.

    Flăcăul încremeni pe loc. Mă sculai cu revolverul tot întins, mă apropiai de tufișul în care stătea și îl silii să iasă la lumină; era galben cum îi ceara și tremura ca varga.

    — Ia șezi colea jos, flăcăule, zisei eu, lungindu-mă cel întâi pe iarbă.

    Nu îndrăzni și rămase în picioare.

    — Șezi, când îți zic; nu face marafeturi; n-am obicei să poruncesc un lucru de două ori!

    Se lăsă mai mult să cadă, decât să se așeze lângă noi.

    — Ce ai în putină?

    — Lapte acru.

    Și nu-ți venea să crezi că un glas așa de moale, de tremurător și de sfios poate să iasă dintr-un piept al unui voinic cât brazii munților lui.

    — Lapte acru, în luna lui Cuptor? cui spui tu prujituri21, mă?

    — Zău, boierilor, lapte acru pentru gloată.

    — A! Vrasăzică voi sunteți oameni cuprinși, aveți și gloată?

    — Nu, zău, nu, boierilor; tata-i beteag și mama-i vădană...

    — Cum vădană mă-ta, flăcăule? da tată-to nu-i bărbatu mă-tii?

    — D-apoi că nu-s luați cu cununie.

    — Ș-apoi? da tot nu-i vădană, că are bărbat, măcar că-i fără cununie.

    — Tata șede la vite și n-o dat de 10 ani pe-acasă; îi beteag de picioare.

    — Dar mă-ta nu se duce pe la el?

    — Nu se duce niciodată; cică-i departe.

    — Ei bine, fie și cum zici tu. Dar spune-mi, însă drept să-mi spui, cam ce ne socotești tu pe noi?

    — Eu... mă rog de iertare... eu nu socotesc nimica, cuconașilor.

    — Nu umbla cu fleacuri; ți-am spus că n-am obicei să poruncesc un lucru de două ori; spune-mi, când ne-ai văzut, cam drept ce ne-ai luat?

    — Mă rog de iertare, zise flăcăul tremurând, am chitit22 că sunteți niște... boieri.

    — Bine, mă, mai văzut-ai tu boieri cu opinci în picioare și cu boccelele-n spinare ca noi?

    — Eu... n-am văzut, da spun oamenii...

    — Că boierii poartă opinci și boccele?

    — Nu... da că...

    — Că?

    — Că...

    — Haide, spune odată, sau... și făcui o mișcare amenințătoare.

    — Că... zise flăcăul, ferindu-se mecanicește într-o parte, că boieri ca d-voastră mai trec câteodată pe la noi.

    Și sudori cât bobul de mazăre curgeau de pe fruntea rece și palidă a bietului flăcău.

    — Și nu știi tu numele vreunuia din acești boieri despre care ai auzit? Dacă spui drept, n-o să-ți fac nimic.

    — Spune tata de... Gheorghe a Nastasiei, de Profir, da eu nu știu.

    — Ei bine, zisei eu, d-lui e Gheorghe a Nastasiei și eu sunt Profir. Uită-te bine că e tuns, chiar acum a scăpat din Pângărați.

    Flăcăul se uita lung și țintă când la mine, când la tovarășul meu și, pe măsură ce se uita, fața îi venea la loc și spaima ce-l cuprinsese părea că se împrăștie.

    — Ei, și adică, ce te uiți tu așa la noi, flăcăule? Poate ți-nchipui că nu suntem cine ți-am spus?

    — D-apoi că nu sunteți 'neavoastră Profir și Gheorghe a Nastasiei...

    — Și de unde aflași tu așa de iute, măi băiete?

    — D-apoi spune tata că Gheorghe a Nastasiei are niște musteți galbene și lungi pân' la urechi, și pe Profir l-o-mpușcat jandarmii, când îl duceau la gros. Degeaba, nu mă speriați; știu eu că nu sunteți 'neavoastră potlogari ca de-alde dânșii; 'neavoastră se cunoaște că sunteți de la târg...

    — Ce zici, tovarășe? Fiindcă flăcăul vrea numaidecât să fim de la târg, hai să fim cum zice el. Ei bine, fie cum zici tu, suntem de la târg, zisei adresându-mă flăcăului, și fiindcă tu ai făcut o descoperire așa de mare, apoi ești dator să ne îndrepți, pentru deseară, la vreo gazdă în satul tău. Cred că ești din Sabasa?

    — Da poftiți, mă rog, la noi, avem unde vă găzdui și cu ce vă ospăta.

    — Bucuros, flăcăule, răspunsei eu; îți mulțumim; deseară suntem oaspeții tăi; uită și tu necazul ce-ți făcurăm.

    — Să-ți spun drept, cucoane, că m-ai vârât în spărieți cu pistolul d-tale și, dacă nu-l întindeai spre mine, când m-ai zărit în tufe, o luam la sănătoasa prin pădure.

    — Și cred că am făcut bine; altfel unde era să mânem noi în ias'noapte? ia să plecăm!

    Flăcăul se sculă de jos, luă putina pe cap și, formând iarăși ulciorul cu două picioare, mergea la o mică depărtare înaintea noastră. Soarele, pășind peste hotarele de foc ale meridianei, începuse a cumpăni spre apusul din stânga noastră.

    În Valea Sabasei

    Erau două ceasuri după-amiază, când sosirăm în pitoreasca vale a Sabasei.

    La spatele noastre, Hălăuca, cu nenumăratele sale trepte verzi, se ridica în depărtare ca un nemărginit amfiteatru, care închidea cerul înalt al vederii despre răsărit. În față, pe stânga și-n dreapta noastră, munții Sabasei, Borcii și Fărcașei se întindeau până dincolo de hotarele ochilor, ca o mare încremenită de valuri violete cu nuanțe de aur; iar peste această priveliște nețărmurită, arșița de cuptor aruncase o rețea subțire de aburi fumurii, care dădeau întregului înfățișarea unei mări de opal. Căldura era covârșitoare și întreaga natură părea că răsuflă greu...

    Intrasem pe prundul Sabasei, un pârâu limpede, care purcede din fundul munților Fărcașei, se furișează repede pe sub umbra pădurilor întunecoase ce încununează înaltele sale maluri de stânci calcarice și se aruncă în Bistriță drept Borca.

    — Nu mi-ai putea spune, frumosul meu Adonis, ce mână binefăcătoare a umplut cu rouă această cupă de mozaic? zisei, adresându-mă tovarășului meu și arătându-i cu degetul spre pârâu.

    — Nu ți-aș putea spune hotărât lucrul acesta, răspunse el foarte serios; dar tot cu aceeași nedumerire, ca și d-ta, te-aș putea ruga să-mi spui cam ce minte nesăbăduită a așternut cu pietre așa de ascuțite cărările acestor munți, fără să se gândească, cel puțin, că opincile mele vor călca odată pe aici și că, rupându-se, mi se vor beșica tălpile și voi rămânea olog? Ia uită-te.

    Și cu o îndemânare de care nu l-aș fi crezut destoinic, ridică talpa piciorului său lung ca un catarg până la înălțimea nasului meu; opinca lui era, în adevăr, ferfeniță.

    — Cele mai din inimă ale mele păreri de rău pentru actualele tale opinci și pentru viitoarele tale picioare oloage; totuși nu te împuțina cu sufletul; opinci cred că vom găsi la casa flăcăului nostru, cât despre picioare, o să îngrijim de altă pereche, îndată ce vom întâlni în drum vreo turmă în care, afară de oi, să mai fie și... capre, spre pildă... Până atunci însă eu aș fi de părere să ne scăldăm.

    — Cum? așa înfierbântați și asudați cum suntem?

    — Da!... Nu cumva te iei, din greșeală, drept Alexandru Machedon, ori Frederic Barbă Roșie și te temi, prin urmare, să nu mori de friguri sau de apoplexie? Hai să ne scăldăm!

    — Flăcăule! strigai eu către băietanul care mergea înaintea noastră, vreun loc mai bun de scăldat nu știi tu pe-aici?

    — Da cum nu, răspunse el oprindu-se și întorcându-se către noi; uite, o țî' mai la vale este un loc bun de scăldat.

    După un pătrar de oră, sosirăm la umbra unei stânci enorme de calcar, unde pârâul făcea un cot limpede și adânc. Mesteacănii bătrâni și pletoși, cu trunchiuri netede și albe, uitându-se parcă în apa de sub stânca pe care se născuseră, atingeau cu vârful celor din urmă ramuri crestele fugătoare ale undelor. Ai fi zis că te afli sub una din acele bolți de umbră și verdeață, pe care o nimfă pudică o alcătuiește, la loc tainic, pentru ora misterioasă a băilor sale.

    — Iată-ne, junele și grațiosul meu Faun, zisei adresându-mă tovarășului meu, sosiți la locul unde nimfele acestor păduri obișnuiesc a-și dezveli, câteodată, comorile lor de grații; desfă deci cununa de iederă și lăuruscă ce încinge fabuloasele tale tâmple, leapădă această piele de leu, care acopere jumătatea de moale alabastru a corpului tău, aruncă departe bățul tău încovoiat și noduros, și hai să cercăm dacă aceste unde de cristal rece și curgător mai păstrează încă urmele îmbălsămate ale vreunei nimfe sperioase cu sânuri crude și sălbatice.

    — Știi, răspunse el, că nu-mi plac parfumurile; prin urmare hărăzesc mai dinainte nasului dumitale orice soi de miresme ar fi lăsat, în undele acestea de cristal rece și curgător, nimfele dumitale cu sânuri crude și sălbatice.

    După o jumătate de ceas, răcoriți și întremați, ne urmarăm drumul înainte. Soarele sta să apună, când sosirăm la casa părinților flăcăului nostru. Mama lui vitregă ne ieși întru întâmpinare; era o femeie naltă, bine făcută, cu ochi negri și mari, cu gura mică, cu nasul drept și potrivit; în toată înfățișarea ei, femeia de țară se amesteca cu cea de târg.

    Curat îmbrăcată într-o fustă de cit și o cămașă de subțire și albă pânză de casă, vrâstată cu borangic, avea părul cu îngrijire pieptănat și adus pe tâmple cu oarecare cochetărie; iar pe creștet era strâns în conci și străpuns cu un ac de păr, cu gămălia de sticlă roșie. Când intrarăm în ogradă, ea ședea pe un lăvicer așternut pe prispă și împletea la un colțun.

    — Apoi, dragă jupâneasă, zisei eu de departe, cu voie, fără voie, bucuroși sau nebucuroși, iată-ne oaspeții dumitale pentru noaptea asta; cel puțin flăcăul dumitale, după ce i-am tras o spaimă țapănă, s-a hărăzit să ne găzduiască.

    — Bucuroși, poftim, zise femeia, sculându-se și venind să ne întâmpine. Bine ai făcut, Ioane; poftiți! Ce face tată-to? zise ea, adresându-se către flăcău.

    — Tot cum îl știi, răspunse Ion, punând putina pe prispă.

    Până ce să lepădăm din spate boccelele noastre, femeia intră în casă și mai aduse vreo două lăvicere curate, pe care le așternu afară pe prispă.

    Un băiețel ca de opt ani, îmbrăcat în cămășuță și izmene de pânză de casă, ca ghiocul de albe, încins peste mijloc cu un chimir mic și cu părul în plete lungi lăsate pe spate, după obiceiul muntenilor noștri, ședea pe prispă mai deoparte și, mirat, se uita la noi cu ochi negri, nevinovați și mari.

    — D-apoi bine, Vasilică mamă, îi zise femeia cu un glas în care duioșia nu lipsea, tu nu gânduiești nimica?

    Fără să zică ceva, băiețelul se sculă, intră în casă și ieși cu o cofiță; apoi plecă cu ea la un șipot din apropiere, de unde se întoarse iute, aducând-o plină cu apă rece. Tot el se duse în casă și veni cu două pahare, pe care le umplu cu apă. Ni se aduse zahăr și ni se făcură, astfel, întâile onoruri ale ospitalității.

    — Și de unde veniți astăzi? ne întrebă gazda noastră, luându-și din nou colțunul și așezându-se pe prispă aproape de mine.

    — Astăzi venim de pe Hălăuca, dragă jupâneasă, unde am mas peste noapte; în drum am întâlnit pe Ion al d-tale și, fără multă vorbă, iată-ne în gazdă la d-ta. Cam pe neașteptate, nu-i așa?

    — Cum socotiți, da oaspeții nu ne prea îmbulzesc, și când ne vine câte unul, suntem bucuroși; să poftiți ca la d-voastră acasă.

    — Ba poate și mai bine, căci la noi acasă nici dormim pe ostenite, nici mâncăm pe flămânzite; ia numai cât încurcăm lumea degeaba. De câți ani să fie Vasilică al dumitale?

    — De opt pe nouă; opt o-mplinit la Simedru: da așa-i el râdiche, nu crește.

    — A fi sămănând tată-so, căci pe d-ta te văd naltă și voinică; dar pe omul d-tale nu-l văd, se vede că dă rar pe-acasă?

    — Or hi vro zece ani de când nici nu l-am văzut; i-o căzut un butuc peste picioare și l-o lăsat olog; șade la vite și eu nu mă pot duce să-l văd, că-i departe.

    — Vrasăzică Vasilică nici nu cunoaște pe tată-so; d-apoi bine, moș Vasilică — zisei întorcându-mă către băiat — un flăcău așa ca tine, de opt ani, să nu vadă pe tată-so de zece, se poate? D-apoi atunci cine ți-o cumpărat ție chimirul ista așa de frumos?

    — Mama, răspunse băiatul, fără să se gândească.

    — Și'neata! zise femeia sculându-se și făcându-și treabă, d-apoi cum să-l vadă, dacă l-am făcut după ce-o plecat tată-so?

    — Uite, nevastă, la asta nu mă gândeam; ș-apoi mi se pare că vreau și eu să știu cam multe deodată.

    — D-apoi așa sunteți d-voastră, târgoveții, vă place să iscodiți toate.

    — Și să necăjim lumea; uite, cum te necăjesc eu pe d-ta? dar, mai la urmă, mi se pare că am dreptate; Vasilic-a dumitale e un băiat frumos ca o floare și curat ca un ghioc.

    — Ai să-mi diochi băiatul, zise femeia cu un soi de mânie glumeață în glas. Vasilică mamă, ia du-te de vezi ce face frate-to? și zi-i să prindă vreo doi pui, să gătim ceva pentru gustare: ajută-i și tu.

    — Parcă ți-a ieșit un porumb din gură, dragă jupâneasă. Când ai ști cât suntem de flămânzi! Tovarășul ista al meu, pe care-l vezi că șăde cu nasul în jos, e rușinos ca o fată mare, dar la altele se pricepe ca o catană bătrână; o să-l vezi la masă, cum întoarce capul când înghite și cum se șterge cu mâneca la gură când bea, ca să nu se cunoască c-o băut; dar bea al dracului; nu vezi ce nas roș are? Și, de lumeț, nici un vrăbioi nu-l întrece.

    — O începi bine, zise tovarășul meu, răsturnându-se într-un cot pe prispă.

    — Dă... răspunse femeia la vorbele mele, dă... cui i-i foame mănâncă, cui i-i sete bea și cui i-i somn doarme.

    — Și câte altele n-or mai fi, dragă jupâneasă!

    — D-apoi or hi, de ce să nu hie? răspunse femeia roșindu-se puțin.

    Tocmai atunci Vasilică se ivi de după colțul casei, ținând, spânzurați de picioare, doi pui care se zbăteau în mâinile lui.

    — Vasilică mamă, ia fă-te-ncoa' mai iute, strigă femeia către băiat, mai mult spre a schimba vorba decât de nevoie, căci Vasilică de la sine venea spre mă-sa.

    — Ține-i bine, Vasilică, că zboară cu tine, adăugai eu; mi se pare că mai degrabă te-au prins ei pe tine decât tu pe dânșii.

    — Pe-aista l-am prins eu, zise băiatul cu aer victorios și ridicând mai sus un cucoșel vânăt, care se zbătea mereu în mâinile lui mici, și le lipi de mă-sa cu un soi de îngerească nevinovăție.

    — Bravo, Vasilică, tu ești uliu ori vindereu23?

    — Și' neata! ce tot îmi necăjești băietul? Ți-am spus c-ai să-l diochi, zise femeia; și apucându-i capul între palme, îl sărută cu duioșie în creștet.

    — O să-i stingem trei cărbuni în apă neîncepută și are să-i treacă.

    Soarele dispăruse acum după munții Borcii și numai câteva raze împrăștiate tiveau încă cu aur marginile rupte ale norilor, care, în straturi lungi și viorii, se întindeau deasupra apusului; geana de azur limpede a cerului depărtat părea acum că se pleacă și se unește cu geana de umbră a pământului... S-ar fi zis că abisul închide porțile sale aeriene, așezate pe hotarele dintre noapte și zi, sau că natura își pleacă, pentru odihnă, ochiul său înflăcărat. Amurgul serii sosise pe înălțimi, iar din văi se ridica noaptea către adâncurile largi ale văzduhului; nici un glas nu se mai auzea, nici o mișcare nu se mai simțea. Firea întreagă își pleca spre odihnă capul său.

    Cu privirea pierdută în albastrele deșerturi ale cerului, stăteam pe prispă rezemat pe un cot; iar sufletul meu, ca discul mai greu al unei cumpene, se pleca, pe nesimțite, din lumea reală spre lumea visurilor și a contemplațiunii. Sunt momente când ființa noastră se moaie, se topește, se împrăștie și se pierde în nemărginitul tot al lucrurilor; când sufletul nostru străbate până în cele mai ascunse și tainice fibre ale materiei inerte; când natura moartă, galvanizată parcă de curentul viu al propriei noastre cugetări, pare a se înfiripa și a trăi, în mod inconștient, viața scurtă a unui vis sau a unei colosale fantasmagorii. Tăcerea îmi țiuia în urechi, iar privirea scânteietoare a milioanelor de stele mă ținea amorțit sub imperiul unei extatice contemplațiuni.

    — Ei, bătrânule fachir, strigă tovarășul meu într-un târziu, în Brahma sau Nirvana te-ai cufundat? Ia trezește-te puțin și nu mai visa în limba sanscrită, pe care n-o înțelegi, nici te mai strămuta cu închipuirea în umbra pagodelor, pe care nu le-ai văzut. Ai face mai bine să îngădui un moment măcar de îngrijire și păcătoasei vieți de toate zilele... Mie mi-i foame și mi-i somn.

    — Ești totdeauna ridicol, scumpul meu. Ai aerul de a mă lua drept bunică-ta, îi răspunsei eu, cam supărat că mă trezise din visurile mele; dacă ți-i foame, vrei să-ți dau țâță, și dacă ți-i somn, vrei să te legăn? Mănâncă și te culcă, pur și simplu, sau du-te la dracu și mie dă-mi pace!

    — Iată ceea ce nu pot face, pentru moment, răspunse tovarășul meu, rezemându-se cu spatele de peretele casei, cu țigara în gură și picior peste picior. Ce vrei? Am și eu gusturile mele... da, am gusturile mele, și chiar nostime câteodată; în astă-seară, spre pildă, mi-am pus în gând să-mi fie dor de bunică-mea. Sărmana mea bunică! dacă n-ar fi murit prea de timpuriu, nu m-ar fi lăsat, desigur, să plec fără ea în această lungă și primejdioasă călătorie, și n-ar fi îngăduit să încredințez nobila mea persoană fanteziei d-tale vagabonde. Ea m-ar fi însoțit până la marginile pământului, m-ar fi ținut pe palmă și m-ar fi apărat de lupi, de care, în paranteză vorbind, mi-i grozav de frică.

    Și cine știe cât ar fi urmat între noi acest dialog banal, dacă femeia de gazdă n-ar fi trimis pe Vasilică să ne cheme la masă. Era o masă în regulă, cu farfurii, cuțite, linguri, furculițe, pahare, solniți și chiar cu șervete și față de masă. Nu mă înșelasem, când presupusesem, necăjind pe Ion în pădure, că părinții lui sunt oameni cuprinși. Curățenia era desăvârșită și, ca pentru locul unde ne aflam, luxul și îmbelșugarea se întâlnesc pe această masă țărănească. Căci e o adevărată îmbelșugare și, mai la urmă, chiar un lux, să mănânci în valea Sabasei brânză cu smântână, scrob cu unt proaspăt, borș de pui dres cu ou și cu smântână, pui fripți și, dacă nu e ceva neobișnuit, e cel puțin de mirare ca toate acestea să-ți fie gătite și puse înainte de o femeie curată. Curățenia e o virtute pe care o întâlnește cineva foarte rar la muntenii noștri. Cina fu scurtă și presurată cu glume. Vasilică, de pildă, se pusese la masă între mine și mă-sa și, deși copil de țară, mânca totuși foarte sistematic și cu multă chibzuială.

    — Bine, moș Vasilică, zisei eu copilului, când începurăm a lua din borș, da tu mănânci borșul pe dos; bine, mai văzut-ai tu pe cineva să vâre întâi mămăliga în gură ș-apoi să soarbă borșul? Întâi borșul, ș-apoi mămăliga!

    Copilul își opri lingura la jumătate cale spre gură și se uită lung la mine; și în privirea lui se citea o neîncredere așa de nevinovată, încât și lingura mea se opri la jumătatea drumului dintre farfurie și gură. Stăturăm un moment uitându-ne unul la altul și nu știu dacă râdeam eu de Vasilică ori Vasilică de mine. Oricum însă, fie din greșeală, fie după sfatul meu, Vasilică sorbi întâi borșul și, când să vâre mămăliga, scăpă borșul din gură; toți izbucnirăm de râs, singur Vasilică, rușinat și cu ochii înotând în lacrimi, se înroși și rămase nedumerit.

    — Dacă ești prost, îi zice mă-sa, ștergându-l la gură și pe dinainte; nu vezi că te necăjește și vrea să râdă de tine? Vezi ce pățești dacă nu te gândești la ce-ți spun oamenii? Cată-ți de mâncare și ia seama cum mănânci.

    În zadar căutai să mai înșel pe Vasilică: el nici nu se mai uita la mine, ci-și căuta de mâncare cu băgare de seamă.

    Încheiarăm cina sculându-ne și făcându-ne cruce. Dintre toți, Vasilică nu-și făcu cruce, ci se trase mai la o parte și se părea că așteaptă ceva.

    — Dar bine, moș Vasilică, zisei, adresându-mă băiatului, pe când cei de casă strângeau masa; bravo! se vede c-au mâncat cățeii crucea.

    Și cu mâinile la spate, mă uitam la el de sus în jos; el se părea că nici nu m-aude; de când cu borșul devenise dușmanul meu de moarte.

    — Iar te-ai apucat să-mi necăjești băietul? zise femeia trăgând cu Ion, la locul ei, masa din mijlocul casei; dă-i pace, că știe el socoteala lui.

    — A! vasăzică d-ta, moș Vasilică, ești om cu socoteală? Bravo!

    Vasilică însă nici nu gândea să bage în seamă vorbele mele.

    Trecură câteva momente cheltuite în banalități cu tovarășul meu de drum. Când întorsei capul, văzui pe Vasilică îngenuncheat în mijlocul casei, cu fața spre răsărit, cu mâinile împreunate, cu marii săi ochi pironiți în văzduh, zicând cu glas tare o rugăciune de mulțumire către Dumnezeu... Și avea Vasilică niște ochi așa de mari, de limpezi și de nevinovați! Și acești ochi umbriți de niște gene lungi și negre erau pironiți atât de adânc în sânul unui D-zeu necunoscut! În liniile de marmură ale feței sale de o ideală frumusețe, așa de întipărit era extazul credinței!... îmi încrucișai mâinile pe piept și, fără voie, întorsei fața spre răsărit.

    — Bravo, moș Vasilică! zisei eu băiatului, care, după ce-și mântuise rugăciunea, sărutase mâna mă-sii și rămăsese lipit de dânsa. Bravo!... dar ia spune-mi tu, cine te-a învățat să te rogi așa de frumos? Drept răspuns, copilul se lipi și mai tare de măsa, privindu-mă pe sub gene, fără a-și ridica fața. De când cu borșul, Vasilică devenise dușmanul meu de moarte.

    — Eu, răspunse femeia, uitându-se la copil de sus în jos și depărtându-i cu mâna părul ce-i căzuse și-i acoperea fruntea.

    — Atunci aș putea să te întreb și pe dumneata cine te-a învățat?

    — Eu sunt din Fălticeni, și-am învățat la școală...

    — Cu alte cuvinte, d-ta știi și carte?

    — Cât n-am uitat-o, o mai știu și eu.

    Nu mersei mai departe cu cercetările în această privință. Mă mulțumii a rămânea foarte mirat. De altfel, această descoperire mă bucură fără să știu pentru ce.

    — Și de mult ai schimbat Fălticenii cu valea Sabasei?

    — Or hi vreo unsprezece ani.

    — Vasăzică, când ai venit în Sabasa aveai pe Ion cu d-ta? Ai fost măritată în Fălticeni?

    — Eu n-am fost măritată niciodată și nu sunt nici amu. Pe Ion l-am luat odată cu tată-so, îmi răspunse femeia roșindu-se puțin și făcându-și treabă prin casă.

    Știam mai mult decât trebuia: o gospodărie ca multe altele între țăranii noștri, o mică aventură de amor între o fată săracă de la târg și un văduvoi bogat de la țară: iar, ca încheiere, un concubinaj pe care un pârdalnic de butuc venise să-l tulbure puțin: omul trăia olog la vitele lui, iar femeia cu picioarele întregi la casa omului. De altfel, Vasilică era totdeauna față spre a mărturisi că femeia nu-și pierduse tocmai în zadar cei 28 de ani ce părea că-i are. Fu un moment când crezui că Ion se uită la mine cam chiorâș și că privește cam aprins pe mama lui vitregă; eram pe punctul de a crede cine știe ce; iute însă mă dezamăgii.

    — Poate-ți odihni oleacă, zise femeia; îți fi obosiți?

    — E și vremea, dragă jupâneasă, îi răspunsei; eu, unul, m-aș culca afară, dar s-a cam înnorat și noaptea poate să aducă ceva.

    — Dar nici nu-i nevoie, se grăbi a-mi răspunde ea; trei paturi sunt de ajuns pentru trei oameni.

    — Dar suntem patru cu Ion.

    — Ion se culcă afară, numai iarna doarme în bordei.

    Și în timpul acestui dialog, Ion se și dusese să se culce. Un fior rece îmi străbătu tot corpul. Făcui câțiva pași prin casă, fără a zice nimic.

    — Mai la urmă, culcă-ne cum vrei și unde vrei, adăugai eu; pentru noaptea asta suntem ai d-tale.

    Femeia începu să aștearnă pe paturi.

    — Mă rog, zisei eu, urmărind cu ochii pe femeie, care trebăluia, nu mi s-a întâmplat să văd pe la țară niciodată paturi așa de late; ar putea, pe paturile d-tale, să doarmă doi alăturea în voia cea bună.

    Femeia se uită țintă la mine, fără să zică nimic.

    — Dacă vreți să vă culcați, zise ea peste puțin, iaca, paturile sunt gata...

    Și când deschise gura spre a vorbi, zării strunga dintre dinții ei de deasupra... pe câmpul alb era însemnată cărarea neagră a păcatului...

    Cerul prevestea o noapte furtunoasă; prin întuneric ajungea până la noi fâșâitul colosal al vântului, care se scurgea ca o mare aeriană printre frunzișul ascuțit al codrilor de brazi. Zigzagul de lumină al câte unui fulger rar tăia brazde de foc în întunericul adânc, iar, în răstimpuri, huruitul depărtat al unui tunet străbătea creștetele înalte ale munților pierduți în noapte.

    Pe cele trei paturi erau făcute acum trei așternuturi; câteva poclăzi, care împreună atingeau grosimea unei saltele, erau curat acoperite cu câte o prostire, iar la căpătâi erau puse câte două perne, atunci chiar înfățate. Fără multă ceremonie, tovarășul meu se descălță, se dezbrăcă și se trânti în pat cu fața la perete. După un sfert de oră, până ce să mă dezbrac și eu, fericitul meu tovarăș fosăia ca o cucuveică sub streșina unei biserici.

    — Ostenit trebuie să fi fost cuconașul ist tânăr, observă femeia, privind pe tovarășul meu cum dormea de adânc.

    — Când tot sui și tot scobori, cum a făcut el astăzi, nu-i de mirare să fii ostenit; doar n-a fi cumpănă de fântână, căci numai ea nu ostenește, deși veșnic suie și scoboară...

    — Vasilică mamă, închide ochii și dormi, zise femeia băiatului, care, după ce se suise în pat, se și culcase la perete. Băiatul închise ochii.

    Cam pe-o parte, cam cu fața-n sus, se culcă și femeia la margine lângă băiat, aducându-și mâna stângă sub cap, iar cu dreapta acoperindu-și picioarele cu fusta.

    — Dar d-ta nu te culci? mă întrebă ea fără să se uite la mine.

    Eu trăsesem, în adevăr, masa lângă pat, pusesem lumânarea pe masă și scosesem câteva foi de hârtie pentru a scrie.

    — Mi-a fugit somnul deocamdată, nevastă dragă, dar o să mă culc și eu mai acuș.

    — Hm! făcu femeia și nu mai zise nimic.

    Se făcu liniște.

    Într-un târziu mă culcai și eu... Dormii somnul omului fericit...

    Când mă sculai a doua zi, cerul era limpede și soarele sus. Tovarășul meu se sculase mai înainte și, posomorât, stătea afară pe prispă, plecat asupra unei opinci, pe care o tot sucea și o tot învârtea și pe-o parte și pe alta.

    — Cu ce ți-a greșit biata opincă de-o tot sucești așa, amice? îl întrebai eu.

    — Cu ce greșesc toate opincile universului; s-a rupt și uite ce spărtură mare tocmai în talpă.

    — Dragă jupâneasă, zisei eu gazdei noastre, care tocmai atunci se ivise în prag, gătită spelcă, nu cumva Ion al d-tale o fi având vreo pereche de opinci de prisos? cu plată, bineînțeles.

    — Da cum să nu aibă, răspunse femeia.

    Peste un ceas, tovarășul meu se afla încălțat cu opinci noi de piele de porc, întocmite de Ion cu multă măiestrie pe tălpile late și lungi ale tovarășului meu. Ne luarăm rămas bun de la gazdă, de la Ion și de la Vasilică, și plecarăm.

    Tovarășul meu o apucă înainte cu toată iuțeala pașilor săi largi și a picioarelor sale lungi; și toată silința ce-mi dădui ca să-l pot ajunge rămase zadarnică. Îl strigai, dar nu mă auzi, sau se făcu că nu mă aude... Așa ceva nu se întâmplase încă între noi. Poate că voia să ajungă mai repede la Bistrița, să se suie pe plută și să plece la Piatra, după cum îmi dăduse a înțelege încă de la Hălăuca; poate... dar tovarășul meu era fricos ca un iepure și nu-mi venea să cred că va îndrăzni să străbată el singur inima pădurilor până la Borca, și cu atât mai puțin să înfrunte primejdiile unui drum pe plută până la Piatra; și cu toate acestea zbura ca o săgeată, fără să-și arunce măcar ochii în urmă spre mine. Când văzui, în sfârșit, că toate străduințele mele spre a mă ținea de el sunt de prisos, rării pasul și-l lăsai să se tot ducă.

    "Ce naiba să fi pățit tovarășul meu? mă întrebam eu nedumerit, din când în când. Parc-o dat strechea-ntr-însul! Mi se pare totuși că gazda noastră din Sabasa e de vină; poftim! dracul i-a șoptit să se uite la mine mai galeș decât la dânsul?"

    Mersesem numai vreo două ceasuri și mă simțeam obosit ca după o întreagă zi de drum. Mă hotărâi să poposesc undeva la umbră spre a-mi împrospăta puterile. Mă abătui din drum și intrai în pădure; întâmplarea mă duse sub un pâlc de mesteacăni, unde pământul era așternut cu o pajiște deasă și moale; îmi luai bocceaua din spate, o așezai în chip de pernă la rădăcina unui mesteacăn, îmi desfăcui opincile și mă lungii cu fața-n sus și cu capul pe boccea...

    "Ce dracu să-l fi apucat pe tovarășul meu?"

    Începea să-mi fie somn... Scosei carnetul și trimisei tovarășului meu din depărtare următoarea scrisoare în versuri:

    Nu poți să-mi spui, amice, cam unde o s-ajungi
    Pe drumul ars de soare cu pașii tăi cei lungi?
    Te du... la revedere și nu fi amărât,
    Bocceaua ta din spate să-ți ție de urât!
    Iar când te-a-nvinge drumul și nu vei mai putea,
    Lungește-te ca mine, cu capul pe boccea,
    Desfă-ți de la picioare opincile uscate
    Și-n umbră de mesteacăni, întinde-te pe spate.
    Și dacă ai, ca mine, poetice simțiri,
    Înalță-te la ceruri prin crengile subțiri...
    Eu chiar acum avut-am, în depărtatul cer,
    O tainică-ntâlnire cu vechiul Jupiter...
    Și poate vrei, și ție, să-ți spun ce-am sfătuit?
    Să-ți spun: bătrânul Zeus e foarte amărât;
    E veșnic dus pe gânduri, cu capul între mâini,
    De când l-au lăsat grecii și s-au făcut păgâni.
    La cine, nu mai are, sărmanul, să-și încrunte,
    Cum și-ncrunta odată, sprâncenele-i cărunte,
    Ș-asupra cui nu are, sărmanul, să trimită
    Vrun fulger de urgie, cum trimitea odată;
    Și stă plecat și gârbov pe ruginitu-i sceptru,
    Cum stă-n Karnak, la lună, un palid rege spectru;
    Și-n sufletu-i nu are decât un singur dor:
    Să moară; dar nu poate, căci e nemuritor,
    Sărmanul, cu basmaua — căci are și basma —
    Ștergându-și de plâns ochii, Olimpu mi-arăta
    Cu slăbănogu-i deget. — Păcat că nu am timp
    Să-ți spun cu de-amănuntul tot ce era-n Olimp.
    Să-ți spun doar că Junona se dă cu suliman,
    Că Marte se întrece cu Venus în cancan,
    Că Ganimed, ștrengarul, își pune toată verva
    Să scoată din sărite pe pudica Minerva;
    Că Hermes bate ceardaș cu Apollon din pinteni,
    De nici n-ating pământul, atâta sunt de sprinteni!
    Că Bacus e egumen, Silen mitropolit,
    Că Prosperina trage pe Aides la chit,
    Că cele nouă Muze un dinte n-au în gură,
    Și că Vulcan la toate le-a făurit dantură;
    Că ambrozia-i rară, nectar nu se găsește,
    Că Poseidon în ceruri e negustor de pește,
    Și că, de când vaporul ieșit-a la iveală,
    Naiadele fugit-au în cer cu pielea goală;
    Că Pegas e o gloabă, ce zace de răpciugă;
    Că Faeton-l-înhamă de trage la cotiugă;
    Că și-a pierdut Diana și arcul, și ogarii,
    Ș-acum desculță mână la pășunat măgarii;
    Că, tot precum odată, ș-acum Endimion,
    Lungit la umbră, doarme ș-a-mbătrânit în somn;
    Că Cerber e o javră cu coada între vine;
    Că Hebe-i tot frumoasă și mă-ntrebă de tine;
    Că Momus sta deoparte și, când a auzit,
    A râs, a râs, sărmanul, a râs pân-a pocnit!...
    Ș-acum, fiindcă zeii-s în doliu după Mom,
    Îi las ca să-l jelească, și eu mă culc să dorm...

    Și cred că cel din urmă vers îl scrisei horăind... Atât îmi era de somn... Adormii. Și cine știe cât aș fi dormit, dacă, prin vis, nu mi s-ar fi arătat o fiară îngrozitoare, ce-și deschisese de departe gura-i plină de colți și venea asupra mea, gata să mă-nghită. Sării ars drept în picioare... Un câine, care mușluise pe la capul meu în timpul somnului, fugea spre pădure, speriat de năprasnica mea deșteptare...

    "Dar dacă câinele era lup, mă gândii eu, așa-i că existența nasului și-a urechilor mele ar fi devenit foarte problematică?"

    Umflai bocceaua în spate și mantaua pe umeri și plecai. Soarele era drept la amiază și razele lui perpendiculare ardeau ca niște săgeți de foc; arșița era covârșitoare și, sub umbra deasă a pădurilor, vântul părea că adormise; nici o frunză nu se mișca; cel mult dacă o foaie de plop, fără echilibru, se clătina repede și fără pricină pe o ramură înaltă.

    În pajiștea ce mărginea drumul, câțiva rari cosași sau greieri țârâiau a arșiță. Tot încotro mergeam eu, curgea și Sabasa cu unde repezi și clare; privind-o numai cum se strecoară iute și murmurătoare pe sub umbra deasă și tăinuită a pădurilor, îmi pricinuia o simțire de dulce răcoare sub arșița caniculară a verii. Mă așezai pe un bolovan la umbră și, dus pe gânduri, priveam nemișcat apa care fugea. Pe cursul ei neoprit, mi se părea că fuge și sufletul meu; și o melancolie neașteptată mă cuprinse...

    Peste câteva minute, îmi urmai drumul pe valea strâmtă și lungă a Sabasei.

    Munții păduroși, ce se ridicau de o parte și de alta, formau o alee pitorească de mesteacăni blonzi și de brazi posomorâți; pe alocurea, o stâncă enormă de calcar alb se ivea dintre negrul-verde al brazilor nemișcați; ici-colea, din câte un unghi mai adăpostit al peretelui de stâncă, răsărea, ca în familie, dintr-un strop de țărână, un smoc de flori albastre cu corola ca un păhăruț de azur. S-ar fi zis că e o sărutare fragedă a naturii, depusă pe sânul sterp și dezolat al morții... Cine ar crede că dintr-un sentiment de milă nu m-am atins de una măcar din aceste flori! Nu erau ele oare singura podoabă, singura mângâiere a stâncii pe care crescuseră?

    Sosisem acum la gura Sabasei, la vărsarea ei în Bistrița; mă aflam, cu alte cuvinte, la Borca. Potopul lui Noe n-ar fi putut îngrămădi într-un singur loc atâția butuci câți erau sămănați fără regulă, și unii peste alții, pe prundurile Bistriței și ale Sabasei. Păduri întregi, abătute la pământ, se scoborâseră din munți în vale și nu așteptau decât să intre pe dinții ascuțiți ai ferestrăului care țipa de foame pe malul drept al Bistriței, la gura Borcii.

    Mă uitai în toate părțile, ca să văd pe tovarășul meu; dar nu-l văzui; întrebai pe niște plutași de pe mal, care-mi spuseră că un tânăr, așa cum întrebam eu, se află la crâșmă. Trecui podul de pe Bistrița și urcai la crâșma din deal. Tovarășul meu rodea un covrig și sorbea dintr-un pahar cu vin.

    — Bun-ajuns, amice, zisei, luându-i paharul de dinainte și vărsându-i-l; am întâmpinat, urmai eu, multe secături în viața mea: mi-a fost, însă, dat, în cursul acestei călătorii, să fac cunoștința celei mai desăvârșite...

    — Secături, mă întrerupse el, foarte bine, de secătură, secătură, da vinul de ce mi l-ai vărsat?

    — Fiindcă ai obiceiul de a te îmbăta și fără să bei... Mă rog, n-ai putea să-mi lămurești ce fuse asta?

    — Aveam de gând să mă sui pe plută și să plec la Piatra.

    — Ei, și ce te-ai oprit? Nu cumva crezi că era să mor de dorul tău?

    — Tocmai fiindcă lucrul acesta era să se întâmple, de aceea m-am răzgândit!

    — Foarte rău te-ai răzgândit; de plecai, aveam pe cap o belea mai puțin.

    — Și pentru ca să ai o belea mai mult, de aceea am rămas... Băiete!... o garafă de vin.

    Peste puțin, un băietan murdar, vârât în niște ciubote unse cu dohot și croite dintr-o vacă întreagă, ne puse dinainte o garafă cu vin, de pe care zoile se prelingeau în toate părțile, câțiva covrigi uscați și pătați de muște, și două pahare, copii în dreptate ai gărăfii cu vin...

    Băurăm, plătirăm și plecarăm.

    Pe Șeștina

    Pentru a merge din Borca la Șarul Dornei, ținta călătoriei noastre, am fi putut ținea sau drumul înainte, pe la Broșteni, și de aici pe valea Negrei, sau puteam face baza triunghiului, tăind dea dreptul peste Cerbul, pe poteca de picior a muntenilor; cel dintâi mai lung și mai ușor, cea de-a doua mai scurtă și mai anevoioasă. Ne oprirăm la umbra unei sălcii de lângă o fântână și ținurăm sfat. Tovarășul meu era pentru drumul pe la Broșteni, eu pentru cel de peste Cerbul. Părerea mea izbuti, cu condiție numai ca să luăm cai, deoarece opincile noastre erau aproape ferfeniță și, prin urmare, tălpile noastre în primejdie.

    Peste drum de fântâna lângă care sfătuiam, se afla o casă țărănească cu o înfățișare curată pe din afară. Sărirăm un pârlaz și intrarăm în ogradă. După primirea obișnuită, pe care ne-o făcură doi câini hărțăgoși, ne ieși sprinten înainte, de după casă, o femeie tânără, subțirică și nu tocmai naltă.

    — Bine-am găsit, nevastă, zisei eu, bucuroși la oaspeți?

    — Bine-ați venit; bucuroși, poftim, îmi răspunse ea, cu glas ascuțit și mlădios. Poftim pe-aici, repetă femeia, cu același glas; și apucând înainte, ne duse sub o șandrama, în dosul casei. De o parte fumega un foc pe sfârșite, iar de alta ședea bărbatul pe un scaun lung de țară, cu patru picioare, înaintea unei mese rotunde. O mămăligă răsturnată chiar atunci și o strachină cu borș de fasole și perje verzi alcătuiau ospățul frugal al acestei perechi de oameni.

    — Bine-am găsit și poftă bună, zisei intrând sub șandrama și adresându-mă românului.

    — Foarte mulțumim, și bine-ați venit, ne răspunse el, abia urnindu-se de pe scaun. Poftim de ședeți; și ne arătă o laviță.

    — Mult n-o să stăm, că ne grăbim.

    — Poftim de odihniți și, dacă nu vi-i cu supărare, poftim de gustați ceva cu noi. Ia mai dă două linguri, Axinio, pentru dumnealor și caută ceva de șezut, zise românul femeii lui.

    Nici mămăliga și nici borșul românului nu mă prea ispiteau; totuși mă așezai la masă pe un scaun cu trei picioare, care slujea la mestecat mămăliga. Tovarășul meu se puse pe scaunul Axiniei, iar Axinia pe o cofă cu apă.

    — Și-ncotro mergeți? mă întrebă românul.

    — Spre Șarul Dornei, răspunsei, și ne-ar trebui niște cai ca să putem tăia peste munte, în valea Negrei.

    — Vreți să mergeți prin Șeștină?

    — Nu cunoaștem locul; dar prin Șeștină sau pe altundeva, destul că voim să fim în Șar pe poteca cea mai scurtă.

    — Atunci peste Cerbul și prin Șeștină; scoborâți în Neagra la Mârcu, ș-apoi apucați valea spre Dârmocs, Panaci, păltiniș și ieșiți în Șar.

    — Și cai unde-am putea găsi? întrebai eu.

    — Dacă vă trebuie numaidecât, avem și noi.

    — Atunci treaba merge de minune; cât o să plătim?

    — Câte cinci franci de cal, ca să vă ducă până-n Neagra Șarului.

    — Plătim cinci franci; dar ce facem cu caii acolo?

    — Apoi merge Axinia cu dumneavoastră pe jos.

    — Atunci ne-am înțeles; când putem pleca?

    — O să zăboviți numai pân-om prinde caii de pe deal; pân-atunci îți odihni o țâră-n casă.

    Ne scularăm de la masă. Axinia plecă la deal după cai, noi intrarăm în casă și ne culcarăm, românul rămase afară.

    Dormirăm două ceasuri bune. Când ne scularăm, erau patru ceasuri după-amiază; iar caii gata înșeuați.

    O tarniță de lemn acoperită cu o pocladă subțire, strânsă cu o curea de piele adusă pe sub pântecele calului și înnodată la o parte, alcătuia ceea ce noi am numi o șa. Până ce să cercetăm noi caii, până ce să mai punem câte o pernă peste pocladă și până ce să închingăm caii din nou, Axinia se duse sub șandramaua de dindos, intră apoi în casă și, când ieși în pragul ușii gata de plecare, cât pe ce să n-o mai cunoaștem. Se spălase, se pieptănase și se îmbrăcase. Era o femeie ca de douăzeci și cinci de ani cu fața lungăreață și trăsături foarte regulate; nasul, mai cu seamă, drept și proporționat, îndeplinea ceea ce lipsea ochilor ei prea mici, dar negri, vii și scânteietori; gura mică, părul negru, trupul sprinten... Pe vârful capului, înnodat cu oarecare neîngrijire și cochetărie avea un tulpan untdelemniu și nou de tot; gâtul îi era încărcat cu mărgele de toate fețele și o cămașă vârstată cu borangic îi îmbrăca jumătatea de sus a corpului său; de la brâu în jos, două fote se scoborau până deasupra gleznelor; picioarele îi erau goale, dar curate; iar cruciș peste umăr, atârnată la șoldul stâng, purta o geantă de lână vărgată cu negru și roș; astfel, Axinia era gata de drum. Plătirăm 10 lei românului, încălecarăm și plecarăm.

    Erau cinci ceasuri după-amiază.

    Cât-colea, Axinia țesea iute din picioare, și sânurile-i tari săltau în cadență sub cămașa-i albă și subțire.

    Muntele Cerbu începe drept în loc; și aproape-mi strâmbam gâtul, uitându-mă spre vârful lui. Suisem atâția munți călare sau pe jos; îmi venea totuși greu să-mi dau seama cum era să urcăm noi pe spatele Cerbului. Caii de munte însă au ceva din firea caprelor: cu piciorul subțire și nervos, cu unghia fină și sensibilă, deștepți din fire, cuminți din împrejurări, caii de munte sunt un dar neprețuit. Fără să-i cârnești din frâu, ei aleg singuri poteca cea mai bătută. Totuși niciodată n-am înțeles pentru ce caii aceștia merg pe marginea despre prăpastie, când drumul e tăiat în coasta muntelui; e adevărat că oarecare fiori îți răcesc inima, când te uiți în jos; poți însă fi pe deplin încredințat că niciodată calul de munte nu va călca greșit.

    Cerbul e un munte urât. Prea înclinat, ploile torențiale i-au săpat coastele, și mâncături adânci de lut galben cu gingini verzi și sărăcăcioase îl brăzdează din creștet până-n poale; iar poteca de suit șerpuiește, de regulă, pe fundul adânc al acestor mâncături. Lut la dreapta, lut la stânga, tufe de mesteacăni nevoiași deasupra capetelor noastre, nici o priveliște pentru ochi, nici un orizont pentru suflet... toate acestea făceau drumul nesuferit. Strâns între tovarășul meu, care mergea înainte pe roaiba lui mică și slabă, și între Axinia, care se acățase de coada calului meu, mă simțeam arestat. Fu un moment când crezui că mă duc pe spate; poteca suia prea pieptiș și Axinia, atârnându-se prea greu de coada calului meu, bietul dobitoc se lăsă pe picioarele de dinapoi.

    — Bine, Axinio, fată hăi, o să cădem și eu și calul peste tine, ș-o să-ți fie cam greu, zisei eu, cumpănind calul înainte.

    — Nu te teme, cucoane, nu te teme, că nu cazi; numai ține-te bine, că e cam cheptiș.

    — Da lasă-te de coada calului, c-ai să mă dai de râpă; n-auzi? du-te mai bine și te ține de coada iepei, că boierul cel tânăr îi mai ușor.

    Acest argument convinse pe Axinia, care, trecând iute ca o suveică pe lângă mine, se agăță de coada iepei tovarășului meu, fără ca el să bage de seamă. Rămăsei puțin în urmă. Tovarășul meu, lung și subțire și cu picioarele lungi, se ținea plecat înainte și ghebos pe roaiba lui mică și slabă; Axinia, silită de natura drumului și de mijlocul ce-și alesese ea pentru a urca la deal, mergea plecată înainte, iar trupul ei rotund și învelit în fotele-i strâmte, sucindu-se când la dreapta, când la stânga, urma, în mișcare și cadențat, mecanismul picioarelor.

    După un ceas și jumătate de un mers anevoios ieșirăm deasupra Cerbului; și de unde credeam că vom întâlni vreuna din acele așezături limpezi, ce de regulă se deschid pe vârful munților, ne trezirăm în față cu o nesfârșită încurcătură de poteci înguste și cotigite care șerpuiau, se încrucișau și se pierdeau pe sub tufele dese de mesteacăni ce ne împrejmuiau mersul. Axinia, care poate să fi avut ceva din firea stâlpului de foc ce călăuzea pe maghii din răsărit, apucă înainte pe una din poteci și dispăru în desimea mestecănișului mărunt din calea noastră; iar ochii noștri nu se dezlipeau de capul ei, care ne slujea de cârmă în această mare de frunziș numai atâta de adâncă pe cât era și Axinia de înaltă.

    Tulpanul ei untdelemniu ne făcea o mulțime de șotii; aproape de aceeași față cu frunzele de mesteacăn, de multe ori îl pierdeam din vedere; și, luându-ne atunci numai după clătinarea frunzelor, care putea fi pricinuită de vânt, apucam câte o cărare greșită; Axinia însă avea grijă să se uite înapoi din când în când.

    — Nu pe-acolo, nu pe-acolo! striga ea, când ne vedea că apucăm rău; faceți după mine!

    Și când noi căutam capul Axiniei la dreapta, glasul ei răsărea la stânga. Ciuda noastră și necazul cailor, care trebuiau să taie de-a dreptul prin tufe, nu erau proaste.

    — Bine, Axinio, fată hăi, zisei eu când putui fi mai aproape de dânsa:


    Cine dracu ți-o șoptit
    Tulpan verde ți-ai făcut?


    Nu vezi că cuconașul ist tânăr te prăpădește din ochi prin mestecănișul ist broticiu ca și tulpanul tău? Batâr, de te făcea măta mai naltă, ca să-ți răsară părul și ochii tăi negri deasupra frunzișului! Dar așa? Pare că ești un buratec, fa, la cap; el verde, frunzele verzi; mesteacănii mărunți, tu numai cât dânșii... O să ne rătăcim, fată hăi!

    — Las' că mă uit eu înapoi și vă strig, când îți apuca rău.

    — Ba să strigi tu pe naiba; cu strigătul tău ne bagi prin toate tufele. Ia să faci bine să nu te dezlipești de botul calului, ori te leg la oblânc! Ce dracu, parcă ești o suveică.

    — Haide, hai, că înnoptăm în pădure și ne mănâncă ursu, zise ea iuțindu-și pasul și fără a se uita îndărăt.

    Și după cum pământul era de ondulat, tot așa și ea, acum se cufunda în frunzișul ca o apă, acum numai capul i se arăta pe deasupra.

    — Mare lucru, să nu fi dat strechea peste tine, Axinio, zisei eu iuțind calul și căutând a mă ținea cât mai aproape de dânsa.

    Ea își căuta însă de drum, țesând iute din picioare și lunecând ca o zvârlugă pe poteca strâmtă și cotigită, ce șerpuia pe sub mestecăniș. Înțelesei că cu Axinia n-o poate cineva scoate la capăt așa de ușor... Mă mulțumii, deci, a căuta să mă țin cât mai aproape de dânsa. Cât-colea, tovarășul meu înota și el prin desișul verde cu roaiba lui mică și slabă. În cele din urmă, ne ajunse și el.

    — Uff!... făcu Axinia, scoțând din geantă o basma albă cu horbotă groasă pe margini și ștergându-și fața de sudoare; uf, ce zăpușeală! Și se lungi pe iarbă sub o tufă de mesteacăni.

    — Vezi, dacă țeși prea iute, suveica dracului, c-ai ostenit? zise tovarășul meu, descălecând.

    — Ei și pe 'neata te-o pălit nila! parc-ai să faci pânză cu mine.

    — Pânza ca pânza; vi-ți înțelege voi mai pe urmă, Axinio, zisei descălecând și eu; dar, pân-atunci, n-ai face rău să-mi spui unde-o să mânem noi în ias' noapte?

    — Unde? La Avrum în Șeștină, răspunse ea, cu siguranță.

    — Și, mă rog, ce mâncare-i Avrum al tău din Șeștină, despre care îmi spui ca de un om pe care toată lumea e datoare să-l cunoască?

    — Da ce? 'Neata nu știi? Avrum din Șeștină, crâșmariu.

    — Da cum să nu-l știu! Mi se pare că sunt chiar oleacă de cimotie cu el.

    De altmintrelea întrebarea mea era de prisos și răspunsul putea fi de la sine cunoscut. Cine zice, în satele și localitățile noastre de munte, Avrum, Ițic, Leiba, Burăh, Șloim zice crâșmar, adică un fel de păianjen, care-și țese pânza lui la locul cel mai prielnic, pentru a-i cădea în mreajă tot felul și, pe cât se poate, mai multe insecte; și, precum păianjenul stă la pândă în mijlocul pânzei sale, tot așa Avrum sau Ițic pândesc pe trecători de la umbra crâșmei lor.

    — Și mai avem mult până la Avrum al tău?

    — A mai fi pe jumătate cât am mers.

    După câteva minute de odihnă, încălecarăm și plecarăm.

    Soarele cumpănise acum după dealuri și nu mai poleia cu cele din urmă raze ale sale decât piscurile munților din răsăritul ce se întindea la spatele noastre. Pe nesimțite însă își stinse și apusul lumina sa și liniștea amurgului cuprinse nemărginitul ocean de munți, ce ne înconjura din toate părțile. Axinia își vârâse în geantă basmaua sa albă cu horbotă groasă pe margini; tovarășul meu începuse să-și încheie, cu îngrijire, la piept vengherca lui soldățească; eu îmi aruncasem mantaua pe umere; sudoarea se uscase de pe cai...

    În munte, radiarea nocturnă se face repede și răcoarea nopților senine e cu atât mai mare, cu cât ziua a fost mai călduroasă.

    Când părăsirăm mestecănișul spre a intra în Șeștină, înnoptase de tot, și frigul se făcuse simțitor. Luna plutea slobodă în depărtările umbroase ale spațiului deșert, împrejmuindu-și chipu-i mort și palid cu o fantastică ramă de întuneric și lumină. Înaintea noastră, lungă, largă și pleșuvă, se întindea Șeștina ca un luciu de apă, încremenit sub o rețea de umbră; ai fi zis că o iarnă prea timpurie aruncase un giulgiu de brumă peste umerii goi și pustii ai Șeștinei!...

    Sub razele piezișe ale lunii, umbrele înalte ale ierburilor închipuiau figuri întunecoase și nemăsurat de lungi pe întinderea sură a câmpiilor; iar vântul ușor, clătinând alene aceste ierburi, pricinuia un joc fantastic de umbre bizare.

    După două lungi și friguroase ceasuri de mers sub întunericul nopții, descălecarăm dinaintea crâșmei lui Avrum din Șeștină. Avrum însă se culcase și crâșma sau — mai bine zis — cocioaba lui de scânduri dormea dusă și ea, zgribulindu-se de frig și înghemuindu-se, parcă de frică, în umbra uneia din îndoiturile mai apărate de vânturi ale Șeștinei.

    — Ei, și acum, zisei descălecând, unde e Avrum al tău, Axinio?

    — S-a fi culcat lifta cea jidovească, da las' că mă duc eu amu și-l scol.

    Și, în adevăr, până ce să legăm noi caii de câte un par al unui gard de răzlogi, Axinia se și duse la ușa crâșmei, fără a se îngriji de câinii cu care, pe cât înțeleserăm, avea o destul de veche cunoștință.

    — Domnu Avrum, domnu Avrum! auzirăm noi pe Axinia strigând și bătând cu pumnul în ușa crâșmei.

    Nici un răspuns.

    — Domnu Avrum, domnu Avrum!...

    Aceeași tăcere.

    — Pârli-te-ar para focului, perciunatule!... Domnu Avrum, domnu Avrum!

    Și pumnul Axiniei, mic și nervos, izbea repede și puternic în ușa hodorogită a crâșmei.

    Un glas gros și somnoros păru că se aude dinlăuntru.

    — Eu, eu, Axinia din gura Borcii; deschide. Același glas dinlăuntru ridică diapazonu-i răgușit și somnoros.

    — Da deschide, că-s cu doi boieri și n-au unde mânea.

    Ne apropierăm de ușă.

    — Hîîî? Da ce caută boierii pe vremea asta aici? Du-te, nu deschid, răspunse el cu accentul particular jidovilor din Galiția, care de-abia rup românește.

    — Jupâne Avrum, zisei eu bătând în ușă, cu dosul a două degete, deschide, suntem oameni buni, am înnoptat aici și n-avem unde mânea; deschide, te rog, să ne dai ceva de-ale mâncării și vreo odaie de mas; plătim.

    — Eu nu zic că nu sunteți oameni buni, răspunse el dinlăuntru și cu același accent, da eu nu vând noaptea și n-am unde să vă primesc; să vă duceți dumneavoastră alăturea să mâneți.

    — Da ce? este vreo casă alăturea, Axinio? întrebai eu pe femeie.

    — ...Cornu lui cel jidovăsc! I-auzi, spurcatu dracului, vă trimite alăturea, să mâneți cu țiganii, răspunse ea scoborând glasul.

    — Cum cu țiganii?

    — Doar alăturea sunt niște lăieși, care s-o așezat aici cu cortu, de potcovesc, vara, caii omenești.

    — Ș-or fi potcovind și pe oamenii care le cad la îndămână?

    — D-apoi?!

    Înțelesei că vorba de "boier" nu prea fermecase auzul lui Avrum, și până într-atâta nu-l fermecase, încât ne trimitea să mânem alăturea cu țiganii...

    Aș fi trecut ușor peste disprețul ce arăta Avrum pentru toți "boierii" concentrați de astă dată în una și singura mea persoană și chiar aș fi închis gura amorului meu propriu jignit, dacă cel puțin pârdalnicul de stomac nu s-ar fi împotrivit!...

    — Domnule Avrum, deschide, te rog, numai să cumpărăm ceva și ne ducem, zisei, fără a schimba bătaia în ușă și fără a ridica glasul.

    — Nu vând noaptea, nu deschid, mă rog să vă duceți de-aici.

    — De dus ne-om duce, da de deschis trebuie să deschizi și de vândut trebuie să vinzi; aprinde lumânarea și deschide, zisei bătând cu pumnul în ușă.

    — Hîîî?... Da ce? Parc-am să deschid de frică? Da dumneavoastră sunteți boieri, mă rog?

    — Frică, nefrică, boieri, neboieri, deschide ori stric ușa! și izbeam cu pumnul în ușă de se zguduia cocioaba întreagă.

    — Hîîî... Sură!

    — Vuus?! se auzi întrebând din fundul crâșmei un glas de femeie speriat.

    — Bate la ușă, vrea să strice ușa! Aprinde lumânarea! Iaca, deschid.

    Când pășirăm pragul, o duhoare alcătuită din toate miresmele pământului îmi străbătu până-n creieri: nu te pricepeai dacă miroase a pământ, a ouă clocite, a grăsime râncedă, a pește sărat, a piele nedubită, a brânză iute, a curechi murat... nu mirosea a nimic din toate acestea, dar mirosea a toate acestea la un loc... Trebuie să recunosc nasului meu însă gloria de a fi înfruntat cu un adevărat eroism această duhoare ciumată, fără ca totuși să se strâmbe câtuși de puțin.

    — Bună vremea, domnule Avrum, zisei intrând; se vede că nu-ți prea plac mușteriii de noapte, de te culci așa devreme?

    Jidovul, înmărmurit de spaimă, stătea nemișcat și nu răspunse, deocamdată, nimic. Tăiat pe fundul de lumină roș-palid al lumânării somnoroase de seu, pe care Sura o ținea în mână la spatele lui, Avrum rămăsese ca trăsnit sub înfățișarea mea.

    Ș-apoi, peste urmele ce spaima întipărise ființei sale întregi, întâmplarea mai aruncase o pereche de "neexprimabili" couleur Isabelle, o cămașă ce bătea în floarea unui roș spălăcit, niște papuci de teletin și niște ațe ce-i spânzurau de toate părțile... Cu mâinile în aer, cu trupul plecat spre dreapta, ca și cum s-ar fi ferit de-o lovitură, cu picioarele desfăcute larg, Avrum avea aerul unui semn de întrebare; iar deasupra tuturor, răsărea capul lui Avrum înzestrat cu toate podoabele tipice ale rasei sale: cu fruntea înaltă și acoperită de o piele subțire și des încrețită, cu ochii mici ce se mișcau iute și neastâmpărat în dosul unor pleoape pleșuve și îmbujorate, cu nasul uscat și coroiat, cu fața lungă și înfășurată într-o barbă sălbatică și terminată în furculiță, dar mai ales cu nelipsiții săi perciuni care, în șuruburi lucioase, tremurătoare și pline de puf, se scoborau de la înălțimea tâmplelor până în josul urechilor.

    De altmintrelea, Avrum avea tot dreptul să facă cu mine pe semnul de întrebare; și nu numai Avrum, dar orice muritor ar fi rămas nedumerit asupra soiului de om ce putea să se ascundă sub o manta lungă și largă, sub o pălărie vastă, cu revolver la stânga, cu un ciomag în dreapta, cu ranița-n spate și cu opinci la picioare. Mai pune pe lângă acestea o față posomorâtă, o barbă grozavă, niște ochi încruntați și, deasupra, ceasul târziu de noapte la care noi băteam deznădăjduit în ușa lui Avrum, și oricine înțelege că toate Surele și toți Avrumii pământului datori erau să simtă fiori de groază prin oasele lor... Și când te gândești că mie nu-mi era decât foame și că nu jucam poate această comedie decât pentru un covrig uscat și trei măsline zbârcite sau pentru o șușăniță de pastramă, cu care la nevoie mi-aș fi putut cârpi opincile rupte!...

    — Putem găsi la dumneata ceva de-ale mâncării, domnule Avrum? zisei așezându-mă pe un scaun de lemn unsuros, ce se afla lângă tejghea, în partea despre ușă.

    Jidovul păru că-și vine în fire.

    — Da, mă rog, cine sunteți dumneavoastră, și ce vreți de la mine?

    — Deocamdată, domnule Avrum, nu suntem decât niște oameni flămânzi, și vrem să cumpărăm ceva de-ale mâncării; cred că cu parale o să ne dai.

    Și pusei pe tejghea o piesă de 5 lei.

    — Doar ți-am spus eu, domnule Avrum, că dumnealor sunt niște boieri de la oraș, și dumneata te-ai speriat degeaba, zise Axinia amestecându-se în vorbă.

    — Da eu nu m-am speriat, numai n-am știut cine sunt dumnealor, răspunse dezmeticindu-se Avrum, ai căruia ochi recăpătaseră privirea lor vicleană și lacomă la sclipirea pe care piesa de 5 lei o arunca sub flacăra lumânării de seu așezate de Sura pe tejghea.

    — Domnu Avrum are dreptate, Axinio; acum însă când cunoști cine suntem, domnule Avrum, poți să ne dai ceva? cu parale, bineînțeles; suntem cam flămânzi.

    — Poftim, mă rog, ce vreți să vă dau?

    — Mai întâi câte un păhărel de rachiu și câte un covrig; da rachiu să ne dai de cel care bei dumneata sâmbăta...

    — Bucuros... Sură, adă garafa cu rachiu din dulap. Și altceva? întrebă Avrum, rezemându-se cu amândouă mâinile pe tejghea și plecându-și spre noi jumătatea persoanei sale, care răsărea de după aceeași tejghea întocmai ca a unui orator de după tribună.

    — Apoi multe am vrea noi; dar dă-ne și dumneata, deocamdată, ce ai mai bun în crâșma dumitale.

    — La mine este tot bun... Am pastramă bună, am brânză bună, am ghedem tare bun, am măsline, am scrumbii la putină, am sardele de cutie, tare bune...

    — Sardele de cutie? Ai sardele de cutie, dle Avrum? ia să-ți vedem sardelele.

    — Sardele proaspete, tare bune. Sură, zise el femeii lui, care pusese pe tejghea o garafă cu rachiu verde de mintă, adă cutia cu sardele.

    Și până ce să bem noi câte un pahar de rachiu verde cușăr și până ce să mușcăm o dată din câte un covrig fosil, Sura, o femeie clorotică cam de 30 de ani, cu o cămașă cum numai la jidoafce se poate vedea, cu o fustă lustruită de slin pe la șolduri și cu picioarele goale, se duse, scotoci prin rafturile întunecoase ale crâșmei, găsi, scoase, aduse și puse pe tejghea o cutie, în adevăr, cu sardele.

    Nu știu dacă regii egipteni mâncau sardele de cutie; sunt însă încredințat că cutia pe care Sura o pusese pe tejghea ar fi putut prea bine figura în orice muzeu de antichități, ca o piesă arheologică din timpurile faraonice; și de nu mi-ar fi fost prea foame, cine știe? pe lângă atâtea frigări luate drept săbii dace sau romane, pe lângă atâtea hârburi de oale ridicate la gloria de vase grece sau troiene, pe lângă atâția bolovani ciopliți de fantezia întâmplării și pedepsiți pe sfânta dreptate să reprezinte epocile preistorice, pe lângă atâtea trențe cărora li se acordă rara glorie de a fi învelit oarecând coapsele eroice ale vreunui antic cuceritor de popoare, cine știe, zic, dacă printre toate acestea n-aș fi strecurat și eu cutia mea cu sardele? Îmi era însă prea foame, și trebui deci să las văduve toate muzeele de o piesă în adevăr unică și de o reală valoare arheologică. De altmintrelea, celebra cutie cu sardele a lui Avrum din Șeștină purta pe fruntea ei toate semnele caracteristice și distinctive ale unei adânci antichități.

    Mai mult lungă decât lată, șoarecii sau gândacii, ce locuiau cu drepturi de prescripțiune în crâșma lui Avrum, rosese cingătoarea de hârtie tipărită din jurul ei și crâmpeie numai de litere se mai puteau deosebi din inscripția aproape dispărută; ar fi trebuit pătrunderea unui mare arheolog, ca să reconstruiască acest document insultat de vremuri... Iar trântiturile, pe care biata cutie le mâncase poate în lunga ei viață, precum și încercările celor ce în deșert căutaseră s-o deschidă în deosebite timpuri, atâtea urme lăsase pe amândouă fețele ei, atâtea împunsături în lung și în lat, atâtea crestături pe margini, încât nu te pricepeai dacă această cutie a putut avea cândva o formă. E de prisos să mai spunem că deosebite generații de muște și țânțari, ce trăiseră și muriseră sub acoperământul ospitalier al lui Avrum, făcuseră din ea albumul lor!...

    — Și alte sardele n-ai, domnule Avrum? zisei eu privind cutia pe toate părțile.

    — Numai asta a mai rămas; dar sunt tare bune.

    — Cred.

    Scosei cuțitul meu și până ce să tai, cu vai-nevoie, capacul de deasupra, Sura aduse o farfurie și două furculițe ruginite. Când răsturnai cutia și vărsai sardelele pe farfurie, o duhoare grea de untură de pește mă izbi în nas.

    — Dacă faci cură de untură de pește, amice, zisei adresându-mă tovarășului meu, iată, ai prilejul de a n-o întrerupe nici chiar pe Șeștină; îți hărăzesc și partea mea. Tovarășul meu luă farfuria și o duse la nas.

    — Ți-i foame, Axinio? zise el adresându-se femeii; dacă ți-i foame și vrei să mănânci, iaca, și-i întinse farfuria; cere pâine și mănâncă.

    Femeia, mirosind-o de asemenea:

    — Da nu mănânc eu, cucoane, zise ea scuipând, pește putred cu untdelemn împuțit; n-am mâncat de-aista de când sunt.

    — Și numai sardele ai, domnule Avrum! Altceva nu mai ai? Ia dă-ne altceva.

    — Poate-ți vrea o bucățică de pastramă, ori brânză bună, ori ghedem tare bun, ori scrumbii de putină, tare bune.

    — Ia să-ți văd pastrama.

    — Sură! bring aran dus ghite dar flaiș.

    Peste câteva minute, nelipsita Sură se întoarse din fundul crâșmei cu o șușeniță de carne uscată, neagră-verde, și cu vine gălbii pe deasupra. Fără să mai iau în seamă marafeturile nasului meu, tăiei cu cuțitul o bucată și o crestai în felii subțiri. Ni se dădu o pâine neagră și uscată și, făcând masă din tejgheaua unsuroasă a lui Avrum, isprăvirăm în câteva minute cina de seară de pe Șeștină.

    — Acuma, domnule Avrum, de mâncat ne-ai dat; da, de culcat, o să ai unde să ne culci? Plătim cât vrei, numai să dormim oleacă.

    — Hîîî? Sură? făcu Avrum, uitându-se interogativ la clorotica lui jumătate.

    Sura își preumblă iute ochii săi albicioși pe toată întinderea persoanelor noastre și, după un repede și neobservat studiu psihologic, propriu numai femeilor, se uită la Avrum și-i spuse ceva jidovește.

    — Iacă, aveți odaia din fund ca să vă culcați și am să iau numai 5 lei pentru dumneavoastră.

    — Mai ieftin nici că se poate! iacă, poftim, domnule Avrum, zisei, împingându-i piesa, pe care de la capul locului o scosesem pe tejghea. Jidovul o luă, o întoarse, o suci, o sună pe tejghea, o cercetă aproape de para lumânării; și după ce se încredință că nu e nici ștearsă, nici de plumb, îi dădu drumul în cicmigea, unde, căzând, trezi din somn pe o mulțime de franci și gologani care, sărind speriați de năprasnica ei sosire, scoaseră un ușor țipet metalic; și apoi din nou căzură în somn adânc, împreună cu noua sosită.

    — Da eu oare unde m-oi culca, madamă Sură? întrebă Axinia pe evreică.

    — Da ce am eu cu dumneata, jupâneasă Axinie? culcă-te unde știi, răspunse jidoafca cu mânie și răutate.

    — Da n-ar putea să se culce și femeia aici în casă, undeva? întrebai eu.

    — Da unde să se culce? N-are unde să se culce; răspunse Sura; poate dumneaei să doarmă afară.

    — Apoi afară îngheață femeia de frig.

    — Da ce am eu dacă îngheață?

    — Cum "ce am eu"? da moare femeia de frig, jupâneasă Sură.

    — Da ce am eu dacă moare?

    — D-apoi îmi găsesc beleaua cu bărbatu-so; mi-a dat-o vie, și eu să i-o dau moartă?

    — Da ce am eu dacă ai să i-o dai? eu n-am treabă.

    — Du-te, Axinio, și regulează caii, ș-apoi vino să te culci jos, în odaie cu noi, zisei eu, fără a mai lua în seamă nepăsarea răutăcioasă a jidoafcei!

    — Da nu se poate să se culce în odaie, n-are unde, nu se poate...

    — Cum n-are unde? Dacă n-a avea loc jos, o culc alăturea cu mine; ei, cum n-are unde? am plătit cât ați cerut; pentru noaptea asta odaia-i a mea, și am să culc pe Axinia cu mine.

    Se încinse între Sura și Avrum un dialog foarte viu, în limba lor... Ai fi zis că mai degrabă se sfădesc; fără îndoială că era în joc culcatul Axiniei...

    — Du-te, Axinio, și vezi de cai ș-apoi întoarce-te să ne culcăm că-i târziu, zisei eu, nemailuând în seamă jidoveasca lui Avrum și a Surei.

    Până ce să se ducă Axinia să împiedice caii și să le dea drumul în Șeștină, până ce s-o așteptăm noi să se întoarcă, Sura dispăru. Peste jumătate de ceas, Axinia se întoarse. Trecurăm prin cuibul de pupăză al lui Avrum și intrarăm într-o odaie mică, în care abia te puteai învârti. O masă de lemn naltă și îngustă, pe care ardea o lumânare de său într-un sfeșnic de alamă, lângă masă un scaun de brad și lângă scaun un pat cu capătul la o fereastră mică, jumătate de sticlă, jumătate de hârtie — alcătuiau toată îmbrăcămintea noului nostru culcuș. Pe de altă parte, Sura, folosindu-se de lipsa noastră din odaie, pe când așteptam în crâșmă întoarcerea Axiniei de la cai, luase de pe pat salteaua — de va fi fost vreo saltea — și lăsase numai un lăvicer spart, care avea toată bunăvoința să acopere goliciunea celor patru scânduri așezate pe trei capre, ce-și arătau cu nerușinare de sub pat picioarele lor desfăcute; iar ca odihnă capului nostru, lăsase și trei perne mari, desfățate, unsuroase și roșii ca pieptarul lui Avrum, încolo, ai fi putut prea bine învârti o mâță de coadă, și n-ar fi avut de ce se prinde.

    Fără să mai stau de vorbă, luai una din perne, o așezai la perete în curmezișul patului, lipii de pat și în direcția pernei scaunul cel de lemn, ridicai gulerul la manta, în care mă înfășurai, și mă lungii cu capul pe pernă și cu picioarele pe scaun. Trebuie să mărturisesc că la drum sunt de un egoism revoltător; în nici o altă împrejurare a vieții nu mă slujesc, mai mult decât la drum, de maxima: "Fiecare pentru sine și Dumnezeu pentru toți".

    — O! o! zise tovarășul meu, văzându-mă chiar culcat; ai prins jumătate din odaie, ai luat și scaunul și acum râzi de mine și de biata Axinie, pe sub pălărie.

    Îmi trăsesem, în adevăr, pălăria peste ochi, ca să nu mă bată lumina.

    — Deloc, scumpul meu, am simțit numai că-ți puseseși ochiul pe scaun și că ai fi avut poftă să-ți întinzi cataligele pe el; de aceea am apucat să-mi instalez eu mai înainte opincile pe dânsul, spre a vă ținea de urât, ție și Axiniei, de cumva veți avea gustul să faceți priveghi în ias' noapte.

    Și până ce tovarășul meu să se mai învârtească prin odaie chibzuindu-și locul de dormit, Axinia, care adusese înlăuntru pernele și poclăzile de la cai, își așternu în ungherul de după ușă una din poclăzi, își așeză pernele căpătâi; se culcă, se făcu ghem, își trase fotele pe picioare, se înveli cu cealaltă pocladă și nu mai zise nimic.

    Bietul meu tovarăș rămăsese stâlp în lumânare și, ciupindu-și o musteață închipuită, plănuia, cu mintea și cu ochiul, un loc unde să-și poată și el așeza imensa sa persoană. În cele din urmă, păru că ia o hotărâre: ca și mine, așeză și el perna la perete în curmezișul patului și se culcă; dar patul era așa de îngust, și picioarele lui așa de lungi, încât îi fu peste putință să-și găsească echilibrul de dormit.

    — N-ai să ieși la nici un capăt, amice, zisei eu, tot sucindu-te așa. Cel mai bun lucru era să-ți fi închipuit, pentru această călătorie, o altă pereche de picioare. Părinții tăi, când au ridicat planul persoanei tale, s-au luat, pe cât se pare, după uriașii din poveste și nu s-au gândit că vor veni și vremuri când va trebui să mai dormi și pe cele patru scânduri ale lui Avrum din Șeștină. Înțelegi, prin urmare, că pentru timpul de față picioarele tale îți sunt o adevărată nenorocire. Totuși, fiindcă necazul tău îmi face milă, apoi îți pot da un sfat prielnic de tot: cere o pocladă Axiniei, ia-ți perna și te culcă jos; să stingi însă lumânarea.

    Și mă întorsei cu fața la perete, spre a dormi.

    — Când n-ai de primit, răspunse el, bag de seamă că ești foarte meșter în a da sfaturi altora.

    — Orice băgări de seamă ai mai avea de făcut, adresează-le, te rog, opincilor mele; eu te las și plec în împărăția trandafirie a visurilor.

    Câteva minute încă, simții în mod vag pe tovarășul meu mișcându-se prin odaie; apoi totul intră în liniște... Adormii.

    Dimineața, când mă sculai, tovarășul meu dormea încă lungit jos la pământ și cu fața în sus pe poclada cu care Axinia se învelise de cu seară.

    — Ei, amice! Axinio! ia sculați-vă să plecăm, că-i ziua albă, strigai eu, dându-mă jos de pe pat și împingându-i cu piciorul pe rând.

    Axinia se sculă iute, își îndreptă fotele pe ea, se frecă la ochi, își întocmi tulpanul pe cap, umflă pernele și poclada, ce-i slujiseră de așternut, și ieși din casă fără să zică nimic.

    Tovarășul meu se întinse de-i pârâiră încheieturile și-i ajunse capul în ușă, iar picioarele sub masă; se sculă pe jumătate, se frecă la ochi...

    — Că rău am mai dormit, zise el căscând și întinzându-se, spre a-și trezi mușchii adormiți.

    — Te cred, cu singura deosebire că ești foarte meșter în a primi sfaturile, când nu poți să le dai.

    — Ei, nu cumva ai fi vrut să-mi pun picioarele-n cui ca să mă pot culca pe pat?

    — Bine, bine, când cineva nu se poate ascunde după deget, se ascunde după picioare... ia să plecăm!

    Caii erau gata.

    Când puneam piciorul în scară pentru a încăleca și a pleca, Avrum ieși din crâșmă și-și scrise în privazul ușii somnoroasa sa persoană. Cu perciunii în neregulă, cu barba și părul nins de puf, cu ochii îmbujorați, mici și leneși, cu mâinile la spate și cu pântecele înainte, își desfăcuse compasul picioarelor, formând, cu pragul de sub ele, un triunghi cu totul original. Stăteam nemișcat și nu mă puteam sătura de privit pe Avrum, cât se ținea el de țanțoș și de mândru de clasica lui murdărie...

    — Ei, bătrânule fachir, auzii deodată pe tovarășul meu strigându-mi de la spate, ia să plecăm! nu vezi că biata Axinia a-nlemnit de frig, și eu...

    — Și tu, prea cinstită Pasifae, îl întrerupsei eu, care te-ai făcut scoabă de frig, ai dori, pe cât se pare, să guști încă o dată plăcerile de a te prăji în pântecele de aramă al taurului de la Creta. Sub mângâierile înghețate ale acestui iulie de contrabandă, gestul tău e tocmai la timp; nu pierde însă nădejdea: soarele, care împarte viață și căldură tuturor jivinelor deopotrivă, cred că peste puțin va răsări și pentru sărmanele tale spate.

    Plecarăm.

    Dimineața era rece de tot, și munții uriași din urma noastră făceau față soarelui care trebuia să fi fost răsărit pentru locuitorii din șesuri. Un vânt pătrunzător de rece adia din miazănoapte; peste întinderea moartă și fără hotar a Șeștinei, răsuflarea vaporoasă și nemăsurată a văzduhului de noapte aruncase un lințoliu sur de rouă fină; iar sub greutatea acelorași bobițe de rouă, negara cu părul subțire își mlădia dulce și molatic spre pământ spicu-i rar și violet; drumul nostru părea tăiat pe un covor moale de azur bătut cu mărgăritare.

    — Și, serios, zisei, reluând drumul la vale și adresându-mă tovarășului meu, nu te mișcă deloc senina și nemărginita priveliște ce se deschide ochilor tăi? Ia privește colo, între apus și miazăzi, fruntea pleșuvă a Călimanilor, cum se ridică limpede și mândră în văzduhul fără nori; ia privește cum se ascund, în negura depărtării, pietrele roșii și cum Panaghia Ceahlăului, ca o săgeată de aur, spintecă deșerturile albastre și fără fund ale cerului! Roua de noapte ți-a așternut covoare de mărgăritare sub pașii tăi, iar depărtatul apus și neguroasa miazănoapte au mânat în grabă pe cele mai mângâioase dintre vânturile lor, spre a dezmierda și a săruta fața mândră a blondului Adonis.

    — Fără îndoială, răspunse el, că toate acestea mă mișcă peste măsură; decât dumneata, domnul meu, care cugeți lucrurile cu capul unei generațiuni dispărute și care ești un anacronism de carne și de oase, îmbrăcat pe deasupra cu o manta cât toate zilele, poți prea bine privi lucrurile numai pe partea lor poetică; eu însă, care am cinstea de a fi om din timpul meu, cu o simplă venghercă de doc pe spate, am nevoie de ceva mai substanțial pentru a-mi hrăni cugetarea. Dumneata te poți mulțumi, spre pildă, cu nectar, cu flori și cu raze de soare, și poate că n-ai da o bobiță de rouă pe una de mărgăritar; toate saltelele cele moi ale regelui Solomon n-ar prețui poate la dumneata cât mușchiul cel plin de gândaci al Șeștinei, pe care te-ai întinde mai oriental decât molaticul amant al reginei din Saba; murmurul apelor și suspinul frunzelor te-ar răpi poate mai mult decât cele mai sublime melodii omenești; știu eu, în sfârșit, până unde te-ar mai duce acest amor desfrânat pentru tot ce e din lumea închipuirii? Cât pentru mine, eu rămân în cercul strâmt al lumii mele... Iată pentru ce, bătrânul meu visător, în loc de rouă aș fi preferat să fi fost iarba stropită cu leșie, numai caldă să fi fost; căci, mai la urmă, nu înțeleg ca copitele iepei și opincile mele să prindă reumatism, numai pentru ca fantezia dumitale să se poată da de-a tumba în lungul și în latul întregii creațiuni...

    — Și eu te las în cercul strâmt al lumii tale, cu singura condiție de a te îngriji puțin și de opinca ta dintre umere, care, pe cât se vede, e serios atinsă de reumatism.

    — Te salut! Te salut! izbucni deodată tovarășul meu într-un monolog inspirat, fără a băga în seamă vorbele mele. Te salut, soare sfânt, făclie aprinsă de însuși Dumnezeu în adâncurile reci și neguroase ale spațiurilor sale! Febus Apolon, Osiris, Brahma, Ormuz, oricine ai fi tu, te salut! Ție, ca unui idol de foc, mă închin, și, de pe această Șeștină, altar imens ridicat de Dumnezeu, spre a se înălța de pe el fumul de jertfă al negurilor către ceruri, îți aduc prinosul inimii mele!...

    Soarele își ridicase, în adevăr, geana înflăcărată a discului său deasupra liniei albăstrii a munților Sabasei și ai lui Petru-vodă; iar lumina lui, încă rece, poleia pieziș Șeștina, acest pustiu imens și verde, suspendat de Dumnezeu însuși în larga înălțime a văzduhului... Începusem a scoborî la vale spre Neagra Broștenilor. Soarele se ridicase de-o suliță și razele lui binefăcătoare spintecau seninul depărtat al unei dimineți fără de nori. Șeștina își desfășura înaintea noastră nemărginita ei întindere verde și rourată; dincolo de hotarele ei, negurile plutitoare, ca o mare frământată de vânturi, umplu cupa imensă a adâncului; mai departe, creștetele vaporoase ale munților Transilvaniei tăiau o dungă violetă și dulce ondulată pe adâncimea cerului albastru; iar dincolo de această linie — și însuflețit poate numai de ochiul lui Dumnezeu — se deschidea nesfârșitul gol și tainic... și în el neînfrânata mea închipuire se pierdea, târând în urma ei întreg sufletul și inima mea...

    Soarele era la amiază și razele lui cădeau aproape drept peste capetele noastre. Căldura începuse a fi covârșitoare. Caii mergeau în voie și alene pe poteca îngustă, tăiată cotigit în iarba înflorită și adâncă a Șeștinei; nici o adiere de vânt nu răcorea văzduhul înflăcărat; cerul era limpede și aerul părea încremenit. Pe întinsa față a scânteietorului ocean de flori, zefirii obișnuiți ai locului nu mai săpau nici o undă, nici o încrețitură. Mica noastră Axinie se înecase în noianul de verdeață și înțelepciunea cailor noștri era singura busolă după care ne cârmuiam în încurcata rețea de poteci ce se ascundea sub iarba deasă și înaltă a Șeștinei. Totuși, la o cotitură a potecii, dădurăm peste Axinia lungită la pământ, răsuflând greu și ștergându-se de sudoare cu vestita ei basma.

    — Bine, sfârleaza dracului, îi zise tovarășul meu, iar a-ncălecat Aghiuță pe tine? Ce-o împingi așa de fugă, fa, și ne lași singuri? Ori vrei să ne rătăcim pe meleagurile aistea?

    — Da 'mneata, răspunse ea netulburată și fără a se urni de jos, nu poți merge mai repede? Nu vezi c-are să ne-apuce ploaia? Și de adăpostit n-avem unde, fără cât la Mârcu pe Neagra? Ș-avem mult de mers pân-acolo.

    — Da de unde naiba vezi tu c-are să plouă, suveica lui Scaraoschi? pe la voi se vede că plouă fără nori; ori poate că ai tu vreun calendar al tău, care scrie ploaie pe ziua de azi?

    — Eu nu știu ce spui 'mneta, fără numai c-are să ne apuce furtună și ploaie mare, cum a scăpăta soarele de-amiază; nu vezi 'mneta cum se-nnourează la Cornul Caprei?

    — Ce capră visezi tu, fa Axinio?

    — Ia colo, la Cornul Caprei, hăt, departe, zise Axinia sculându-se și arătând cu degetul ei mic un punct între apus și miazănoapte.
    Privirile noastre se îndreptară pe linia degetului Axiniei; la punctul arătat de ea, zărirăm marginile de aur ale unui nour mic și conic, care răsărea de sub orizont și-și lărgea temeliile în văzduhul depărtat.

    — Și crezi tu, Axinio, că nourul acela, care de-abia a plecat de la marginile lumii, are să ne calce înainte de-a ajunge noi la Mârcu?

    — Ei, d-apoi 'mneta nu știi că nourii vin călare pe vânt? Cum a scăpăta soarele de-amiază, are să ne răstoarne furtuna la pământ și are să ne mureze ca pe niște șoareci. Ia mai bine să plecăm, că poate-om avea noroc să ajungem înainte de ploaie într-un loc unde știu eu că este o târlă părăsită; de n-or fi stricat-o, avem să găsim o țî' de adăpost.

    Axinia apucă înainte, tovarășul meu după ea, și eu rămăsei mai în urmă. Axinia lăsase de astă dată ceva din firea ei de sfârlează și mergea cuminte la trei pași înainte de botul iepei tovarășului meu; și, deși nu pășeam tocmai unul pe urmele altuia, părea totuși că se născuse în noi ceva din firea pieilor-roșii; — atâta mergeam de tăcuți și atâta călca de ușor și om, și cal.

    — Și mai avem mult până la târla ta, Axinio? întrebai, ridicând glasul pe deasupra tovarășului meu.

    — Ajungem amu; iaca, ia, se vede colo, în adâncitura ceea, răspunse ea, arătând cu degetul înainte.

    Și avea Axinia un așa fel de arătat cu degetul, că parcă tot ce arăta răsărea la vârful degetului ei. La o depărtare, în adevăr, nu tocmai mare, se vedea o adâncitură plină cu bălării înalte, dar nimic mai mult.

    Legiuni de nouri cu forme fantastice, ridicându-și unul de după altul fruntea lor tivită cu aur, cuprinsese acum toată partea cerului dintre apus și miazănoapte; alți nouri răsăreau de la celelalte margini ale cerului și, parcă grăbiți, veneau pe aripi de vânturi să-și deie întâlnire, deasupra capetelor noastre, cu tovarășii lor din apus; și, deși pentru noi soarele mai păstra câteva din razele sale, deși natura din jurul nostru nu se deșteptase încă din încremenirea sa, totuși umbre prevestitoare de rău învăluiseră și un vuiet surd și nehotărât frământa depărtările zărilor. Eu am fost întotdeauna amantul nestrămutat al marilor priveliști ale naturii și, deși eram încredințat că nu voi avea nici un punct de reazem împotriva dezlănțuirii nebune a puterilor văzduhului, simțeam totuși în sufletul meu o neînțeleasă mulțumire. Nu cred să fi moștenit mare lucru din firea vreunui erou antic; știu însă că cumpăna sufletului meu e atât de simțitoare, încât e de ajuns să arunci pe unul din discurile ei un grăunte de siguranță, oricât de mic, spre a hotărî precumpănirea curajului asupra fricii; și când te gândești că, de astă dată, mă adăposteam sub o manta care de atâtea ori înfruntase biruitor potopurile cerești; când te gândești că mă umbream sub o pălărie care-și râdea și de ploaie și de soare -înțelege oricine că colosala tragedie a naturii, pe care stihiile se pregăteau s-o joace pe imensa scenă a văzduhurilor, scăzuse în ochii mei la treapta unei drame ordinare și nu așteptam decât ca cortina să se ridice...

    Descălecarăm.

    Cotigirăm la stânga și intrarăm în înfundătură sau, mai bine zis, în ceea ce Axinia numea o târlă părăsită.

    De părăsită, părăsită era ea, căci cucuta, brusturul și urzica moartă creșteau în voie, și cu bună înțelegere domneau peste locul acesta. Întrucât se atinge de existența de altădată a vreunei târle, cel mult dacă un colț arheologic al vreunei opinci rupte mai ridica glasul din gunoiul animal, în care stătea înmormântată până la gât; mai deoparte, un par al vreunui gard dispărut avea pretenția să-ți deștepte în suflet amintirea vreunei vechi coloane de templu, cruțate încă de timpuri; un cerc desfăcut răsărea pe jumătate din mormanele de gunoi heteroclit24 și se părea că cheamă încă o dată, în brațele sale, bărbânța25 de brânză, pe care odinioară o strânsese la piept.

    Un vânt de miazănoapte ne călcase grăbit, și suflarea lui vijelioasă săpa valuri adânci cu fețe schimbătoare în fânețele înalte și înflorite ale Șeștinei. Pe sub soarele care numai la depărtate răstimpuri se mai arăta, nouri de plumb își târau, cu o iuțeală nebună, umbra lor pe pământ. Vântul își îndoise furia și nici o pată de lumină, jos, nici o pată de azur, sus, nu se mai zărea. Puterile adâncului trăsese în fața cerurilor perdeaua lor de neguri...

    În depărtările pline de umbră, stăteau munții încremeniți și un fulger iute brăzda, ca o cordea de lumină orbitoare, frunțile lor posomorâte... Un tunet mai apropiat și câteva bobițe de ploaie hotărâră pe Axinia și pe tovarășul meu să-și ia măsurile cuvenite. În câteva minute caii fură deschingați, tarnițele cu pernele lor puse la pământ; iar pe ele, ca pe niște scaune, se așezară fiecare de o parte, și fiecare câte cu o pocladă în spate. Axinia, ce făcu, ce drese, se strânse ghem și, mică cum era, dispăru aproape toată sub pocladă. Tovarășul meu, sub ploaia care se îndesea, căuta cât mai iute să-și adăpostească și el imensitatea persoanei sale sub poclada prea scurtă și prea îngustă pentru dânsul; trudă zadarnică: când își acoperea spatele, i se dezveleau genunchii; când o trăgea pe dreapta, stânga-i rămânea goală... și ploaia se îndesea. Desfăcui repede tafturul calului meu, luai poclada și i-o aruncai peste lipsurile celei dintâi.

    — Și acum, defunctul meu amic, zisei eu, cu cine vrei să mai împărtășesc simțirile adânci, pe care mi le deșteaptă în suflet sublima frământare a naturii? Cine ar crede că sub porcoiul acesta de poclăzi vărgate își doarme somnul său de veci vlăstarul cel mai gingaș din vița blondului Apolone? Tot așa îmi închipui că trebuie să se fi întâmplat și cu divinul tău strămoș, sub ploile Arcadiei, când se tocmise văcar la regele Admet.

    Nici un răspuns.

    Rămăsesem singur în picioare, cu calul de frâu; și fu de ajuns ca, între mine și tovarășii mei de drum, să se întrepună o pocladă, pentru ca, în mijlocul nemărginirii frământate de furia elementelor dezlănțuite, să mi se umple sufletul de iluziunea unei desăvârșite singurătăți...

    Furtuna se schimbase în vijelie și pe mii de glasuri fantastice șuiera, se tânguia și gemea a pieire și a pustiu.

    Fulgere lungi de lumină frântă și orbitoare spintecau adâncurile, fără răgaz; clocoteau văzduhurile de tunete fără răstimpuri, iar piscurile depărtate ale munților păreau că se prăbușesc sub trăsnetele cerești; și ploaia cu picături dese și măzărate, biciuită de vijelie; ca o pânză fără sfârșit, se depăna pieziș din ceruri pe pământ. Axinia și tovarășul meu stăteau înghemuiți sub poclăzile lor vărgate și apa ciuruia de pe dânșii în toate părțile. După un ceas de frământare nebună a firii întregi, ploaia începu a se rări și vijelia a-și ostoi furia ei; numai din depărtare se mai auzea glasul răzleț al câte unui tunet; zăbranicul de neguri se rărise, iar printre petele mari de azur ale cerurilor, soarele începuse iarăși a trimite pământului razele sale. Ca o armată de fantome uriașe, umbrele nourilor, grăbite și ușoare, se strecurau din miazănoapte peste Șeștina și se pierdeau în miazăzi; boabe mari de ploaie limpede atârnau pe firele de iarbă și, sub razele soarelui, Șeștina lua înfățișarea unui verde și înflorit covor bătut în diamante; o răcoare fragedă și curată împrospăta întreaga fire.

    Ploaia contenise de tot și vântul se potolise.

    — Axinio, zisei eu femeii, care ieșise de sub pocladă, murată ca un șoarece, ia vezi de pune șeile pe cai și să plecăm, că n-aș voi să ne apuce noaptea uzi și flămânzi. Mai este mult până la Mârcu?

    — Ia, a mai hi ca pe la jumătate cât am mers, da o s-ajungem iute, că scoborâm la vale.

    În câteva minute caii fură gata. Încălecarăm și plecarăm. În mai puțin decât credeam, furăm la Mârcu, în valea Negrei Broștenilor.

    Jupâneasa Zamfira

    Mârcu e un han așezat pe valea Negrei, cam la jumătate calea dintre Șarul Dornei și Broșteni.

    Eram la 18 iulie, cu două zile adică înainte de iarmarocul de la Fălticeni și, prin urmare, o mulțime de care țărănești, încărcate cu de-ale vânzării, se opriseră aici din drumul lor spre iarmaroc. În mic, se putea vedea tot comerțul și toată industria muntelui: oale, străchini, mangal, doage, cofe, putini, piei de oaie, sumane, țesături groase de cânepă, pânză de bumbac, ștergare de borangic, lăvicere, țesături mai subțiri de lână vărgată, opinci nelucrate de piele de porc, linguri grosolane, scăfiți, coveți, știubeie de salcie, chersine și alte câteva produse ale unei industrii cu totul primitive.

    Așa, călare, cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea.

    — Ei, și ce-ai rămas țintuit în drum? auzii deodată pe tovarășul meu, strigându-mi de la spate. Nu cumva ai de gând să te faci negustor de opinci sau de doage?

    — Și de una, și de alta, scumpul meu spectru; de opinci spre a-ți pregăti cataligele pentru călătoria pe lumea cealaltă; de doage, pentru a meremetisi26 pe cât cu putință, bărbânța hodorogită dintre umerele tale; cine știe, poate vei fi nevoit să duci lui Pluto puțin lapte acru ca plocon, spre a-ți face și ție loc în al optulea cerc al iadului, lângă Thais, vechea ta amantă, care — pe cât am aflat — face de două mii de ani o baie care nu miroase tocmai a parfum de roze.

    — Fără să te măgulesc, trebuie să-ți mărturisesc, zise tovarășul meu, că — din câți cunosc — dumneata ești cel mai tare în anacronisme; de astă dată însă o să-mi dai voe să restabilesc puțin ordinea cronologică a faptelor: despre Thais, Lais, Phrynea și alte Aspasii, vom sfătui pleno ventre27; nu bagi de seamă, se vede, că am devenit străveziu de foame?

    Descălecarăm la ușa crâșmei; lăsarăm frâiele cailor în mâinile Axiniei și intrarăm înlăuntru. Un miros de rachiu mă izbi în nas. Crâșmarul, un român de astă dată, răsărea, ca de obicei, pe jumătate de după tejghea și, c-o îndemânare vrednică de cel mai desăvârșit Avrum, mânuia un întreg popor de pahare și de gărăfi. Toate curcubeiele păreau că-și dăduseră întâlnire și se vârâseră, pe culori, în sticlele cu rachiu ale crâșmarului de la Mârcu. Cei câțiva dulapi unsuroși, așezați în chip de mese, pe câte patru picioare bătute în pământ, erau cuprinși, pe toate părțile, de bărbați și de femei cu măsuri și cu pahare de rachiu dinainte. În munte vinul nu are trecere; se pare însă că s-a făcut un fel de învoială între vin și rachiu: rachiul să se bea, iar vinul să-i împrumute paharele; și după modul cum românul din munte măsoară din cap până-n picioare litrul de rachiu ce i se pune dinainte, s-ar părea că o singură părere de rău i-a mai rămas — aceea, adică, de a se fi înlocuit patriarhala ocă a lui Cuza printr-o blestemăție nemțească pe care și el, de ciudă și pentru a mai mări cuprinsul măcar în gând, a botezat-o cu numele de "chilă"; și iată-l deci pe românul nostru din munte bând rachiul, nici cu stamboala28, nici cu merța, ci numai cu chila. Și se face la noi, în toate zilele și pe toate drumurile, un foarte hazliu patriotism; se strigă și se scrie că crâșmarul jidan otrăvește populația noastră rurală; și, pe tema aceasta, se tună atâta încât ai crede că ultimul cuvânt al regenerării noastre naționale trebuie căutat în fundul șipului cu rachiu al lui Ițic sau Șloim. E o greșeală. Badea Ion, crâșmarul nostru național, are tot atâta de puțini dumnezei, dacă nu chiar mai puțini, decât cel mai perciunat Avrum: păpușoiul, găina, oul, lăvicerul, năframa, cojocul, sumanul nimeresc tot așa de bine drumul spre badea Ion, ca și spre jupânul Ițic; singura deosebire ar fi poate aceea că otrăvitoarele dresuri ale rachiurilor, în loc de a fi jidovești, ar fi în cazul celălalt curat românești; și, deși lucrul acesta ar fi, în adevăr, un mare pas făcut pe calea regenerării, ar trebui totuși să se considere că românul, sceptic cum e, dă foarte puțină însemnătate faptului că otrava de care moare e jidovească sau curat românească.

    Și deși, spre cea mai mare glorie a neamului românesc, țăranul nostru se pare înzestrat cu un stomac de tinichea, aceasta nu împiedică totuși ca bărbații de munte să aibă fața arsă și îmbătrânită, iar femeile să pară ca niște capre cu picioarele etice și cu sânuri lungi, ascuțite și sălbatice. Mi s-a întâmplat să întâlnesc, de multe ori, babe purtând în brațe copii mici. "Al cui e copilul, mătușă?" o întrebam eu, dorindu-i cale bună. "A cui să hie? ia, a neu", răspundea ea cu glas subțire și înțepat, lăsând să se întrevadă o raghilă29 ruginită de dinți, în dosul a două buze albe cu pete roșii-vinete. "Prea cu putință, ziceam eu în gând, căci și copilul însuși e bătrân..."

    — Noroc bun, zisei, intrând în crâșmă, urmat de tovarășul meu, și adresându-mă crâșmarului.

    — Foarte mulțumim, răspunse el mecanicește, și urmând a deșerta gărăfi și a umplea pahare și măsuri de rachiu pentru numeroșii săi mușterii.

    Îmi era, în adevăr, foame; dar nu mă ispiteau deloc cei câțiva cârnați lungi, colbăiți, subțiri și cu pântecele lipit de spate, ce atârnau pe cuie deasupra tejghelei; ai fi zis că lor înșiși le era foame, atâta erau de costelivi!... Oricum, tovarășul meu îi măsura
    cu ochii scânteietori și lacomi, și era cât pe ce să întindă mâna și să înhațe unul.

    — Puțină răbdare, zisei eu, dându-i mâna la o parte, hămesitule antropofag; ia seama că ceea ce vezi înaintea ochilor tăi nu sunt decât toate rudele tale înșirate pe ață și spânzurate pe cuie în crâșma de la Mârcu.

    Tovarășul meu mârâi ceva printre dinți, dar se stăpâni.

    — Jupâneasă, jupâneasă, zisei eu, strigând pe femeia crâșmarului, care umbla de colo până colo, slujind pe mușterii; jupâneasă, ia poftim oleacă-ncoace.

    Și femeia se apropie de mine. Crâșmarul se părea că-și caută de treabă.

    — Mă rog, zisei eu, când femeia fu lângă mine, am voi să mâncăm ceva; venim de departe și suntem osteniți și flămânzi; n-ai vreo odaie mai deoparte?

    Crâșmarul însă, care auzise întrebarea mea și care cu o repegiune de maestru cântărise câștigul ce i se înfățișa, zise femeii lui:

    — Du pe dumnealor în odaie, Zamfiră, și vezi ce poftesc.

    Ne scularăm și urmarăm pe crâșmăreasă. Sunt dator să însemn în treacăt că Zamfira lui Ilie Filipoiu, crâșmarul de la Mârcu, se deosebea mult de Sura lui Avrum din Șeștină: statură mijlocie, sprâncene negre îmbinate, păr castaniu, ochi căprii, nasul drept, gura mică, fața ovală, câte o gropiță în fiecare obraz când râde, vârsta — 25 de ani... Și dacă mai adaugi că viața sedentară și bunul trai îi păstrase toată plenitudinea, rotunjimea și frăgezimea formelor femeiești, dacă mai adaugi tonurile trandafirii care răsăreau de sub pielea albă și curată a feței și a brațelor ei, apoi cu drept cuvânt te-ar fi prins mirarea și n-ai fi putut să-ți dai socoteală cum de se rătăcise această mieluță țigaie printre atâtea capre fără barbă.

    — Jupâneasă Zamfiră, zisei intrând în odaie și adresându-mă crâșmăresei, nu căuta că suntem așa prăpădiți; ia pârdalnica as' de ploaie ne-a apucat pe Șeștină și ne-a murat ca pe niște șoareci; dumnealui, îl vezi? și arătai la tovarășul meu, e căprar în armata lui Vodă, și eu sunt revizor de drumuri; călătorim pe socoteala stăpânirii și, fiindcă norocul ne-a adus în casă la dumneata, apoi dă-ne ceva să mâncăm; plătim oricât, numai să fim mulțumiți.

    — Da ce-ți pofti dumneavoastră? ne întrebă ea.

    — Asta-i asta, jupâneasă Zamfiră; doar știu că n-o să ne dai borș de ochi căprii și friptură de obraji trandafirii; ia dă-ne și dumneata vreun scrob, vreun borș de pui, niște brânză cu smântână, dă-ne ceva, că suntem așa de flămânzi, încât, de mai stai mult cu noi, te mâncăm cât ai clipi.

    Și o strânsei ușor de obraz cu dosul a două degete.

    — Da-ți aștepta o țâră? mă-ntrebă ea zâmbind și dându-mi jos mâna cu o lovitură ușoară.

    — Da om aștepta și două, numai cât mai degrabă, că tovarășul ista al meu are obicei de moare cum apune soarele și n-aș vrea să moară flămând, sărmanul.

    — Îndată, încheie Zamfira noastră, ieșind iute și trăgând ușa după dânsa.

    Peste puțin, Axinia intră în odaie.

    — Da 'neavoastră, mă întrebă ea, îți rămânea aici ori mergeți mai departe?

    — Da tu, Axinio, unde crezi că e mai bine de mas? Prin pârloage ori la jupâneasa Zamfira din valea Negrei Broștenilor?

    — Cum îți vrea 'neavoastră.

    — Foarte bine, mânem aici. Du-te și cere să-ți deie să mănânci; cere să-ți deie și vin, dacă bei; pune-te bine la cale și, dacă nu-i avea unde dormi, vino aici în odaie.

    Axinia păru că vrea să zică ceva, dar se răzgândi, ieși și se duse.

    Tovarășul meu se lungise cu fața-n sus pe unul din cele două paturi ce se aflau în odaie și stătea nemișcat, cu ochii în podele30 și cu ceafa rezemată între degetele încleștate ale amânduror mâinilor sale, în loc de pernă. Mă lăsai și eu într-un cot pe celalt pat; mă simțeam obosit. Peste puțin, ușa se deschise și jupâneasa Zamfira intră cu ceea ce s-ar putea numi tacâmuri. Trase masa de lângă fereastră în mijlocul casei, așternu pe ea ceva care semăna a o față de masă și puse două tacâmuri alcătuite fiecare din câte două talgere, unul întins și altul adânc, care se înrudeau cu farfuriile prin formă, iar cu străchinile prin florile lor de smalț albastru și gros; furculițele și cuțitele, deși cam ruginite, erau totuși cuțite și furculițe; lingurile de tisă, cu coada în formă de șarpe săpat în lemn, dovedeau munca stăruitoare a vreunui călugăr; iar deasupra tuturor, domnea câte un gros și mare șervet de cânepă strâns în patru.

    — Bravo, jupâneasă Zamfiră! zisei eu, privind pe crâșmăreasă cum punea masa, și fără a mă urni de pe cotul pe care stăteam rezemat, bravo! pe cât văd, dumneata ai de gând să ne ospătezi ca pe niște feciori de domn. Vezi dumneata pe tovarășul ista al meu, care stă lungit ca o tânjală? Să știi că, până acuma, el a și suflat cu gândul o mămăligă întreagă și-o oală cu borș; pentru el, prin urmare, și fiindcă suntem, cum s-ar zice, la Sf. Ilie, să n-aduci la masă decât două mere, da știi d-ta, de cele sântiliești, pe-o parte gălbii și pe alta trandafirii și, dacă fragii nu s-au trecut, n-ai face rău să-i aduci vreo doi, că-i plac strașnic.

    — Ei, dumitale nu ți-e foame, zise ea roșindu-se ușor și sfârșind de pus masa.

    — Cam ai dreptate, jupâneasă Zamfiră, eu sunt de cei care se satură cu lumina luceferilor de seară.

    — Ai să mănânci trânteală de la badea Ilie, zise tovarășul meu, întorcându-se pe o parte și cu fața-n casă.

    Crâșmărița ieși și, după câteva minute, intră cu o femeie după ea, amândouă încărcate cu de-ale mâncării. Ni se puse pe masă o coșcogea mămăligă pe un fund de lemn, un scrob, la care se păreau că luase parte găinile unui sat întreg, o mare strachină cu caș frământat chiar atunci și o strachină, și mai mare încă, plină cu un ocean de borș. Tovarășul meu se sculă iute, se puse la masă și începu să mănânce cu o lăcomie și o furie vrednică de un sălbatic.

    — Bine, jupâneasă Zamfiră, zisei așezându-mă și eu la masă, pe cât văd, d-ta îți bați joc de noi; am uitat, ce-i drept, să-ți spun că d-lui e Flămânzilă din poveste, care, numai pe-o măsea, pune nouă cuptoare de pâine și nouă ialoviți31 fripte; și d-ta ne-ncurci c-o lingură de borș și c-un strop de brânză? Ia stai numai oleacă ș-ai să vezi cum o să sufle într-o clipă și scrob, și brânză, și borș, și mămăligă.

    — Și d-ta, ce nu-i dai pace? dacă i-i foame, cum n-are să mănânce?

    — A! Vasăzică pe d-ta, jupâneasă Zamfiră, te-a pălit mila de d-lui! bine, am să te așez la badea Ilie.

    — Ei! Parcă badea Ilie altă grijă n-are.

    Și răspunsul acesta atât de simplu mă lăsă pe gânduri...

    "Hm! cugetam eu, pișcând din mămăligă și sorbind subțire borșul de pe vârful lingurii; mi se pare că jupâneasa Zamfira are ochi destul de căprii și, dacă cerurile s-ar hotărî să-și amestece cu mările culoarea și adâncimea lor, ar trebui să se ieie puțin după ochii sprintenei jumătăți a lui badea Ilie de pe valea Negrei Broștenilor; nu știu, însă, în cazul acesta, cu ce lumini tainice și cu ce viață arzătoare ar însufleți ele moarta lor adâncime... Și în ochii jupânesei Zamfira e atâta taină și atâta viață arzătoare!... Sunt atât de mici gropițele din obrajii ei când râde!... Am văzut în viața mea atâtea sprâncene îmbinate și totuși nici unele din ele n-au avut darul de a-mi strânge ființa atât de puternic în arcul lor fermecat, după cum găsiră cu cale s-o facă, într-o clipă, sprâncenele jupânesei Zamfira. Toți trandafirii pământului s-ar vesteji de ciudă dacă s-ar uita la gura mică și înflorită a crâșmăresei..."

    Și nu băgam de seamă că duceam la gură lingura deșartă și că, în mod inconștient, luam de două ori din mămăligă și niciodată din borș. Și poate că aveam dreptate; căci, mai la urmă, cine pusese pe jupâneasa Zamfira să stea înfiptă în fața mea și, mai ales, cine poftise pe sfântul soare, care apunea, să se strecoare prin fereastră și să amestece nuanțele de aur antic ale razelor sale cu tonurile albe și trandafirii, care răsăreau de sub pielea fină a femeii acesteia?

    — Mă rog, jupâneasă Zamfiră, zisei eu lăsând lingura, punând mâinile în buzunări și răsturnându-mă în cumpănă pe speteaza scaunului, mă rog, nu crezi d-ta că soarele, acest Făt-Frumos din poveste, a pierdut urma Ilenei Cosânzene, și că s-a vârât pe fereastră la d-ta, ca s-o caute? Eu te sfătuiesc să tragi perdeaua, că tare mă tem să nu te văd zburând pe fereastră călare pe-o rază de lumină...

    — Ei!... zise ea c-un fel de cochetărie proprie oricărei femei, ia lasă-mă-n pace! Și un fel de mânie prefăcută se citea în ochii ei. Strânse iute de pe masă și ieși.

    Peste puțin ușa se deschise și Axinia intră.

    — Da...

    — Da bine, sfârleaza dracului, zisei eu luându-i vorba din gură, alt drum nu era de mers la Șar?

    Axinia se uită lung la mine, neînțelegând de ce-o luam așa repede.

    — Cată-ți treaba, Axinio, zise tovarășul meu bătând-o ușor pe umăr; nu te speria; ia jupâneasa Zamfira nu-ș' ce-o făcut, nu-ș' ce-o dres cu ochii d-sale cei în floarea fuiorului de cânepă, că l-a săgetat prin inimă. Nu cumva știi tu să descânți de săgetătură?

    — D-apoi să-i descânte cine l-o săgetat, zise ea jumătate glumind, jumătate mușcată de un fel de gelozie înnăscută oricărei femei.

    — Mă rog, zisei eu, pe un ton de o seriozitate silită; n-o să sfârșești cu fleacurile? Du-te, Axinio, și zi cuiva să ne aștearnă ceva pe paturi să ne culcăm, că eu cad de somn. Tu unde te culci?

    — Da m-oi culca și eu undeva.

    — Foarte bine, numai să nu te culci cu nasul la stele, să te găsesc mâine dimineață cu fluier de argint între dinți; nu de alta, da n-aș vrea să-ți văd iepele și pe cuconașul ist tânăr bocindu-te.

    — Lasă, nu purta 'neata grijă de asta, zise ea roșindu-se ușor și ieșind din odaie.

    Peste puțin, jupâneasa Zamfira și cu Axinia intrară cu de-ale așternutului. Puseră pe fiecare pat și la căpătâi câte o pernă mare și vârtoasă, iar în lung câte două poclăzi una peste alta, una ca prostire și alta ca ogheal. Ni se puse pe masă un sfeșnic de lut cu o lumânare de seu și câteva chibrituri.

    — Iaca așa, jupâneasă Zamfiră, zisei eu uitându-mă la paturi, nici împăratul turcesc nu cred c-o să doarmă noaptea asta mai bine decât noi. Un lucru numai: cu poclada asta — și arătai pe cea cu care era să mă învelesc — s-a mai învelit cineva?

    — D-apoi ne-am învelit noi, răspunse ea, uitându-se lung la mine și neînțelegându-mi rostul întrebării.

    — Nu glumești?... Chiar d-ta singură, jupâneasă Zamfiră?

    — Ei, zise ea ca înțepată de întrebarea mea, d-tale ți-i de glumit, nu ți-i de dormit.

    — Ba deloc, jupâneasă Zamfiră; eu n-am glumit de când sunt.

    — Ba, jupâneasă Zamfiră, întrerupse tovarășul meu, ia să-ți spun eu una și bună: vrei să n-auzi la noapte trăsnind pe acoperământ și hodorogind prin pod? unge ferestrele cu usturoi și pune cruce de ceară galbenă pe borta cheii; altmintrele, toate bufnițele și toate cucuveicile, de pe unde-or fi, toate-or să se strângă în preajma casei d-tale; ș-ai să vezi sclipind toată nopticica lumini albastre pe la ferești... Trebuie să știi că d-lui îi lunatic și noaptea stă la sfat cu strigoii, cu bufnițele și cu liliecii.

    — Da poate că n-a mai hi tocmai așa cum spui d-ta, zise ea cam în bătaie de joc.

    — Vasăzică...

    Și tovarășul meu își puse mâinile la spate și privi pe crâșmăreasă drept în ochi.

    — Vasăzică, zisei eu apucându-l de vârful urechii și făcându-i vânt, vasăzică, stânga-mpree... jur! și la culcare... marș!

    Amândouă femeile ieșiră din odaie râzând cu hohot.

    Când ne scularăm dimineața, soarele încă nu răsărise; caii erau dinaintea crâșmei și Axinia-i înșeuase. Badea Ilie și jupâneasa Zamfira erau sculați și trebăluiau prin crâșmă.

    Plătirăm și ieșirăm să plecăm.

    — Apoi mai rămâneți sănătoși, zisei încălecând și cârnind calul spre drum.

    — Să mergeți sănătoși și drum bun, ne doriră într-un glas badea Ilie și jupâneasa Zamfira, și mai poftiți când v-îți intoarce, adăugă aceasta din urmă.

    — Bucuroși, să vă găsim sănătoși! Plecarăm. Pentru întâia oară poate în zilele mele, mergeam pe un drum de munte în o strălucită dimineață de vară, fără să-mi dau seama de frumusețea locurilor ce străbăteam... Gândurile mele rămăseseră departe de mine... Și cine știe cât aș fi mers astfel, dacă tovarășul meu nu s-ar fi însărcinat să mă smulgă dintr-un soi de toropeală sufletească...

    — Ei! bătrânule Isac Lachedem, îl auzii deodată strigând de la spatele mele, ei! legendarule jidov rătăcitor, ia privește și-mi spune, te rog, dacă, sub cerul veșnic de primăvară, care plutește peste fericitele văi ale Cașmirului d-tale asiatic, unde închipuirea a așezat raiul pământesc, ai văzut un răsărit de soare sau o priveliște mai măreață decât pe valea Negrei Broștenilor noștri? Oare Himalaiele și Hinducușii misterioasei d-tale patrii își înălțau mai mândri spre cerul limpede piscurile lor aeriene? și aurul idealizat al razelor de soare poleiesc acolo mai fermecător decât aici creștetele lor neguroase? Oare e acolo mai molatic și mai cu măiestrie țesut din ceață și lumină vălul străveziu și imens aruncat de D-zeu peste adâncuri? Oare spiritul, care sufla peste ape în zorile Creațiunii, era mai dulce și mai lin decât adierile depărtatului nostru apus? În ce pârâu de rece și curgătoare rouă a pus natura un suspin mai adânc de dureroasă dragoste decât în glasul Negrei Broștenilor noștri? Și dacă, față de toate acestea, rămâi încă nepăsător, dacă idila biblică a lui Boaz și Ruth nu-ți înflorește închipuirea, dacă din zarea veacurilor nu-ți răsar în suflet ochii negri ai indianei Tamar, dacă nu întrevezi sub alba stolă asiriană chipul fermecător al chaldeianei Rachel, dacă, în sfârșit, sufletul d-tale mai rămâne, față de toate acestea, lănțuit în sânul crâșmăresei cu ochi în floarea fuiorului de cânepă...

    — Dacă toate acestea se întâmplă sau nu se întâmplă, îl întrerupsei eu, tu rămâi totuși cea mai mare secătură din univers...

    — Tocmai când...

    — Tocmai când și destul, ori te umflu de urechi.

    — Foarte bine; iată un argument în fața căruia trebuie să-mi plec capul și...

    — Să taci...

    Ion Rusu

    După un ceas de drum, ajunseserăm la gura Dârmocsului, un pârâu care-și face drum prin cotiturile de miazăzi ale munților și se varsă, pe dreapta, în Neagra Broștenilor; iar în unghiul pe care-l formează Dârmocsul cu Neagra se află așezată crâșma. O singură grindă înalt suspendată, rămășiță a vreunui pod desființat de vechime, unea cele două maluri ale Negrei, ca un fel de punte aeriană. Noi tăiarăm prin apă, suirăm malul drept și ne îndreptarăm spre crâșmă; iar Axinia, deși apa nu era mai adâncă decât până la genunchi, împinsă de natura ei de veveriță, găsise nimerit să treacă pârâul pe punte; și, când ne uitarăm noi îndărăt, o văzurăm prin aerul înalt, străbătând, cu pas ușor și sigur, grinda îngustă de peste Neagra.

    — Bine, custura lui Scaraoschi, îi zise tovarășul meu, când ea ne ajunse din urmă, dar dacă te duceai de-a tumba în apă? Adică tu nu poți trece peste Neagra decât numai prin văzduh? Ori vrei să nu-ți vadă lumea picioarele? Să-mi fi spus, că te luam călare.

    — Ia dă-i pace, îl întrerupsei eu; Axinia a făcut, se vede, multe păcate și se deprinde, de pe lumea asta, ca să treacă peste cele nouă vămi ale văzduhului din lumea cealaltă. Nu-i așa, Axinio?

    — A hi, răspunse ea înțepat.

    Descălecarăm dinaintea crâșmei.

    Până ce Axinia să vadă de cai, noi ne așezarăm la o masă, sub umbra unui mesteacăn. În crâșmă, tot la o masă, chefuiau câțiva țărani. Mai deoparte, ca la o zvârlitură de băț, o mulțime de femei erau strânse ciotcă și făceau nu știu ce. Axinia luase șeile de pe cai, îi legase la gard, le dăduse puțină iarbă și se întorsese unde eram noi.

    — Ia vezi, fată hăi, dacă putem găsi ceva de-ale mâncării la crâșma asta.

    Axinia se râsuci într-un picior, plecă și dispăru în crâșmă. Peste câteva minute se întoarse.

    — Vai de mine! zise ea speriată și cu mâna la gură, vai de mine! Ion Rusu i-aici...

    — Ei, și ce te apucă, fa? Ce-i cu Ion Rusu al tău? o întrebai eu.

    — Ion Rusu din gura Dârmocsului...

    — Foarte bine, din gura Dârmocsului; dar, în sfârșit, cine-i Ion Rusu al tău, de parcă te-au apucat toate năbădăile?

    — D-apoi'neata știi? să te ferească sfântu de el, când îi cu chef; se leagă de toată lumea ș-un sat întreg n-are ce-i face.

    — Ei, și de asta te-ai speriat?

    — D-apoi?

    — Bine, bine, o să vedem; pân-atunci, ia vezi, nu ne mai aduce ceva să mâncăm?

    — Iaca vine.

    În adevăr, crâșmarul, un român cam de 40 de ani, venea cu de-ale mâncării.

    — Bună ziua, prietene, îi zisei eu, când fu lângă noi.

    — Mulțumim d-voastră! ne răspunse el scurt, punând, fără altă vorbă, dinaintea noastră o pâine uscată, o bucată de cârnaț și mai uscat încă, niște brânză într-o strachină și o legătură de ceapă verde.

    — Da vin îți pofti? ne întrebă el.

    — Deocamdată să ne dai apă rece; suntem înfierbântați de drum; vinul o să-l cercăm mai pe urmă.

    Și, nepăsător, ne lăsă și, cu pași greoi și largi, se întoarse în crâșmă.

    — Ia cearcă-ți dinții în cârja ias' de corn a bunică-ta, fa Axinio, zisei eu, dând femeii o bucată de cârnaț, uite pâine, uite ceapă, uite brânză, mănâncă, sfârleaza lui Scaraoschi, până ce nu dă Rusul cu crucea peste tine. Auzit-ai de Ivan Turbincă? Ei bine, să știi tu că acela era tot rus și-l chema tot Ion, ca și pe Rusul tău; și avea o tolbă blagoslovită de Dumnezeu, în care vâra pe toți dracii. Pe cât am aflat, și Ion Rusu din gura Dârmocsului are o tolbă, în care s-o hotărât să te vâre și pe tine, cu dracii tăi cu tot.

    — Ei, 'neatale ți-i a pruji32, da 'neata știi pe Ion Rusu? las' c-ai să vezi.

    — Cine ți-a spus ție că nu-l știu, fa? D-apoi eu nu-s rus?

    — 'Neata rus?...

    — Ba încă de cei cu coadă, Axinio.

    — Ei las'... zise ea, uitându-se la mine cu un zâmbet de ironică neîncredere și oprind la jumătate cale spre gură o ceapă, din care mai mușcase o dată.

    Sfârșisem aproape de mâncat, când îmi aruncai, din întâmplare, ochii spre crâșmă. Un român de o înfățișare atletică, care, deși în crâșmă, se părea totuși acasă la dânsul, umpluse golul negru al ușii și, cu picioarele desfăcute în compas pe pragul dedesubt, stătea și se uita țintă la noi; cu o mână la spate și cu alta răsucindu-și o musteață stufoasă și galbenă, părea că plănuiește ceva, de sub cămașa lui albă și scurtă până deasupra genunchilor, de sub brâul verde și lat ce-i încingea șalele, de sub ițarii lui creți și curați, răsărea o musculatură sculpturală, care ar fi făcut gloria unui statuar; un cojocel scurt, fără mâneci, aruncat cu neîngrijire mai mult pe-un umăr, se silea să acopere niște spate, pe care, ca și pe umerii anticului Atlas, s-ar fi putut rezema cerurile; o frunte netedă și largă se ivea în trei pătrimi de sub căciula lui mare și neagră, care, cu greutate, se ținea în cumpănă cam pe ceafă, cam pe-o ureche; iar piepții albi ai cămășii lui întredeschise la gât și dinainte păreau prea strâmți pentru sânurile lui puternice... Să fi avut 40 de ani.

    — Nu cumva acela-i Rusul tău, Axinio? întrebai eu pe femeie, arătându-i-l.

    — Ba el, uci...

    — Taci că te-aude și te vâră-n tolbă, prâsnelul naibii.

    — Iaca vine, zise ea speriată, și voi să plece. O apucai de mânecă și o ținui pe loc, fără a zice nimic. Ion Rusu părăsise, în adevăr, privazul ușii și, cu pași greoi și legănați, se îndrepta spre noi. Din chipul cum mergea și cum se ținea Rusu, înțelesei repede că nu era beat, ci numai cu chef, adică cum îi șade românului mai bine, dar și cum era mai de primejdie, după spusa Axiniei. Și cu tot gustul de bucluc și de gâlceavă, ce se citea pe fața lui, nu mă putui totuși opri de a mă simți atras către acest om plin de viață și cu tot sufletu-i vesel în ochi și pe figură. Mă hotărâi să-i iau apa de la moară.

    — Bună ziua, Rusule, îi zisei când fu la câțiva pași de noi.

    Rusul nostru se opri pe loc și, cum era el cu mâinile înfipte în brâu în loc de buzunare, rezemat mai mult pe piciorul stâng și cu dreptul înainte și puțin cam slobod, mă privi un moment fără a-mi răspunde, după obicei, la bună ziua mea.

    — Mulțumesc d-tale, zise el, în sfârșit, scoțând dreapta din brâu și răsucindu-și musteața stângă; da adică de unde mă cunoști d-ta, cucoane, de-mi zici așa deodată pe nume, mă întrebă el cam răstit și privindu-mă țintă.

    — De un'te cunosc? Bravo, Rusule! zisei eu sculându-mă, apropiindu-mă de el și bătându-l ușor peste umăr; da cine nu cunoaște pe Ion Rusu din gura Dârmocsului? Oare este un român mai verde și mai chipeș, pe toată valea Negrei Broștenilor, decât Ion Rusu din gura Dârmocsului? Doar cred că satul de frica lui știe și nu de-a buhaiului popii; și mi se pare mie că fetele și nevestele se cam sfădesc după mustețile tale cele galbene și stufoase; uite, biata Axinia numai te-a văzut ș-a și apucat-o tremurul lui Cain.

    — A! haaa! Axinia din gura Borcii, zise el făcând un pas spre femeie și privind-o scânteietor; ia mai stai tu, fa, să-ți sucesc eu gâtul ca la șopârle amu; ce cauți tu aici?

    Axinia, sprintenă cum era, o rupse de fugă.

    — Ia ascultă, Rusule, zisei eu apucându-l de braț, las' că i-i suci gâtul mai pe urmă.

    Și cum se uita Rusu după Axinia, care fugea, dădu cu ochii de grămada de femei strânse ciotcă mai deoparte, împrejurul a nu știu ce.

    — A! ha! zise el, iar a venit aici cotoroanța de vrăjitoare.

    Și pe cât îi îngăduia starea lui de amețeală, se smulse din strânsoarea mea și se îndreptă repede spre grămada de femei.

    — Ia mai stați să v-arăt eu amu, amenință el de departe.

    — Iaca Rusu! iaca Rusu! auzii strigând speriat pe o femeie din grămadă.

    Toate femeile întoarseră capul și, când văzură pe Rusu venind, iute se sculară ș-o împunseră de fugă care încotro. O babă, care părea că formase centrul grupului de femei, se sculase și ea, strângea repede nu știu ce și, pe cât îi îngăduiau bătrânele ei picioare, o luă și ea la fugă spre Neagra, își ridică fusta până la genunchi, intră în apă și, luptându-se cu repegiunea curentului, se silea să ajungă cât mai iute la malul celălalt. Nu cunosc obiceiul câinilor de vânat, dar îmi închipuiesc că tot ca și Rusu trebuie să fi rămânând pironit un ogar care vede o sută de iepuri țâșnind deodată din toate părțile și nu știe după care să se ieie. Și Rusu, mânios și rușinat, poate, de neizbânda sa, se întorcea mai încet decât se dusese.

    — Da ce-i, Rusule, zisei eu, când fu lângă noi, ce te-ai apucat de speriat femeile satului?

    — Ce-i?... D-apoi că doar n-oi da eu cu crucea peste spurcăciunea cea de cotoroanță, zise el arătând spre baba care trecea Neagra prin vad; și o sudalmă, care dovedea că Rusu nu era în termeni tocmai excelenți cu crucile, cu dumnezeii, cu icoanele și cu tămâia, căzu ca o grindină pe capul babei, care trecuse apa și se depărta repede pe drum la vale. Am să-i descânt eu de baghiță33 unde-o miruit-o cu lapte acru popa ei cel țigănesc.

    — Da ce ți-o făcut baba, Rusule, de-o tămâiezi așa?

    — Hei! d-apoi că doar asta-i Marula, vrăjitoarea din Păltiniș; după ce poartă toată noaptea pe Sarsailă după gât, vine de-ncheagă apa prin sate.

    — Las-o la pârdalnica, dacă-i vrăjitoare, măi Rusule, că ți-a face vreo farmazonie și te-i trezi într-o bună dimineață din om neom.

    — D-apoi că doar nu mă tem eu de farmazoniile ei; eu îs cântărit în ziua de Paști și nu se prind de mine drăcoveniile ei.

    Și-mi închipui că Rusu trebuia să fi fost cântărit și în ziua de Crăciun; căci îmi făcea impresia unui om care era în stare să zvârlă cu barda și în D-zeu, și în dracu.

    — Hei! Axinio, fată hăi, hai vino-ncoace, zisei strigând pe femeie, care sta lungită pe iarbă mai încolo, la o depărtare anume aleasă în vederea Rusului; hai, vino-ncoace, că Rusu s-a hotărât să-ți sucească gâtul mai târziu.

    Axinia se sculă și, cu băgare de seamă, se apropie de noi pe la spate.

    — Ia du-te și spune crâșmarului să vie cu socoteala, îi zisei întorcându-mă la ea.

    Axinia făcu un ocol larg și chibzuit pe la stânga Rusului, de la care nu-și luă ochii, până ce nu se simți în afară de sfera primejdiei și, apropiindu-se de ușa crâșmei, strigă pe crâșmar, fără a intra înlăuntru. Acesta veni numaidecât, plătirăm și ne scularăm să plecăm.

    — D-apoi că doar n-îți pleca 'neavoastră fără să vă opriți pe la palaturile Rusului, zise acesta înfigându-și provocator amândouă mâinile în brâul său verde și lat.

    "Rândul nostru", cugetai eu...

    — Nici nu rămâne vorbă, Rusule, să trecem noi prin gura Dârmocsului și să nu vedem palaturile Rusului, se poate? Numai să mergem mai repede că ne-apucă noaptea și trebuie să fim în iastă-seară la Șar.

    — Da ce-așa mare grabă, mă rog? Doar Șaru n-o să fugă peste graniță; tot acolo o să-l găsiți și mâine dimineață.

    — Așa-i, Rusule; dar, vezi tu, noi suntem cu trebi de-ale stăpânirii și nu putem întârzia.

    — D-apoi că, de, nu-i hi dumneata ingineriu care croiește șușaua?

    — Ba, de nu ți-ar fi cu supărare, Rusule, chiar eu sunt cel cu șușaua; uite, și arătai la tovarășul meu, dumnealui e storăș34 la suprefectura de la Broșteni și are de dus niște porunci la primăria din Șar.

    Rusu se uită lung și bănuitor la tovarășul meu.

    — Mă!... izbucni Rusu deodată, făcând un pas spre tovarășul meu, care, în fața acestei explozii de o familiaritate îndoioasă, făcu și el un pas îndărăt. Mă storăș, 'mi-ți tămâia și parastasu...

    Și nelăsându-l să mai adauge a cui anume tămâie și parastas:

    — Ian ascultă, Rusule, zisei eu, am luat pe storășul aista de la suprefectura din Broșteni, cu chezășie c-am să-l dau înapoi cu ciolanele nerupte; și tu, fiindcă n-ai sucit gâtul Axiniei, ai voi să-mi vâri storășul în spărieți? Fii cuminte și ia, mai bine, hai să vedem palaturile Rusului din gura Dârmocsului.

    — Mă storăș...

    — Hai, Rusule, hai, zisei apucându-l de mânecă și trăgându-l mai mult cu sila după mine.

    — Da de unde găsiși dihania asta cu mustețile roase de molii? zise el aruncându-și încă o dată ochii spre tovarășul meu și lăsându-se a fi mai mult târât decât să meargă de bunăvoie.

    — Bravo, Rusule! d-apoi de ce-a mai lăsat D-zeu molii pe pământ? Ia, ca să mai roadă și ele câte-oleacă de musteți, pe unde găsesc. Ș-apoi doar nu-i fi vrând tu să aibă toată lumea musteți ca tine; a cui e vina, dacă tu te-ai dus cel întâi, când a împărțit D-zeu musteți oamenilor pe pământ?

    — Hm! făcu el răsucindu-și cu mândrie musteața-i galbenă și stufoasă.

    Și cât pe ce s-o pățească tovarășul meu din pricina musteților.

    Ajunserăm la palaturile Rusului. Nu e vorbă, aceste palaturi nu erau împrejmuite cu ziduri, metereze și bastioane tocmai medievale; în schimb însă, un gard de răzlogi, veșnic beat, de-abia se ținea pe picioare și, cutreierând locuința Rusului, șovăia și se cumpănea cât de cât să cadă; pe alocurea chiar, vacile și porcii, cu un dram de îndrăzneală, ar fi putut sări neopriți pe domeniile Rusului; se vede însă că nici cucuta, nici brusturul, nici urzica moartă și nici hreanul porcesc nu ispiteau fie foamea unora, fie lăcomia altora. Și, deși am fi putut tăia de-a dreptul spre locuința Rusului, prin una din miile de spărturi făcute de vechime sau putrejune în gardul de răzlogi al despotului de la Dârmocs, avurăm, totuși, înțelepciunea de a intra pe poarta de onoare; sărirăm, cu alte cuvinte, peste un pârlaz cu două trepte, înțepenite fiecare pe câte doi țăruși înfipți în pământ și fiecare treaptă străbătând prin gard de o parte și de alta; și mi-nchipui că Rusul nostru trebuia să fi numărat printre strămoșii săi vreun Oleg sau Rurik, deoarece izba sau, mai bine zis, cocioaba lui nu se depărta deloc de tipul patriarhal al primelor locuințe slavice; cel mult, dacă vechimea îi dăduse o brâncă și, hâind-o într-o parte, îi hâise, în același timp și în sens oblic, liniile odată perpendiculare ale ușii și ale ferestrelor sale; așa încât acestea, ca o gură și doi ochi de un alt gen, apucate parcă de spasmuri, se strâmbau la trecători. Și, dacă Rusu nu avea femeie și copii, avea cel puțin o familie: un purcel, cu o rămășiță de murdărie pe sfârcul râtului, răsări de după casă și, cu gâtul întins, veni grohăind până sub genunchii noștri. O găină și un cocoș scurmau, mai deoparte, ca pe propriile lor domenii, gunoiul heteroclit din jurul unei cotenețe sparte, iar, din când în când, câte o rândunică, venind la cuibul său, se înfigea ca o săgeată în capătul înnegrit al grinzilor de brad, ieșite afară de sub vechiul acoperământ de șovar.

    — Bravo, Rusule! zisei eu, îmbrățișând cu privirea tot cuprinsul lui domestic; știi că-mi plac palaturile tale?

    — Hm... făcu el răsucindu-și eterna-i musteață stufoasă și galbenă; ia poftiți ș-îți sta o țâră; și ne arătă prispa jerpelită a cocioabei lui.

    — Mult n-om sta, Rusule, zisei așezându-mă pe prispă, că ne grăbim; ia, cât om face o țigară; tu fumezi? Și-i întinsei tabachera.

    — Mulțumesc d-tale. Eu nu beu tiutiun.

    Și se puse și el pe prispă între mine și tovarășul meu.

    — Mă!... izbucni el deodată, întorcându-se răstit la tovarășul meu, care se mulțumi, de astă dată, să tresară și să scape, cât pe ce, dintre degete, țigara pe care se pregătea s-o aprindă.

    — Bine, Rusule, zisei eu, apucându-l cam pe după gât, da dacă mi-i speria storășul și l-a apuca frigurile, cu cine mă duc eu pân'la Șar? ia lasă-l și spune-mi, stai tu singur în palaturile aistea?

    — D-apoi? și, după un moment de gândire, uitându-se țintă la mine: Mă rog, zise el, d-ta ești chiar inginerul cu șușaua?

    — D-apoi doar ți-am spus o dată, Rusule; ce? vrei să ți-o spun de două ori?

    — Apoi, dacă-i așa, cum îi veni cu linia pe-aici, să pui să taie colțu ist de deal, că se năruie peste mine, zise el, arătându-mi cu degetul spre drum și drept în fața cocioabei lui.

    În unghiul repede, ce făcea drumul de la apus spre miazănoapte, intra, în adevăr, înalt și amenințător, piciorul unui deal cu povârnișul sfărâmat, semn că dealul se lăsa încet la vale pe pătura lunecoasă de lut, ce-i slujea de temelie.

    — Bucuros, Rusule, zisei, uitându-mă la piciorul cel de deal și dându-mi aerul că mă gândesc asupra lucrului; după aceea scosei carnetul și trasei cu creionul câteva linii fără înțeles. Bine, Rusule, continuai eu, cu aerul celui mai desăvârșit inginer; bine, îți făgăduiesc c-o să caut să nu se năruie dealul peste tine; dar ia să plecăm, că ne apucă noaptea; când m-oi întoarce, o să trec iar pe-aici, Rusule; am prins dragoste de tine, și pace.

    Rusu își răsuci de astă dată amândouă mustățile sale cele galbene și stufoase și se păru că rămâne un moment cu ochii în pământ și gânditor; apoi, repede:

    — Să mai așteptați numai o țâră, zise el, sculându-se, îndreptându-se spre ușa cocioabei și intrând înlăuntru.

    — Mă storăș... zisei eu cu glas înădușit și simulând un ghiont către tovarășul meu; mă storăș... 'mi-ți tămâia și parastasu...

    Tovarășul meu se mulțumi să-mi întoarcă o pereche de ochi, sub fulgerele cărora s-ar fi topit piscurile de granit ale Horebului, și era pe punctul de a formula un răspuns, sub trăsnetul căruia s-ar fi zguduit din temelie turnul Faselus; dar nu avu timp; Rusu apăru în cadrul strâmt al ușii cu amândouă mâinile strălucind de un fel de unsoare și aducând ceva rotund și învelit între două frunze de brustur.

    — Ia na de colea, mă storăș, zise el punând, fără multă ceremonie, boțul în mâinile tovarășului meu, că doar nu-ți pleca cu mâna goală de la palaturile Rusului, continuă el, așezându-se iar între mine și tovarășul meu.

    "Cu mâna goală?... cugetai eu; nu cumva Rusu dracului ne ia drept cerșetori?"

    — Și cu ce ne dăruiești tu, Rusule? ce-ai pus tu în frunzele cele de brustur?

    — Ce să pun? ia o țî' de unt de la oițele mele; he, hei! parcă ce? crezi d-ta că Rusu-i așa numai cu degetu?

    Și la un moment dat, ne trezirăm, și eu, și tovarășul meu cu labele unse ale Rusului căzând greu și în toată lățimea celor cinci degete răsfirate ale lor, pe spatele noastre, ca semn al unei familiarități, la care Rusu binevoise a se scoborî până la noi de la înălțimea darului princiar înfățișat prin boțul de unt de oaie... Și pecetea de unsoare a Rusului, tipărită pe spatele noastre, rămase neștearsă; iar surtucele noastre, păstrând-o ca amintire, trăiră și muriră cu ea.

    Apoi, trăgându-mă spre el cu acea căldură de dragoste spontanee, ce se naște la unii oameni sub imperiul băuturii:

    — Mă... ingineriu... zise el, vârându-și fața lui mustăcioasă până sub nasul meu; mă ingineriu... 'mi-ți tămâia și parastasu... și scrâșnind din dinți își înfipse ochii lui albaștri ușor injectați până-n fundul ochilor mei.

    — Bine, Rusule, zisei eu cu răceala proprie mie în împrejurări grele, ia să lăsăm tămâia și parastasele pe seama popii; deocamdată, și fiindcă mă grăbesc, adăugai sculându-mă în picioare, spune-mi lămurit pe unde vrei tu să tai linia drumului? Să tai dealul sau mai bine să fac un zid țapăn de piatră, care să oprească năruirea dealului?

    — Ba să tai dealul.

    — Bine; și scoțând carnetul mă făcui că însemn cu îngrijire dorințele Rusului.

    Tovarășul meu, folosindu-se de încurcătura mea cu Rusu, o ștersese; sărise pârlazul și încălecase. Când Rusu băgă de seamă că tovarășul meu se și suise pe cal, un fel de furie îl apucă; mă lăsă pe mine, se repezi și sări pârlazul. Tovarășul meu însă dete călcâie iepei și o rupse de fugă.

    — Mă storăș... Mă storăș... crucea și icoana... și se luă după el ca să-l prindă.

    — Rupe-o de fugă peste deal, Axinio, zisei femeii, încălecând și eu repede.

    Axinia zbură.

    Arsei calul peste șale cu varga și el înțelese că, de astă dată, trebuia să-mi pună la îndemână toată iuțeala picioarelor sale; plecai în goană. Rusu, care-și luase nădejdea de la tovarășul meu, auzind în urmă-i tropotul calului meu, se întoarse și se așeză în drum așa, ca să-mi poată apuca, din fugă, calul de dârlogi; când crezui însă potrivit, cârnii puțin calul la stânga și trecui ca vântul; iar Rusu, în loc să apuce de dârlogi, îmi apucă urma.

    — 'Mi-ți tămâia și parastasu, îl auzii strigând în urma mea; și-mi închipui că trebuie să se fi luat în goană după mine toate crucile și toate icoanele; eram însă prea departe ca să mă ajungă.

    Și când mă gândeam că o singură nesocotință a tovarășului meu dăduse lucrului o întorsătură așa de caraghioasă!...

    — Bine, râsul moliilor, îi zisei ajungându-l din urmă, dracu te punea să pleci fără știrea Rusului? Mi-ai zădărnicit toată iscusința mea diplomatică.

    — Eram grăbit, răspunse el cu seriozitatea cea mai desăvârșită, căci am de dus de la suprefectura de Broșteni niște porunci la primăria din Șar.

    — Bine, mă storăș, da de m-apuca Rusu la bătaie?

    — Aș fi sacrificat pe altarul umanității 25 de parale și aș fi pus pe Axinia să te frece cu rachiu și cu sare; și, mai la urmă, o bătaie n-ar fi fost tocmai lucru de mirare, de vreme ce orice luptă de finețe diplomatică se sfârșește de regulă cu păruială, când, mai ales, e și Rusu la mijloc.

    — Și untul?

    — I l-am lăsat pe prispă ca să-l trimită majestății sale împăratului tuturor rușilor, spre a-și unge ciubotele cu el.

    — Bine, și acum, pentru toate aceste isprăvi, care vor forma una din paginile strălucite ale cavalerismului modern și, în lipsa vreunei Dulcinee de pripas, îți permit să săruți în bot pe năzdrăvana ta Rosinantă, care a știut cu atâta pricepere să scape din primejdie pe Don Quijotul său.

    Un șuierat puternic și ascuțit sfâșie aerul în urma noastră. Când întoarserăm capul, văzurăm pe Axinia scoborând iute și sărind ca o țarcă peste bolovănișul dealului sfărâmat, răsărind acum întreagă din îndoiturile lui adânci, acum numai tulpanul ei untdelemniu zărindu-i-se pe deasupra; ai fi zis că se luptă cu înecul împotriva unor valuri care se trudeau s-o înghită.

    — Ș-ai scăpat cu gâtul nesucit, șopârla naibii? îi zisei eu când fu aproape de noi.

    — D-apoi, zise ea gâfâind, parcă mă tem eu de Rusu?... și roșie ca un rac fiert, — ufff... făcu ea, ștergându-și sudoarea de pe frunte cu basmaua ei groasă cu horbotă lată pe margini.

    — D-apoi de cine dracu te temi tu, fa? Când tu ești în stare să te mistui din ochi ca argintul viu, parc-ai avea chitia lui Aghiuță pe cap? Doar numai Ochilă și Lungilă din poveste să-ți poată veni de hac, cât de iute scaperi tu din picioare!

    — O! Pârli-l-ar para focului, mustăciosu dracului; nu v-am spus eu?

    — De spus ne-ai spus tu; dar tot mi se pare că mustețile Rusului te cam gâdilă pe la inimă...

    — Da, ducă-se pocnitului cu mustețile lui cu tot, și să gâdile cu ele pe cine-o mai gâdilit. Las'să se mai lege el de mine, că de nu-l fac alb!... și roșie ca racul fiert și ștergându-și întruna sudoarea de pe frunte cu basmaua ei groasă, țesea iute din picioare, mergând alăturea cu noi.

    — Da știți 'nevoastră că n-ajungem în ia-seară la Șar? zise ea într-un târziu.

    — Ei bine, ne-om opri undeva; mai este vrun sat până-n Șar?

    — Mai trecem prin Păltiniș și prin Panaci.

    Soarele scăpăta spre apus și umbrele lungi ale munților din stânga noastră înaintau încet pe vale înspre munții dimpotrivă, trăgând pe pământ o nesfârșită și capricioasă linie de umbră frântă, tivită cu lumină. Peste înălțimile aeriene din dreapta noastră, frământate de văi adânci ca peste o mare cu valuri încremenite, se întindea feeric și fără sfârșit o rețea imensă și fin țesută din flacările roșietice ale apusului. Un vânt ușor legăna molatic coamele despletite și plângătoare ale mesteacănilor blonzi cu trunchiuri de argint. În iarba înaltă și de un verde gingaș, aceeași suflare săpa unde fugătoare și înflorite; pe nota domoală și adâncă a unei orgi colosale, se ridica de pretutindeni, în văzduhuri, și se pierdea în depărtările albastre un murmur tainic și neînțeles. Pe calea-i lungă și fără sfârșit, Neagra luneca pe lângă noi cu undele-i grăbite și etern murmurătoare... Și cel mult dacă o rază rătăcită din apusul înflăcărat mai arunca un strop de lumină peste luciul ei cuprins de umbră... Mergeam tăcuți, iar umbrele noastre, însoțindu-ne pe dreapta, îngânau, cu pași de uriaș, cadența leneșă a mersului nostru. Și cine știe dacă înseși sufletele noastre nu se molipsiseră de o simțire mai cucernică... Cel puțin Axinia își strânsese basmaua în geantă, mișcările ei iuți se domoliseră, privirile ei neastâmpărate lunecau larg pe împrejurimi și, amândouă mâinile ei mici încleștate pe baiera de dinainte a gentei, cu pasul ei mărunt și fin, se conforma, în mod inconștient, după mersul meditativ al cailor noștri...

    — Cale bună, bade Gheorghe, o auzirăm noi strigând deodată către un român, care tocmai trecea pe lângă noi mânând boii din carul deșert.

    — Mulțumim d-tale, jupâneasă Axinie; da-ncotro?

    — Ia, până-n Șar cu 'mnealor. Da lelea Catrina a hi acasă?

    — Apoi acasă, că n-am mai luat-o.

    — Da-ncotro, bade Gheorghe?

    — Ia până-n iarmaroc să prefac iști bouleni.

    — Da ori ne-a primi lelea Catrina să mânem la 'mneaei în iaseară?

    — D-apoi v-a primi, că doar suntem oameni...

    — Foarte mulțumim, bade Gheorghe, zisei eu; când ne-om întoarce, o să dăm iar pe la d-ta, cred că te-om găsi acasă.

    — Poftiți când îți vrea, și noroc bun, zise el îndemnând boii și plecând.

    — Foarte mulțumim și drum bun, răspunsei, despărțindu-ne.

    Un popas

    Pe înnoptate, ajunserăm în Păltiniș. Casele, rar semănate pe amândouă laturile drumului, începuseră a dormita în mijlocul ogrăzilor largi, împrejmuite cu garduri de răzlogi în zigzag; iar pe lângă focurile aprinse mai deoparte, și ale căror flăcări roșietice jucau capricios în întunericul împrejmuitor, stăteau cei de casă, pregătind cina de seară. Aninat de o cujbă înaltă, atârna, nemișcat, deasupra focului, ceaunul negru într-o baie de flăcări; un câine cu urechile ascuțite și istețe, conștient de locul ce-l ocupa în familie, stătea și el culcat în apropiere, cu botul pe labe și cu ochii țintă la foc; un copil cu un băț lung, mai mult de joacă, scormolea de departe jăraticul, și o puzderie de scântei se ridica, topindu-se în văzduhul înalt și întunecos...

    — Jupâneasă Catrină, jupâneasă Catrină! auzirăm deodată pe Axinia strigând.

    Când întorsei capul, o zării prin întuneric, acățată de un gard de răzlogi și suită pe el ca pe o scară.

    — Jupâneasă Catrină, jupâneasă Catrină! și cu pumnul ei mic bătea repede într-un răzlog care răsuna înădușit; jupâneasă Catrinăăăă!...

    — Da cine mă strigă? auzirăm noi un glas de femeie întrebând din întuneric, fără a se apropia.

    — Eu, jupâneasă Catrină, Axinia din gura Borcii. Duc pe doi boieri până-n Șar, ș-am înnoptat aici; ne-am întâlnit în drum cu badea Gheorghe, ș-o zis să venim să mânem în ia-seară la 'neata.

    — D-apoi că v-iți duce 'neavoastră, jupâneasă Axinie, în altă parte, că eu n-am unde să vă culc, răspunse ea scurt, înțepat și mânios.

    — Nu te supăra, jupâneasă Catrină, zisei eu, că nu-i nime de vină; ia, badea Gheorghe al dumitale a crezut c-are să-ți fie urât singurică în ia-seară; păcat că nu ne primești; când ai ști ce oameni de treabă suntem!...

    Drept răspuns auzirăm o ușă trântindu-se.

    — Ei, sfârleaza dracului, ai pus-o de mămăligă cu badea Gheorghe și cu lelea Catrina ta! Unde dracu mânem noi în ia-seară?

    — Da las' c-om găsi noi...

    — Da, adică, de ce nu ne-a fi primit, fa Axinio?

    — Da mânca-o-ar jernii35; parcă crezi 'neata că doarme singură când nu i-i omu acasă?

    — Da?... Atunci să mergem în altă parte. Cârnirăm caii și intrarăm într-o ogradă, care deocamdată părea pustie; înaintând însă puțin, zărirăm la o parte un masiv de umbră. Era o casă. O lumină slabă țâșnea din loc în loc prin pereții ei și, dacă acea lumină ar fi fost mai puternică, ai fi crezut că arde casa pe dinlăuntru. Un câine se însărcină să vestească pe cei din casă despre sosirea noastră. Ușa se deschise largă, și un flăcău voinic se arătă în privazul ei luminat.

    — Bună vremea, voinicule, zisei eu apropiindu-mă; bucuroși de oaspeți?

    — Mulțumim dumneavoastră, bucuroși, poftim, răspunse el alungând câinele.

    Descălecarăm.

    Eu și tovarășul meu intrarăm înlăuntru; Axinia rămase la cai.

    Pe o vatră mare, plină cu jăratic, sub un horn grosolan, așezat pe un pop de stejar, un flăcăuan cu pieptul gol și puternic, cu fața rumenă și plină de sudoare, pălea o mămăligă uriașă. Un capăt de lumânare de seu, înfipt într-un poponeț36 de lut, și cu mucul mai înalt decât flacăra, mijea pe o masă, asemenea unui trunchi de căsăpie; de jur împrejur, pe lângă pereți, goale, unsuroase și așezate pe picioare de lemn bătute în pământ, se întindeau niște lavițe înguste. Bârnele de brad, din care erau durați pereții fără ferești, își arătau pe alocurea goliciunea lor rotundă și afumată de sub o lipitură coșcovită de lut galben, mânjit odată cu var. În cotlonul dintre horn și peretele despre ușă un teanc scorojit de piei mițoase de oaie stătea înghemuit și umplea casa de un miros pătrunzător de stână. Când mămăliga fu gata, flăcăul o răsturnă fierbinte pe o masă mai mică și rotundă, ce se afla în mijlocul casei. Celălalt flăcău scoase de sub laviță ceapă, ucise pe masă cu un pietroi niște sare, aduse nu știu de unde o scafă de lemn plină cu brânză și, poftindu-ne și pe noi, începurăm a mânca. Fără multe marafeturi, făcurăm cinstea cuvenită cinei frugale a flăcăilor; iar Axinia, intrând cu tarnițele și cu poclăzile de la cai tocmai la timp, putu și ea să nu rămâie de căruță.

    Cina fu scurtă. Greul însă începea de aici înainte; erau unele probleme de călătorie, foarte încurcate, pe care însă tovarășul meu le dezlega cu o iuțeală și o îndemânare fără seamăn; așa, de pildă, fu de ajuns ca somnul să-i facă chip pe la gene, spre a-l vedea numaidecât asezând în lung o tarniță pe una din lăviți, potrivindu-și în scobitura ei, plină cu o pernă vârtoasă, capul său mic și țuguiet, întinzându-și ca o râmă firul subțire și lung al persoanei sale pe lavița prea lată pentru dânsul, acoperindu-se până peste nas cu una din poclăzi și, într-o clipă, adormind. Tovarășul meu era o alcătuire fericită în puterea cuvântului. Axinia umflă și ea o pocladă și o pernă fără să zică nimic, ieși din casă și se făcu nevăzută. Cât despre mine, care, când e vorba de somn, am de împăcat o sută de ochi, chibzuiam un loc pentru acest soi de moarte vremelnică. Lavițele erau prea înguste pentru mine și mă hotărâi deci să mă culc jos la pământ.

    — Măi băieți, întrebai eu pe flăcăuani, da oleacă de fân nu s-a găsi pe la voi?

    — Ba s-a găsi, cucoane, cum să nu se găsească?

    Și fără altă vorbă, ieși din casă unul din ei și, peste câteva minute, se întoarse cu o coșcogea sarcină de fân. Desfăcui fânul în o pătură groasă, jos în mijlocul casei, pusei și eu o tarniță drept căpătâi, mă lungii pe mirositorul meu așternut, mă învelii cu poclada rămasă, închisei ochii și chemai somnul. Cei doi băietani se și lungiseră cu fața-n sus și cu piepturile desfăcute pe locurile de pe lavițe rămase slobode.

    Stinsesem lumânarea de mult, și somnul, cu amețitoarele lui mângâieri, căută să amorțească și să închege cursul din ce în ce mai încet al gândurilor mele. Eram, poate, pe punctul de a păși în adânca liniște a somnului, dar mă opri o clipă zgomotul îndesat și răgușit, ce-l făceau niște picături, parcă de ploaie, ce-ar fi căzut de sus, rar și îndesat, pe poclada cu care eram învelit. Poate că afară ploua în adevăr și, de prin acoperământul spart, picura înlăuntru. Se poate... În tot cazul scosei mâna de sub învelitoare și, pipăind, căutai să mă încredințez... nici urmă de udeală... și totuși picăturile nu încetau de a cădea peste mine din ce în ce mai des... Poate că vechimea lucra și noaptea la desființarea coșmoagei în care mă adăpostisem, și lutul din coșcovituri cădea peste mine în mici fărâmături... Se poate; scosei mâna de sub învelitoare și căutai să mă încredințez... Nici o urmă zgrențuroasă!... Și totuși micile fărâmături nu încetau de a cădea peste mine din ce în ce mai des. O beldie mai îndrăzneață din fânul pe care mă culcasem mă înțepă, parcă, la ceafă; întorsei mâna, mă scărpinai și impresia înțepăturii dispăru. N-apucai bine să-mi așez mâna la locul ei sub învelitoare, și înțepături simții sub genunchi și pe la subțiori... Aproape în același timp, altele mă arseră în spate, pe piept și după ureche... Și ar fi trebuit să am o sută de unghii, spre a-mi putea apăra părțile atacate. Ca culme, simții pe lungul nasului și pe curmezișul frunții mele urma gâdilitoare a unui mers ușor și grăbit... "O călătorie pe nasul meu? Iată, în adevăr, ceva cu totul original", cugetai eu. Și nu mă dumeream, deocamdată, care să fi fost natura ființelor silfice37, ce lunecau atât de ideal pe căile fără de urmă ale frunții și ale nasului meu... Sării ars și aprinsei capătul de lumânare...

    Priveliștea ce se înfățișă ochilor mei îmi deșteptă în suflet și groaza, și admirația. Întreg peretele din preajma culcușului meu dispăruse sub negre și nesfârșite legiuni de ploșnițe late și pântecoase, care, în pas de voie, urcau la deal drumul bagdadiei; și, deoarece ploșnițele trebuie să fie mai vechi decât omenirea, mi-nchipui că meșteșugul și înțelepciunea lor războinică trebuie să fi slujit de noimă măiestritelor alcătuiri ale armatelor omenești. În adevăr, aproape de bagdadie, câțiva din ploșnițoii cei mai iscusiți erau trimiși în recunoaștere și, pipăind drumul, deschideau marșa neguroasei armate; în frunte și pe flancurile legiunilor se țineau alți ploșnițoi negri, grași și pântecoși, care păreau că se bucură de înalte grade ierarhice; iar duiumul armatei, în lungi, tăcute și negre șiruri, urca la deal încet și cu pas chibzuit; rezervele, care se țineau la urmă, erau alcătuite din tineretul blond și roșiatic al națiunii, înșiruit și el după vârstă, așa încât, la coada urdiei, furnica iute și neastâmpărat o sumedenie de ploșnițe mici cât gămălia boldului, prin a căror piele subțire transpira sângele roș și nemistuit încă, pe care-l supseseră cu o zi mai înainte. Ajunse la bagdadie și în dreptul poclăzii mele, ploșnițele, cu o neînchipuită iscusință, păreau că calculează perpendiculara și, cu o preciziune matematică, dându-și drumul de sus, cădeau drept peste învelișul meu. Numai atunci îmi putui da seamă de picăturile îndesate, ce căzuseră din pod asupra mea, și nu-mi rămase decât admirațiune pentru iscusința cu care acești mici, negri și crânceni dușmani de noapte știuse să lase drumul anevoios al culcușului meu de fân, pentru drumul strategic al bagdadiei... Oricum, umflai tarnița și poclada și ieșii afară... Iar "visătoarea nopții regină", care, în drumul său etern, plutea pe seninul adânc al cerurilor, avu de astă dată prilejul să mă privească, din înălțime, în haina pe care nimeni n-o poate lua omului din spate; iar câinele de gazdă, drept pe picioarele de dinainte, se uita la mine când cu un ochi, când cu altul, neputându-și da seama pentru ce-mi vânturam eu așa de deznădăjduit bulendrele în aer... Mă îmbrăcai și, de nu mi-ar fi fost gândul plin de ploșnițe, cine știe dacă nu m-aș fi apucat să fac mărturisiri de dragoste "reginei blonde a nopților", deoarece prea galeș și prea trist se uita la mine din înalta împărăție a umbrelor. Găsii însă mai nimerit să plănuiesc un loc unde să-mi pot sălășlui, pentru ce-mi mai rămânea din noapte, zvânturata mea persoană.

    — Măi Tărcuș sau Grivei, zisei, adresându-mă câinelui; fiindcă tu ești singura ființă din univers, care cunoști nefericirile mele din noaptea aceasta, fă bine, te rog, și-mi arată drumul spre vreo căpiță de fân oarecare, de vreme ce tu trebuie să ții un catastih în regulă de toate culcușurile mai călduroase din ograda stăpânilor tăi. Și blând îl netezii pe cap; iar el, scheunând ușor, dădu repede din coadă și părea că se silește să priceapă înțelesul vorbelor mele. Cum însă nu știam nici unul limba celuilalt, nu ne puturăm înțelege și căutai deci să ies singur din încurcătură. Mă îndreptai, așadar, spre un masiv rotund de umbră, care părea a fi o căpiță de fân. Nu mă înșelasem. Fără să mai stau pe gânduri, dădui brânci căpiței și-o răsturnai.

    — Ho, boală! auzii deodată strigând, de sub fânul răsturnat, un glas subțire și speriat.

    Și într-o clipă Axinia răsări drept în picioare în mijlocul vrafului de fân.

    — Ptiu! ucigă-te crucea; da aici ai fost, sfârleaza dracului?

    — Da 'neta ai fost? zise ea, scuturându-și repede de pe cap și de pe umeri fânul ce se acațase de ea; am chitit că-i vo boală de jită.

    — Bine, bine c-ai chitit, șopârlă nebotezată: acum însă fiindcă nu-s nici boală, nici jită, ia să-mpărțim căpița-n două și să dormim.

    — Da ghine, 'neata nu te-ai culcat înuntru?

    — Dinlăuntru înlăuntru m-am culcat eu; dar m-am răzgândit și, în loc să dorm cu ploșnițele în casă, mai bine dorm în fân afară, alăturea cu tine.

    Nu mântuisem încă de regulat noul meu culcuș și, când mă uitai, Axinia și dispăruse sub o pătură groasă de fân.

    — Fa Axinio, zisei eu culcându-mă și trăgând fânul peste mine, să nu cumva să horăiești că te-azvârl din fân de nu te zărești.

    Și fânul de peste Axinia tresări ușor sub mișcarea de echilibru, ce căuta să și-o ea pentru dormit.

    — Da ce? ai și adormit, diavol împelițat?

    Nici o mișcare, nici un răspuns...

    Nu răsărise încă soarele, când intrai în casă și aprinsei lumânarea. Tovarășul meu și cei doi flăcăuani dormeau încă duși, fără a se fi urnit de cum îi lăsasem de-cu-seară. Nu știu ce se va fi fost petrecut sub poclada tovarășului meu; în schimb însă, pe piepturile desfăcute ale celor doi flăcăuani și pe fețele lor aburite de somn, mii de ploșnițe negre și cu pântecele sătule stăteau nemișcate și mistuiau în tihnă cina lor de-cu-noapte. Când lumina le atinse ochii lor obosiți, poate de nesomn, începură a se urni încet și greoi și a se îndruma, într-o nesfârșită urdie neagră, către tăinuitele lor chilii de sub coșcoviturile lutului de pe pereți.

    — Hei! scumpul meu, zisei apucând pe tovarășul meu de un picior și trăgându-l jos; ia deșteaptă-te din somnul tău de veci, căci trâmbița Învierii a doua a sunat de mult.

    Se sculă pe jumătate, se frecă la ochi și, când văzu lumânarea:

    — D-apoi că doar n-a fi ieșit bunică-mea din groapă să horhăiesc eu pe dealuri cu noaptea-n cap.

    Și fără să mai zică ceva, se trânti furios înapoi, trase poclada pe el, se întoarse cu fața la perete și se pregăti din nou de dormit.

    — Te înșeli, scumpul meu, zisei smuncindu-i poclada de pe dânsul; bunică-ta a ieșit din groapă de mult, și cel ce judecă viii și morții a și trecut-o în ceata sfintelor capre de pe ceea lume; hai, scoală-te să plecăm.

    N-avu ce face. Cu o resignare de martir se sculă pe jumătate și rămase un moment ca buimac pe marginea patului cu picioarele jos.

    — Mă rog, zise el dezmeticindu-se și scărpinându-și cu dreapta iute și îndesat umărul stâng, mă rog, ce vra să zică asta?

    — Asta vra să zică, scumpul meu, că eu țin cu orice preț să mai rămână câteva, măcar, din picăturile sângelui tău și pentru negrii tăuni din fundul Tartarului, către care în curând vei păși.

    — Breeeee!... Da de dimineață a mai început a se-nvârti moara lui Tudoran cea pustie!...

    — Dimpotrivă, eu cred c-a început prea târziu; ia privește. Și apropiind lumânarea, arătai spre piepturile desfăcute și negre ale celor doi flăcăuani.

    Rămase ca trăsnit; apoi, iute și fără să mai zică ceva, o rupse de fugă pe uș-afară. Iar după câteva minute, dădui peste el, după casă, făcând ziua ceea ce eu făcusem noaptea... și tot în prezența lui Tărcuș.

    Axinia înșeuase caii, flăcăuanii se sculaseră și noi eram gata. Voii să plătesc ceva pentru găzduire.

    — Mulțumim d-neavoastră, zise flăcăuanul cel mai mare neprimind banii, să mergeți sănătoși și mai poftiți când v-iți întoarce.

    — Mulțumim dumneavoastră, flăcăilor, zisei eu încălecând; mai rămâneți sănătoși!

    — Să mergeți sănătoși, răspunseră amândoi într-un glas.

    Plecarăm.

    Dimineața era rece și o pătură groasă de rouă argintie acoperea împrejurimile verzi. O liniște și o tăcere solemnă stăpânea întreaga fire. Neguri albe se ridicau spre văzduhuri din văile depărtate și adânci; iar sub răceala aerului de noapte, respirația vie și călduroasă a apelor Negrei aburea iernatic, trăgând o brazdă sură de ceață mișcătoare între malurile ei curate de prund cu multe fețe.

    Tovarășul meu mergea zgribulit și cu gulerul de la venghercă ridicat peste urechi; Axinia, sprintenă ca o țarcă și împrospătată de răcoarea dimineții, de-abia atingea pământul cu pasu-i grăbit și ușor. Cât despre mine, potrivit felului meu, și adăpostit sub mantaua mea binecuvântată, dădusem frâu slobod ochilor și gândului spre a rătăci în sânul imensei nemărginiri aurite de intâile raze curate ale unui soare tânăr.

    Soarele era la prânz când ajunserăm în Panaci. Nu ne oprirăm aici, sub umbra unui fag de pe marginea drumului, decât spre a mai răsufla caii. Când fu soarele de-amiază, sosirăm în Neagra Șarului sau Dorna românească, ținta călătoriei noastre. Aici întâlnirăm pe Halunga.

    — Da...? zise Halunga văzându-ne; și restul întrebării îl înlocui prin cele câteva semne ale ochilor, ale sprâncenelor și ale degetului său cel cu inel de aur.

    Căci, în paranteză vorbind, Halunga era omul cel mai monosilabic din câți există pe pământ; la dânsul o silabă plătea cât o frază, și un semn al arătătorului său cu inel de aur cuprindea, de multe ori, întreaga lui gândire. Trebuia să fi trăit cu dânsul mult ca să-l înțelegi... Eu îl înțelegeam, căci trăisem mult cu dânsul.

    — De la Piatra peste munți, răspunsei aproape în același stil.

    — Hai!... și plecă înainte, făcându-ne semn să-l urmăm. Peste un pătrar de ceas furăm la prietenul nostru comun, un negustor din Piatra, așezat vremelnic în Șar. Trei zile stăturăm pe loc, și oricine își poate închipui că în aceste trei zile învățai de la Halunga tot rostul, toate chițibușurile și toate șiriclicurile plutăriei.

    Și fiindcă Halunga era acel care jucase hora Unirii în mijlocul Bistriței cu apa până la brâu, tot el acela care înființase în Piatra, cu Te-Deum-uri și aghesme, pitării și căsăpii naționale, tot el acela care pusese temeliile societății, tot naționale, de exploatare a pădurilor sub foarte naționalul nume de "Plutașul", — urmează deci că tot lui Halunga avea să i se întâmple o foarte hazlie, dar totuși foarte națională nenorocire.

    Era într-o duminică; și fiindcă locul de petrecere și de adunare în zile de sărbătoare e crâșma și, mai ales, fiindcă crâșmarul din Șar era român și nu jidan, urmează că, împins de curiozitate și îndemnat de Halunga, mersei și eu la crâșmă, desigur, nu pentru a bea, ci pentru a vedea adunată la un loc țărănimea muntelui.

    Și cine nu cunoștea pe Halunga în Șar!

    — Noroc bun, bade Filipe, zise Halunga intrând, urmat de mine, în crâșma plină de țărani.

    — Foarte mulțumim, domnule Halunga, răspunse crâșmarul, un român cu ochii mici și vicleni.

    Și Halunga, uitând de mine, se legă numaidecât în vorbă, când cu unul, când cu altul; iar eu, cu mâinile la spate și neștiind tocmai hotărât ce să fac cu persoana mea, schimbam piciorul de reazem când pe dreapta, când pe stânga, și căutam să-mi dau o înfățișare pe cât se poate mai puțin ridicolă; și oricât făceam eu pe importantul, totuși țăranii, deștepți și ironici cum sunt ei, mă trăgeau cu coada ochiului și-și căutau înainte de băut rachiul lor prost din pahare mari de vin... La un moment dat, ușa se umplu cu pântecele și pieptul unui fel de Goliat, care, intrând înăuntru și înaintând printre țărani, părea că înoată cu umerii în afară peste un furnicar de cămăși albe și de chimiruri late. Ras chiar atunci, cu musteața neagră și puternică, rumen la față, cu ochii negri, vioi și isteți, era tipul românului în floarea vârstei și a frumuseții... Acesta era vestitul Ilie Marcu, al căruia cal bea rachiu, rodea pastramă și cunoștea geografia amănunțită a muntelui mai bine decât un autor de cărți didactice; cel puțin calul lui Ilie Marcu ducea, necârmuit, pe stăpânul său la toate stânele, la toate cherestelele, la toate târlele, la toate primăriile și, mai ales, la toate crâșmele muntelui, cuvânt pentru care lua parte la toate campaniile geodezice și de triangulație.

    — Bună ziua, Marcule, îi zise Halunga, cum îl văzu intrând.

    — Foarte mulțumim, domnule Halunga, răspunse Marcu. Și o strângere de mână verde și românească se schimbă între amândoi. Această strângere de mână îi fu fatală lui Halunga.

    — Măi Filipe, zise Marcu crâșmarului, o ocă de rapciu.

    Până ce crâșmarul să aducă la îndeplinire porunca, Halunga mă făcu cunoscut lui Ilie Marcu. Aceeași strângere de mână și aceeași nenorocire mă pândea.

    Rachiul se aduse și trei pahare mari se umplură.

    — Ia poftiți, zise Marcu, dându-ne fiecăruia câte unul, și-ți cinsti câte-o țî' de rapciu.

    Și să te împingă păcatul să nu primești cinstea românului... Și bietul Halunga, care nu punea rachiu pe limba lui să-l fi tăiat, fu nevoit să ia paharul.

    — Bine-am găsit, Marcule, zisei ciocnind paharul cu el și cu Halunga.

    — Bine-ați venit, răspunse el; și dădu paharul de dușcă.

    Eu și Halunga ne mulțumirăm a ne muia buzele în rachiul din pahar, ca într-o adevărată infecție; dar Marcu nu înțelegea lucrurile astfel; cu "ia mă rog", cu "bine-ați venit", cu "bine-am găsit", și eu, și Halunga furăm siliți să golim paharele până la fund. Și în timp ce Ilie Marcu se părea că bea apă, nouă ni se părea că înghițim flăcări.

    Când mă uitai la Halunga, cât pe ce să mă bufnească râsul: roș ca un rac fiert, cu ochii bulbucați, strălucitori și înotând în lacrimi, părea că înghite o stamboală de jăratic; voia parcă să spună ceva, dar, din lapidar cum era, devenise cu totul monosilabic și, oricât de obișnuit eram cu crâmpeiele lui de cuvinte, mă simțeam, de astă dată, în neputință de a-i înțelege silabele despărțite prin reticențe; avea, parcă, aerul să-mi facă mie și lui Ilie Marcu o lecție de silabisire.

    Tocmai lucru mare nici eu nu plăteam, mai la urmă; totuși, mai tare decât Halunga, îmi păstram întrucâtva, victorios, perpendiculara persoanei mele pe pământul care mi se părea că se îmbătase și, într-un dans fantastic, se învârtea cu mine, cu Ilie Marcu, cu Halunga, cu țărani, cu tejghele, cu uși, cu ferești, cu pastrama de pe cuiele corzilor și cu un motan, ce dormea colac într-un colț, la picioarele unui sac cu făină.

    "Ce dracu, cugetam eu, cuprins de vârtejul rotațiunii universale, oare să fi scăpat de Ion Rusu numai ca să dau peste Ilie Marcu? Oare Dumnezeu n-a avut altă grijă decât să umple văile munților săi cu mustăți, cu șipuri cu rachiu și cu stomacuri de tinichea?"

    Și în ciuda și în dezgustul meu pentru toate crâșmele naționale cu rachiu patriotic, îmi venea să iau pe Halunga de picioare și să dau în capul lui Ilie Marcu; găsii însă mai nimerit să-l apuc cam de după spate și să ies cu dânsul afară, spre marea indignare a lui Ilie Marcu, care băgă de seamă, în cele din urmă, că-și pusese boii în plug cu niște netrebnici. Trebnici sau netrebnici, lăsarăm pe Ilie Marcu la crâșmă cu părerea lui cu tot; iar noi, cam pe două drumuri, ne îndreptarăm spre casă.

    Cum ajunserăm acasă, gazda noastră, o târgoveață foarte drăguță, ne legă la cap cu câte o grimea38 albă muiată în apă rece și porunci să ni se dea câte o cafea neagră fără zahăr. Un somn de câteva ceasuri ne readuse la starea de mai înainte. A doua zi trebuia să plecăm, și tovarășul meu a cărui deviză era "Non bis in idem"39 se puse cu picioarele în prag și declară că, cu nici un preț, nu se mai întoarce pe unde venise.

    Eu însumi, de altmintrelea, aș fi dorit să mă întorc pe plută. Timpul însă fiind secetos, Bistrița trebuia să fie mică și drumul pe apă, prin urmare, greu și primejdios. Totuși, față cu hotărârea nestrămutatului meu tovarăș, trebui să înclin pentru drumul pe apă; dar fiindcă de la Dorna nu merserăm niciodată cu pluta pân'la Piatra, cerui oarecare lămuriri de la Halunga în privința greutăților și primejdiilor ce le-aș fi putut întâmpina.

    — Hm! făcu el după un moment de cugetare... greu... la Colțul Acrei... apă mică... Hm... pe Clește, nu... la Chei... la Toance.

    Și deși înțelegeam perfect ceea ce voia să-mi spună Halunga, totuși el, în dorința lui de a nu lăsa nimic nelămurit în mintea mea, scoase basmaua din buzunar, o răsuci într-un ciuciulete pe care-l întinse în toată lungimea lui pe masa din mijlocul casei, și:

    — Neagra Șarului, arătă el, străbătând toată lungimea ciuciuletelui de basma cu arătătorul lui cel cu inel de aur.

    Scoase din buzunar un carnet și-l puse perpendicular pe capătul de la vale al basmalei răsucite, mai adăugând la lungimea carnetului său și lungimea unui creion.

    — Bistrița, zise el, așezându-le frumos și în linie dreaptă, cu degetele-i albe și iuți de scamator.

    Și până ce să-mi răsucesc eu musteața, zâmbind față de chipul intuitiv cu care Halunga se silea să vâre în capul meu firea lucrurilor, până ce să-mi pun mâinile la spate și să mă dau aproape de masă, prefăcându-mă că urmăresc lămuririle date de el cu mare băgare de seamă, Halunga își smulse din picioare botinele și colțunii.

    — Colțul Acrei, zise el, așezând curmeziș, în raport cu vârful creionului, unul din colțuni. He, hei!... trebuie plutaș; pe Clește... te duci.

    Și celălalt colțun, întins în linie dreaptă, arăta o parte din mersul drept și slobod de orice primejdie al Bistriței...

    — La Chei... continuă el, așezând la capătul colțunului din urmă amândouă botinele paralel una lângă alta și lăsând între ele un spațiu îngust... numai de-amiază se vede soarele.

    Iar la o mică depărtare de vârful botinelor și drept înainte își puse pălăria.

    — Toancele... iac-așa... iac-așa... zise el frământând aerul cu mâinile spre a-mi arăta cum adică fierbe, se sfarmă și se pulverizează apa în lupta sa cu stâncile crescute din pământ până peste luciul ei.

    Și înhățându-mi fără veste pălăria din mână...

    — Aici-s Chetroșii, zise el așezând-o la locul cuvenit.

    Înhățai și eu de pe pat mantaua mea cea mare și, trecând iute la spatele lui Halunga, i-o aruncai în cap, îl înfășurai repede în ea și îl cuprinsei puternic în brațe...

    — Săriți! Oameni buni, săriți că s-a înecat Halunga! începui eu a striga câtu-mi lua gura, cutreierând odaia cu el în brațe.

    — Mă... Mă... Mă... nebunule, îl auzeam strigând de sub manta cu glas răgușit.

    — Săriți! continuai eu și mai tare, neslăbindu-l din brațe.

    Deodată ușa se deschise și drăguța noastră gazdă năvăli repede în odaie.

    — Da ce e? Ce s-a întâmplat? întrebă ea speriată.

    — Săriți! că s-a înecat Halunga.

    — Da?

    Și un hohot de râs o apucă, când văzu ivindu-se de sub manta picioarele goale ale lui Halunga.

    — Mă nebunule!... zise Halunga, când scăpă de sub manta cu părul vâlvoi... Mă nebunule!

    Și repezindu-mă la masă, începui a lua iute și pe rând lucrurile de pe ea și a le trânti de pământ la picioarele gazdei noastre, care-și ștergea cu batista lacrimile râsului.

    — Na, ziceam eu la fiecare trântitură. Na! iaca Colțul Acrei, iaca Toancele, iaca Cheile Bistriței; cât despre Chetroși, care erau închipuiți prin pălăria mea, îi lăsai în pace, aninându-i în cui.

    — Da bine, ce-ați pățit, creștinii lui Dumnezeu? întrebă încă o dată gazda noastră, cu fața înflorită de râs.

    — Mă nebunule... repetă Halunga... și, culegându-și lucrurile de pe jos, se puse pe un scaun și începu să se încalțe...

    A doua zi, suindu-ne pe plută, plecarăm la Piatra.

    Note

    1. Venghercă - tunică

    2. Ogheal — plapumă.

    3. Marchidan — negustor ambulant de mărunțișuri.

    4. Jitărie — bariera unui sat.

    5. Ciritei — tufiș de copăcei.

    6. Smid, smidă — desiș format din copaci tineri sau din tufe de spini, de zmeură etc.

    7. Medean — loc viran, bătătură.

    8. Paragrafisit — învechit, uscat.

    9. Camilafcă — potcap.

    10. Autodafe — ardere pe rug la care erau condamnați, în timpul inchiziției, cei socotiți eretici.

    11. Pe-aici e drumul spre locul durerilor (D a n t e , Infernul) (trad. autorului, ital.).

    12. Ermit — pustnic, sihastru.

    13. Cele repetate de două ori plac lui D-zeu (Horațiu, Arta poetică). (trad. autorului, lat.)

    14. Hoher — hingher, călău.

    15. Mitrică, metrică — registrul stării civile.

    16. Și trimise somnul asupra lui Adam (lat.).

    17. Sibarit — persoană care trăiește în lux, lene și desfrâu.

    18. A face la cocardă — pedeapsă în vechea armată.[\FN] și să steie smirna înaintea unui galon de fir. Cred, cu toate acestea, că o să ajungem undeva, dar pe înserate; se poate chiar să n-avem acest noroc; atunci aș fi de părere să coborâm în cea mai apropiată vale unde să găsim, cel puțin, cu ce înjgheba un foc, spre a ne apăra pielea împotriva acestor înghețate sărutări ale vântului.

    — Se vede că d-ta ești alcătuit numai din piele; pe mine însă m-a înzestrat D-zeu și cu stomac.

    — Felicitările mele, scumpul meu, pentru acest dar prețios, de care trebuie să fii foarte mândru, mai ales în timpul de față. Află însă că nu se vorbește de foame acolo unde n-ai ce mânca; nu pierde totuși nădejdea... Bunul D-zeu al părinților tăi a umplut cu apă limpede și rece vinele munților săi și a semănat cu îmbelșugare tot soiul de ciuperci în calea drumețului flămând... Ce păcat că jirul nu e copt; jirul... O! jirul!...

    — Te rog, zise el întrerupându-mă, n-am chef și nici nu mă simt în stare să ascult, la vremea asta și pe vârful Hălăucei, apologia jirului; păstreaz-o pentru dumneata sau măcar pentru vremuri mai bune.

    — Îmi pare rău, scumpa mea scrumbie cugetătoare, că tocmai la jir te-ai supărat, deși sunt încredințat că de-ai scurma în străvechea ta genealogie, ai găsi neapărat și vreun mistreț printre iluștrii tăi strămoși; mai mult încă, s-ar putea prea ușor...

    — Mă rog, zise tovarășul meu tăindu-mi vorba, auzit-ai vreodată de moara lui Tudoran cea pustie?

    — Nu; dar ce e cu moara lui Tudoran cea pustie?

    — Și de bătea, de nu bătea vânt, ea tot se învârtea.

    — Foarte bine! Iată o moară plină de înțelepciune și de mare folos pentru netrebnici ca tine; căci de când moara aceasta se învârtește, bag de seamă că dinții nu-ți mai clănțănesc, ba mi se pare că chiar nasul tău și-a mai venit în fire și, deocamdată, n-ar mai putea îndeplini cu cinste însărcinarea de ciuhă pentru speriat vrăbiile în vreo țarină de mălai...

    Și gura ținea de vorbă pe stomac, care-și uita de foame.

    Soarele călca acum pe hotarele dintre amurgul nostru și zorile altor lumi; iar lumina razelor lui nu mai poleia decât cele mai înalte piscuri ale munților, care se desfășurau sub picioarele noastre. Pe stânga, Ceahlăul, cu nenumăratele sale turnuri de stânci, săpate pe adâncul cerului, se înălța în aer ca un fantastic castel de aur zidit de mâna fermecată a vreunui vrăjitor din povești. Vântul nu mai sufla și glasul răgușit al ierburilor aspre și sălbatice amuțise; o solemnă tăcere domnea în cer și pe pământ; numai zgomotul surd al pașilor noștri tulbura în cadență această tăcere. S-ar fi zis că noi singuri mai respiram în mijlocul acestei lumi răsărite ca prin minune sub puternicul fiat[FN]Fiat lux! — Să se facă lumină!

    19. Comarnic — poliță, scândură sau leasă de nuiele pe care, la stână, se pune cașul la uscat.

    20. Checheriță, chicheriță — insectă care trăiește pe pielea oilor.

    21. Prujituri — glume; aici cu înțelesul de vorbe goale.

    22. A chiti — a crede.

    23. Vindereu — numele unei specii de șoimi mici.

    24. Heteroclit — diferit.

    25. Bărbânță — vas făcut din doage de lemn, în care se păstrează lapte și brânzeturi.

    26. A meremetiși — a drege.

    27. Cu stomacul plin (lat.)

    28. Stamboală — baniță.

    29. Raghilă — darac, instrument cu dinți de fier pentru pieptănat fuioarele de cânepă.

    30. Podele — tavan.

    31. Ialoviță — vacă mare și grasă.

    32. A pruji — a glumi.

    33. Baghiță, babiță — boală de care pătimesc copiii mici.

    34. Storăș — străjer, paznic.

    35. Viermii (reg.)

    36. Sfeșnic.

    37. Silf — personaj din mitologia popoarelor celtice și germanice, care întruchipă, împreună cu silfida, elementul aerului.

    38. Grimea — basma.

    39. Nu de două ori pentru același lucru.




    DE ASEMENEA ÎN SECŢIUNEA CALISTRAT HOGAŞ

    De astă dată, mă hotărâi să plec călare şi, fiindcă era asupra iarmarocului de la Duminica Mare, rugai pe prietenul meu Tasache Crăcăuanu, cel mai vestit hipolog sau, mai bine zis, geambaş de pe vremuri, să-mi închipuie un cal potrivit pungii mele şi ţintei ce urmăream. Astfel, spre seara mai sus-pomenitei sfinte duminici, numai ce-l văd pe Tasache al meu intrând în ogradă şi ducând de dârlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoinţă ai fi putut-o lua drept cal.
    1848 — La 19 aprilie s-a nascut Calistrat Hogaş la Tecuci, in familia protopopului Gh. Dimitriu si a Marioarei (nascuta Stanciu).
    — Ei, cum ţi se pare Nectarie? mă întrebă Grigoriţă, tovarăşul meu de drum, pe când scoboram dealul Bisericanilor, spre Viişoara. — Cum să mi se pară?... Un om de toată isprava, da nu-nţeleg, ce minte la dânsul să se călugărească? Un om în puterea vârstei, frumos în puterea cuvântului, voinic, fără nici un beteşug şi, mai presus de toate, cu o fire aşa de veselă şi de deschisă, nu pricep cum de i-a trăsnit prin gând să-şi puie capul sub comanac?
    Publicitate

    DE ASEMENEA ÎN SECŢIUNEA CULTURĂ:

    © 1991-2014 The Titi Tudorancea Bulletin | Titi Tudorancea® este Marcă Înregistrată | Condiţii de utilizare