Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Calistrat Hogaş

    La Pângăraţi


    — Ei, cum ţi se pare Nectarie? mă întrebă Grigoriţă, tovarăşul meu de drum, pe când scoboram dealul Bisericanilor, spre Viişoara.

    — Cum să mi se pară?... Un om de toată isprava, da nu-nţeleg, ce minte la dânsul să se călugărească? Un om în puterea vârstei, frumos în puterea cuvântului, voinic, fără nici un beteşug şi, mai presus de toate, cu o fire aşa de veselă şi de deschisă, nu pricep cum de i-a trăsnit prin gând să-şi puie capul sub comanac?

    — Ei, cum!... Dragostea bre, dragostea, pârdalnica de dragoste, mânca-o-ar cânii!... răspunse Grigoriţă cu ciudă oarecum şi cu parapon.

    — Cum dragostea?...

    — Cum!... iac-aşa; or fi vreo zece ani, a-ndrăgit o fată frumoasă din Huşi, şi-au jurat credinţă veşnică unul altuia, fata a murit, el s-a ţinut de cuvânt şi s-a călugărit.

    — Da?... Ei bine, atunci, măi Grigoriţă, eu sunt de părere ca toţi cei ce juruiesc credinţă veşnică fetelor să rămână stingheri; căci, mai la urma, numai aşa cred eu că pot ajunge să facă ei nişte borşuri cu fasole şi cu sfecle aşa de minunate... Nu, zău, ia spune drept, mă Grigoriţă, mai mâncat-ai tu de când eşti un borş aşa de straşnic ca cel făcut de părintele Nectarie Luşcanu?

    — Mă miram eu să nu-ţi dai în petec, răspunse el indignat.

    — Şi iată pentru ce nădăjduiesc, aşadar continuai eu, trecând peste indignarea lui, să mânânc şi la tine foarte curând cel mai teribil borş cu fasole de pe faţa pământului, deoarece, pe cât am aflat, prea juri şi tu credinţă nestrămutată celor garduri cu zăbrele de prin cea Precistă.

    Grigoriţă se uită furios la mine, se înroşi pănă-n vârful urechilor, dădu să zică ceva şi nu zise nimic.

    Când ajunserăm devale, stăturăm un minut să ne gândim.

    — Ştii ce una, măi Grigoriţă? zisei eu; tot mai este pănă-în sară; hai să mergem încaltea şi la Pângăraţi; mânem acolo peste noapte şi, mâni pe la o vreme, suntem înapoi la Piatra.

    — Să mergem, da drept ţi-oi spune, când mă gândesc să dau ochii cu Stratonic, mai-mai că mi se taie pofta de Pângăraţi.

    — Am auzit şi eu ce-i drept, că Stratonic, egumenul de la Pângăraţi, e un călugăr zgârcit şi hursuz, dar, mai la urmă, ce avem noi cu zgârcenia, cu hursuzlucul şi cu toată mutra lui popa Stratonic? Eu vrau să văd Pângăraţii şi-atâta tot.

    — Atunci să mergem: da de l-om găsi pe Vavila în toane bune, apoi să ştii că trei zile nu ne mai urnim din Pângăraţi.

    — Da ce mâncare-i Vavila tău, măi Grigoriţă?

    — Vavila-i cămăraşul mânăstirii, el învârteşte toate şi pe Stratonic pe deasupra. Când se mânie Vavila, Stratonic, oricât îi el de hursuz şi de amarnic, tace chitic şi nici nu crâcneşte; şi-l duce Vavila de nas pe Stratonic, cum îi trăsneşte lui prin cap.

    — Trebuie să fie un drac la mijloc, măi Grigoriţă, ca nu prea se lasă ei, călugării, aşa de lesne să fie duşi de nas de oricine.

    — Apoi dă... spun gurile rele că mama lui Vavila era o femeie al dracului de frumoasă şi de sprâncenată, pe când Stratonic era tânăr... mai ştii?... Oricum însă, vorba ta, un drac trebuie să fie la mijloc.

    — Dacă-i vorba pe aşijderea, măi Grigoriţă, apoi să ştii că trei zile şi trei nopţi nu ne mai urnim din Pângăraţi; ş-apoi vorba ceea, nici acasă nu-i de coasă.

    Tăiarăm peste podul, de la Viişoara, cotirăm la dreapta şi apucarăm drumul mare ce duce spre Pângăraţi, şi de-a-colo mai departe, printre munţi, până la Prisacani la graniţa ungurească.

    Soarele de-abia scăpătase după-amiază şi căldura unei arzătoare zile de Cuptor era în toiul ei; un vânt însă uşor, ce veşnic suflă dinspre apus şi umple cu răcoare vane largi ale Bistriţei, precumpănea arşiţa ucigătoare a aerului înflăcărat şi ne dădea putinţa de a merge, sprinteni încă şi scutiţi de sudoare, prin noianul de foc al văzduhului aprins. De după perdeaua înaltă de brazi, Bisericanii, pe care îi părăsisem, se iveau pe dreapta în răstimpuri privirilor noastre, cu turnurile lor scânteietoare de lumină şi cu cingătoarea lor puternică de ziduri albe; pe stânga, largul văii gemea sub belşugul greu al sămănăturilor, ce se legănau în valuri verzi, înflorite sau aurii, sub suflarea dămoală a vântului de vară; mai departe, zarea înaltă era închisă de coamele neclintite ale munţilor negurii din miazăzi. Drumul neted şi larg se desfăşura înaintea noastră gălbiu şi lung, iar pe alocurea, câte un picior de munte mai îndrăzneţ îi dădea parcă un ghiont, îi frângea în două, şi drumul murea în desişul negru-verde a doi munţi parcă împreunaţi. De la o vreme, însuşi vântul fu biruit de arşiţa covârşitoare a zilei, şi adierea lui răcoroasă se schimbă într-o răsuflare de flăcări ce părea că izvorăşte necurmat pe gâturile de văi largi ale munţilor învăpăiaţi. Tăiarăm la dreapta prin huceaguri şi, la o cotitură mai iargă, unde Bistriţa, obosită oarecum de iuţala mersului ei şi adunată în genune, se odihneşte o clipă pe o aşezătură mai revărsată a patului său, intrarăm în apă. Plute lungi de dulapi noi lunecau mai iute decât apa, la răstimpuri rari, în preajma noastră, iar bărbatul cârmaci şi nevasta dălcăuş, înfipţi parcă în plută pe picioare vânjoase, stăteau drept şi neclintiţi, cu mânile încleştate pe boldul cârmei, gata să tragă când la „câmp“, când la „pădure“, spre a se împotrivi ademenirii apelor viclene, care-i târa spre vaduri primejdioase... şi mânaţi de repejunea şivoiului râdeau în goană cu chipurile lor încremenite pânza deasă a pădurilor, ş-apoi se mistuiau la vale şi fără urmă, cu plută cu tot, pe luciul depărtat al apelor.

    Ieşirăm din apă şi ne urmarăm drumul.

    De la o vreme, Pângăraţii începură a se zări pe sprânceana pleşuvă şi înaltă a unui deal de pe dreapta, şi, dacă turnurile bisericii nu şi-ar fi ridicat în aer crucile lor scânteietoare, ai fi luat această mânăstire drept unul din acele castele medievale zidite la locuri tari spre înlâmpinarea restriştelor de tot soiul a vremurilor de atunci. Atât de înalt, de puternic şi de neclintit e brâul de ziduri ce încinge locaşul sfânt al lui vodă Lăpuşneanu.

    Când soarele sta să apună, cotirăm la dreapta pe drumul de ţară ce duce spre Pângăraţi, şi nu scăpătase încă după piscurile păduroase ale munţilor Străjii când, obosiţi de drum şi colbăiţi, intrarăm înăluntrul mânăstirii prin poarta înaltă de stejar ferecat, sprijinită pe puternice ţiţini de fier şi deschisă în toată lărgimea celor două laturi uriaşe ale sale.

    Eu vedeam Pângăraţii pentru întâia oară, tovarăşul meu însă îi cunoştea bine, şi cu atât mai bine îi cunoştea, cu cât mai toate mânăstirile mari sunt croite aproape pe acelaşi plan de gospodărie; iar Grigoriţă care, în copilăria lui, fusese crescut la mânăstirea Vorona sub privigherea dichiului Ghenadie, naintaş, mai târziu, în egumenie lui Nichita, la mânăstirea Bistriţa, urma deci să cunoască şi el, din teorie cel puţin, cotloanele multe şi mărunte ale Pângăraţilor. Astfel nu fui deloc mirat când, sub cârmuirea lui, mă trezii de-a dreptul la arhondaric. Sala întinsă şi pustie, an care intrarăm deocamdată, răsună a sec sub paşii noştri; uşile cafenii ale încăperilor se înşiruiau posomorâte şi înalt tăiate în privazurile de păreţi albi ale amânduror laturilor intrării largi şi nici o suflare omenească nu se părea că le însufleţeşte... Tuşirăm puternic fără să avem nevoie şi cineva ne răspunse la fel de prin tuspatru unghiurile depărtate ale bagdadiei... Grigoriţă era pe punctul de a pleca să caute pe cineva, când o uşă lăturalnică se deschise şi chenarul ei se umplu cu înfăţişarea neagră, păroasă şi zburlită a unui călugăr nalt şi plin de pântece...

    — Blagosloveşte, părinte Varsanufie, auzii pe tovarăşul meu zicând.

    — Domnul! răspunse călugărul cu glas răguşit şi gros; şi, de sub nişte sprâncene puternic zburlite şi colţuroase, aruncă repede spre mine şi peziş o coadă de ochi întunecată.

    Privii lung şi mirat pe acest călugăr care, nitam-nisam, se uita chiorâş la mine, şi care, de altmintrelea, îşi îndreptăţea pe deplin numele-i tot aşa de zburlit ca şi dânsul, nume ce aducea mai degrabă a un strănutat de capră răpciugoasă decât a nume omenesc,

    Ce potriveală! exclamai eu în gând, ca răspuns la coada de ochi a părintelui Varsanufie.

    Totuşi, cu îndemânarea unei vechi obicinuinţi, călugărul desprinse de la cingătoarea-i îngustă de pele unsuroasă un smoc de chei lustruite şi lungi, puse mâna, fără alegere, pe cea trebuitoare, o vârâ iute şi fără potriveală în broasca unei uşi, şi ni se deschise o odaie încăpătoare şi luminoasă, cu două paturi curat aşternute cu saltele de pistră şi măcaturi de cit gros şi înflorit; o masă albâie brad, între paturi, două scaune de lemn la cele două capete ale mesei, într-un colţ un dulăpior grosolan de stejar, un lighean de alamă şi cu ibric la fel, un prosop aninat într-un cui bătut după uşă — alcătuiau îmbrăcămintea simplă, dar îndestulătoare, a odăii.

    — Şi acum, întrebarăm noi, după ce ne puserăm pălăriile pe masă şi beţele prin colţuri, cum am face noi, părinte Varsanufie, să vedem pe cuvioşia sa, părintele egumen? Am voi să căpătăm de la sf. sa blagoslevenia pentru mas noaptea asta în mânăstire, fiindcă-i târziu şi nu ne mai putem întoarce la oraş.

    — Apoi l-îţi găsi d-voastră la stăreţie, domnule Grigoriţă, dacă n-a fi plecat la târg.

    — Da dac-a fi plecat la târg, întrebai eu amestecându-mă în vorbă, de la cine cerem noi blogoslovenie de casă si masă în mânăstire pentru noaptea asta, părinte Varsanufie?

    — Apoi îţi găsi d-voastră pe părintele Vavila, răspunse scurt cu glasu-i gros şi răguşit.

    Şi cu aceeaşi coadă de ochi pezişă şi întunecată mă privi părintele Varsanufie de sub aceleaşi sprâncene puternic zburlite şi înalt colţuroase.

    Nici atunci şi nici mai târziu n-am putut pricepe duşmănoasa coadă de ochi a părintelui Varsanufie.

    Scuturarăm, pe cât cu putinţă, cu mânile în loc de perie, colbul de pe noi, dădurăm de două-trei ori cu apă race pe faţă, trecurăm prin păr. în loc de peptene toate cele zece degete resfirate ale amânduror mânilor noastre, şi ne găsirăm, astfel, în starea cea mai potrivită spre a ne înfăţişa înaintea preacuvioşiei-sale părintelui Stratonic, stareţul mânăstirii.

    Grigoriţă al meu, pe lângă toate cotloanele sfintelor locaşuri, cunoştea şi toate sfintele cotloane ale vieţii şi regulelor călugăreşti.

    Astfel scoborârăm o scară, urcarăm alta, cotigirăm prin câteva săli singuratece şi largi, străbăturăm toată lungimea unui cerdac de la al doilea rând, cotirăm la dreapta prin alt cerdac, ce făcea unghi ca cel întăi, şi ajunserăm la stăreţie. Un băieţaş frumos, ca de doisprezece ani, îmbrăcat foarte curat ţărăneşte, ne ieşi înainte şi ne întrebă ce poftim.

    — Cuvioşia-sa, părintele stareţ, a fi acasă? întrebă Grigoriţâ.

    — Acasă, da-ţi mai aştepta d-voastră oleacă, păn-a sfârşi sfinţia-sa rugăciunea, răspunse el.

    Şi, poftindu-ne să stăm păn-atunci pe o bancă ce se afla în cerdac, intră înlăuntru.

    — Da' ce rugăciune, măi Grigoriţă, la vremea asta? întrebai eu.

    — Da' n-auzi că toacă de vecernie? Şi stareţul, când nu să duce la biserică, îşi face rugăciunea acasă.

    Peste câteva minute, băieţaşul ne pofti la părintele stareţ.

    — Blagosloveşte, preacuvioase, zise Grigoriţă cu glas râdicat dar totuşi foarte cuviincios, fără a bate în uşă; şi, ţinându-se drept dinaintea intrării, aştepta să-i vină blagoslovenia dinlăuntru.

    Un mornăit gros ce aducea totuşi a glas omenesc străbătu dinlăuntru pană la noi; era blagoslovenia de intrare.

    Intrarăm.

    Preacuviosul Stratonic, răsturnat cam pe-o parte şi râzămat pe o pernă de catifea vişinie, stătea în fundul odăii pe un divan larg şi îndemănos, îmbrăcat cu o adamască roşie împodobită cu flori răsărite şi mari de matasă albastra: dreapta-i atârna molatec în afară de marginea divanului, iar degetele-i scurte, albe şi grăsulii rosteau alene un şirag de metanii lungi cu boabe mari şi scumpe de chilimbar limpede şi gălbiu. Cuviosul Stratonic nu era un om urât, sau, cel puţin, trebuia să fi fost frumos în zilele lui; şi dacă firea nu-i dăduse cine ştie ce statură înaltă şi puternică, şi dacă traiul ticnit al sfântului său cin’ îl înzestrase cu un adevărat pântece de egumen, apoi aceasta nu însemna că toate mamele sprâncenate ale tuturor Vavililor nu se vor fi dat roabe ochilor lui negri cu priviri ascuţite, scânteietoare şi pline de patimi lumeşti... Un păr îmbelşugat ce bătea în cărunt îi acoperea capul, iar din privazul la fel al barbei şi musteţilor lui stufoase răsărea brusnat faţa-i rotundă, rumănă şi grăsulie... Cu năpaste să-i fi dat cincizeci de ani.

    — Sărutăm dreapta, preacuvioase, zise Grigoriţă de departe, cu o evlavioasă mlădiere de glas potrivită împrejurării; şi cu mers lin de şopârlă şi cu încovoiurea de mijloc reglementară, se apropie smerit de divanul prea-cuvioşiei-sale.

    — Mulţămesc, răspunse el, fără a se urni de cum stătea răsturnat, şi-i întinse, spre sărutare, dosul rotund al mânii sale albe şi grăsulii cu metanii cu tot,

    Grigoriţă îi sărută mâna.

    — Da dumnealui?... întrebă el cu glas aspru, arătând înspre mine.

    — Domnul X, un prietin al meu.

    — Domnul X?... A!... Da... Pe dumnealui îl cunosc din nume; îmi spunea cineva despre dumnealui că era cât pe ce să fie pus la închisoare din pricina amestecului în-tr-o daraveră a unor răzăşi de la Dorna, care nu-l privea; adevărat-îi, tinere?

    — Adevărat, prea cuvioase.

    — Avea dreptate prefectul, după cum îmi spunea, zise el întinzându-mi spre sărutare acelaşi dos de mână grăsulie cu metanii cu tot; avea dreptate... D-voastră, tineretul de azi, cu capul aprins cum sunteţi, vă amestecaţi şi unde trebuie şi unde nu trebuie... Avea dreptate...

    — Vedeţi, prea cuvioase...

    — Şi altăceva ce mi-ţi mai spune? zise el tăindu-mi vorba; ia şedeţi. Veniţi de la Piatra?

    — Din Piatra am plecat ieri; astăzi venim de la Bisericani, răspunse Grigoriţă.

    — A!... da... de la Nectarie! Ce mai face el? Tot cu tiutiun iaca şi cu ţigareta lui cea de chilimbar de optzeci de galbeni îşi trece el vremea?

    Nectarie avea, în adevăr, o astfel de ţigaretă, cumpărată ieftin de la un mezat, la care se vânduse averea unui mare boier scăpătat.

    — De treabă om Nectarie, urmă cuviosul Stratonic, păcat numai că nu-i de călugăr, încheie el cu răutate, rostind mai repede şirul metaniilor sale de chilimbar...

    Ceva se răzvrăti în mine... O privire însă a lui Grigoriţă mă făcu să dau altă întorsătură răspunsului de indignare ce simţeam că-mi stă pe vârful limbii.

    — Doamne, preacuvioase, întâmpinai eu, când aţi şti preacuvioşia-voastră ce minunat borş cu fasole şi cu sfecle îşi pregăteşte singur pentru masa sa luxoasă părintele Nectarie!... Cu câtâ măestrie îşi croieşte şi îşi coase tot el singur rasa şi antereiele sale! Cât de blând şi de cuviincios întâmpină fără deosebire pe toată lumea ce vizitează Bisericanii! şi, mai presus de toate, câte milostenii împarte el pe la nevoiaşi, fără ca stânga să ştie ce face dreapta sa!...

    — Făţărnicie, tinere, făţărnicie... doar eu îl cunosc de când se juca în durligi pe malul Bahluiului cu băieţii de ţigan... şi uite-l astăzi egumen la Bisericani... Borş cu fasole!... Ei, tinere, borş cu fasole pe faţă şi curcani fripţi pe dindos!... Milostenie! A fi făcând, că are de unde... ş-apoi cum să nu facă? Câte vădane tinere şi câte fete orfane nu sunt pe meleagurile aistea! şi ce ţi-a mai dat Nectarie, tinere, la masă, afară de borş cu fasole? mă întrebă Stratonic zâmbind cu ironie.

    — Vărzări cu ceapă, prăjite în undelemn, preacuvioase, foarte bune şi tot de dânsul făcute...

    — Şi ceva vinişor?...

    — Apă race de la cişmea, de asemenea foarte bună, numai cât lăsată de la D-zeu...

    — Te miră că n-a făcut tot el singur şi apa... şi de-aici încotro? întrebă el, schimbând vorba şi întorcând privirea spre Grigoriţă.

    — înapoi la Piatra.

    — O să mâneţi aici?

    — Cu blagoslovenia prea cuvioşiei voastre... miorlăi Grigoriţă cu smerenia şi ipocrizia cuvenită. Stratonic bătu din palme în semn de chemare, şi băieţaşul cel de doisprezece ani răsări ca din pământ... aşa de lin şi de nesimţit deschisese el uşa şi intrase înlăuntru!

    — Ia vezi să deschidă Varsanufie o odaie pentru dumnealor. Şi Glicherie să vie încoace, porunci el scurt, gros şi posomorât. Dacă sunteţi osteniţi, urmă el adresându-se cătră noi, puteţi merge în odaia d-voastră, am dat poroncă să fiţi îndestulaţi cu de toate pană mâni dimineaţă...

    Ieşirăm.

    — Bine, bre, ai înnebunit? îmi zise Grigoriţă. S-a mâniet călugăru şi-o să mâncăm în ia' sară numai pâne cu apă.

    — Ia te cărăbăneşte de aici cu câlugăru tău cu tot, şopârlă mânăstirească; tu socoţi că eu am învăţat la dichiul Ghenadie toate făţăriile călugăreşti, cum le-ai învăţat tu; îmi pare rău c-a prins de veste ia timp şi-a schimbat vorba, că i-aş fi tras o soponeală!...

    — Mă, tu eşti nebun...

    — Ia marş de-aici!

    Ajunserăm la arhondaric.

    Peste câteva minute ne călca şi Glicherie din urmă.

    Nu ştiu cum se făcea, dat în această mânăstire toate numele se potriveau cu omul lor, Varsanufie, spre pildă, era hursuz şi zburlit: Glicherie, în schimb, era pur şi simplu lipicios... Mierea, untul, zahărul, grăsimea, dulceţile şi toate lucrurile unsuroase şi dulci, pe care le mânuia el zilnic şi de multă vreme, ca arhondar ce se găsea, împărtăşise fiecare dintre ele câte ceva din firea lor. întregii înfăţişări cleioase a cuviosului Glicherie. Limba, când vorbea, cu greu parcă i se desprindea de cerul gurii, şi ai îi zis, nu că vorbeşte, dar că descleie. mai degrabă, fiece cuvânt ce pleoscăia sub truda anevoiasă a dezlipirii... Pletele-i negre îi cădeau pe spete unsuroase şi lungi şi tot aşa i se prelingea pe pept şi-i ţâşnea în lături barba-i tot lungă şi neatinsă de peptene; iar din privazul ei negru şi spăriat, răsărea strâmtă, boţită şi bugedă faţa cuviosului Glicherie, acoperită de o gălbineală lucioasă, umedă şi grasă... Pe pept şi pe la şolduri, rasa-i oablă de şiac slujise, pe cât se părea, în toate împrejurările de ştergar minilor sale şi se schimbase, pe la locurile amintite, într-un soi de teletin cu lustru, scorojit şi negru... Comanacul cam pe ceafa şi fruntea-i lăsată de izbelişte se sileau să dovedească graba veşnică, în care se găsea cuviosul Glicherie, după trebile multe şi far’ de răgaz ale însărcinării sale de achondar; de aceea iute întră, iute ieşea, şi tot iute se mişca în toate părţile... iar când această grabă se mai amesteca şi cu belteaua gurii sale, apoi în loc de vorbă te trezeai c-o oală de sarmale ce forfotea şi... mai înţelege-te în vorbă după aceea cu cuviosul Glicherie, dacă-ţi dădea mâna!...

    — Da d-voastră îţi sta la masă acu, ori mai pe urmă? descleie el în grabă şi cum putu, intrând iute în odaia noastră şi înclinându-se uşor cu mânile la pept,

    — Când a fi gata, cuvioase, răspunse Grigoriţă.

    Şi cuviosul Glicherie ieşi tot iute.

    — De-o fi, măi Grigoriţă, zisei eu după ce se depărtă călugărul, şi Vavila tău tot din soiul lui Glicherie şi al lui Varsanufie, apoi te poţi duce la dracu cu toţi Pângăraţii şi cu toţi Stratonicii tăi pe deasupra,

    — Ei, ai să vezi, Vavila-i altă croială cu totul.

    După câteva minute, acelaşi Glicherie, trudindu-şi limba-n gură, ne dădu, cu vai-nevoie de veste ca masa era gata.

    Merserăm în sofrageria arhondaricului, o sală imensă şi pustie, unde, pe capătul unei mese goale şi lungi cât drumul la Ierusalim, ne aşteptau două tacâmuri, pe care de-abia le puturăm zări şi nimeri sub lumina slabă a unei lumânări de său aşezată într-un sfeşnic scurt de tinichea murdară. Câteva măsline, zbârcite şi mici pe fundul unei farfurii, un strop de borş cu fasole, pe fundul adânc al unui castron, pe altă farfurie patru ardei copţi umeziţi cu oţet, pe un talger două chiftele de cartofe alcătuiau cele patru feluri de bucate ale cinei noastre de sară... iar alăturea de fiecare tacâm câte o falie nu tocmai mare de pâne veche şi neagră... Ne aflam în postul Sântămăriei...

    — Mâi Grigoriţă, zisei eu, alungând cu furculiţa pe luciul farfuriei, un diavol de măslină mică şi uscată, pe care nu-l puteam prinde, mâi Grigoriţă, să nu te-mpingă dracu să iei o măslină ori o lingură de borş mai mult decât mine, că te plesnesc cu lingura-n cap; înţeles-ai tu?

    — Bine, bine, da ţie dracu ţi-a şoptit să mânii pe Stratonic? I-ai lăudat borşul cu fasole al lui Nectarie, şi, iaca, borş cu fasole ţi-a dat: mânâncă, mulţămeşte-te şi taci; ale tale dintru ale tale.

    — Aşa ţi-i vorba? Apoi bine, măi băiete; dacă toate acestea sunt ale mele dintru ale mele, atunci te poftesc să nu te acoliseşti de nimic: am să mânânc eu tot... Şi înhăţându-i fălia de pâne de dinainte, o vârâi în buzunar.

    — Mă, când dracu are să-ţi iasă ţie nebuniile din cap?

    — Părinte Glicherie! Părinte Glicherie... strigai eu bătând cu furculiţa într-un pahar, părintele Glicherie!...

    Clăugărul răsări din întunericul sălii în lumina slabă a lumânării de său...

    — Bine, cuvioase, noi suntem doi, şi sfinţia-ta pui numai o falie de pâne pentru două tacâmuri? Ori poate că aşa-i regula pe la sfinţia-voastră?

    Călugărul bolborosi ceva neînţeles, se uită cu de-amănuntul printre tacâmuri, se uită pe masă, se uită sub masă, ridică şervetele şi căută sub ele, dar falia de pâne nicăiri; mai bolborosi ceva tot neînţeles şi, plecând, se întoarse cu altă falie de pâne.

    — Ei, ce zici, măi Grigoriţă, întrebai eu, după ce se depărta călugărul, tot nebun sunt?

    — Tot...

    Când ajunserăm la ardei, norocul, care totdeauna mă pândeşte la mese, se înfăţişă şi el.

    Grigoriţă, care, potrivii nu ştiu cărora regule de higienă, nu mânca iute să-l fi picat cu ceară, gustă dintr-un ardei; ardeiul iute para focului... îl puse repede înapoi, suflă în vânt, scutură din degete, ţinu apă în gură şi, cu vai-nevoie, izbuti să ostoiască muşcătura de foc a ardeiului.

    — Ce crezi tu, măi Grigoriţă, zisei eu, doar tot Stratonic al tău trebuie s-o fi pus la cale şi asta; mai ştii? a fi dat poroncă lui Glicheric să caute ardeii cei mai iuţi, numai ca să nu-i putem mânca...

    — Ia slăbeşte-mă cu prostiile.

    — Iaca te slăbesc.

    Şi trăsei farfuria cu ardei dinaintea mea.

    Lucrurile puteau, prea bine, să fie tocmai aşa cum le bănuiam eu; în tot cazul, o singură împrejurare nu intrase în socotelile lui Stratonic anume că eu, când e vorba de iute şi de acru, sunt cu desăvârşire nebiruit.

    Iată pentru ce, cu negrăită plăcere şi cu vădită mulţumire, scosei a doua falie de pâne din buzunar şi, cu voluptatea unor senzaţii numai mie cunoscute, desfiinţai pană la coadă şi cu seminţe cu tot, cei patru ardei de jăratic... Mă înroşisem, nu-i vorbă, cum îi gotca şi sudoarea-mi curgea gârlă de pe faţă, dar, cel puţin, eram în câştig asupra lui Grigoriţă cu doi ardei şi cu o falie de pâne... La Pângăraţii lui Stratonic şi în postul Sântămăriei, lucrul acesta plătea cât o adevărată izbândă. şi în egoismul ce mă stăpâneşte de regulă la drum, îmi păsa foarte puţin că Grigoriţă rămăsese aproape flămând...

    — Şi acum, scumpul meu, zisei eu răsturnându-mă în cumpănă pe speteaza scaunului, aprinzând o ţigară şi prefăcându-mă sătul şi mulţămit, tu, dacă nu te-ai săturat, mânâncă pe Stratonic fript...

    — Drept să-ţi spun, răspunse el cu un soi de adevărată compătimire, de când sunt, dobitoc mai lacom şi mai egoist decât tine n-am văzut...

    — Nici eu...

    Mă privi c-o adâncă milă şi deznădejde, privitoare nu numai la mine, ci la întreaga mizerie şi păcătoşie omenească, pe care el se părea c-o vede cu prisosinţă întrupată, pentru moment, în una şi singura mea persoană...

    — Suadentque cadentia sidera somnos1... încheiei eu, sculându-mă de la masă.

    Cum ajunserăm în odaie, Grigoriţă iute se dezbrăcă, iute se descălţă şi iute se trânti în pat, învălindu-se cu oghialul pană peste nas; şi cred că tot aşa de iute şi adormi.

    Cât despre mine, ardeii mă otrăviseră pănă-n vârful unghiilor şi ceva parcă mă furnica prin tot trupul... Nu-mi era somn.

    Ieşii, deci, să mă preumblu puţin prin cerdacul ce dă spre lăuntrul mânăstirii.

    Întreagă firea dormea dusă, în liniştea adâncă a nopţii târzii, iar în tăcerea netulburată de pretutindeni, cel mult dacă paşii mei mai răsunau a sec şi rar pe duşameaua înaltă a cerdacului aşezat pe deşert... De peste crestele neclintite ale brâului de ziduri adormit pe temeliile sale, de peste coamele ţuguiate ale acoperemintelor ce se prelungeau ascuţite în văzduh, luna plină a începutului de august îşi trimetea din adâncuri spre lăuntrul întunecos al mânăstirii lumina slabă şi pezişă a razelor sale şi, înfăşurate în taina acestei lumini, străjuiau drept şi nemişcate turnurile albe ale bisericii; iar crucile lor, înfiorate de sclipiri domoale, spintecau aerul stăpânit de umbră... Geamurile chiliilor din preajma mea, poleite de lumina asta făr’de viaţă, căutau, de prin unghere, hipnotic spre mine cu priviri într-aiurea de ochi sticloşi, încremeniţi şi morţi... Şi, spre tainele cerului, se ridica de pretutindeni susurul tăcerii.

    Nu ştiu când, nu ştiu cum, dar mă trezii, de la o vreme, jos în ograda mânăstirii, măsurând, cu paşi inconştienţi de lunatec, jurul bisericii, înmormântat în noapte... şi, printre nălucirile întrupate de închipuirea mea, eu însumi mă simţeam o nălucă ce fâlfâia parcă, prin văzduhuri pe aripi uşoare de întuneric.

    Întâmplarea îmi îngroapă privirea în umbra bolţii de intrare a mânăstirii şi, de acolo, mai departe într-o spărtură de lumină slabă, ce dădea afară spre deşertul câmpului... Era golul unei portiţe deschise, plin de bătaia razelor lunii... Ieşit dintre ziduri prin portiţa dată în lături şi scăpătat în largul singurătăţii, mă lungii într-un cot pe iarba înaltă şi moale, ce tivea amândouă marginile drumului povârnit la vale...

    Din răsărit, din miazănoapte, din apus, din miazăzi, de undeva sau de pretutindeni, veneau în răstimpuri şi treceau pe fruntea mea uşoare şi nevăzute suflări molatece de vânt... Ai fi zis că natura mângâia cu tăinuite şi sfioase dezmerdări de dragoste faţa nestrămutatului său amant... De sus, din depărtările cele mai de pe urmă ale adâncului, peste geana neguroasă a hotarelor pământului, cumpănea, palidă şi neclintită, luna plină a miezului de noapte, iar din jocul zglobiu al vântului cu ierburile, o iunie întreagă de închipuiri înalte şi subţiri, într-un dans imens de fantastice mlădieri, se înfiripa în jurul meu... Din văi şi pân’ la mine, străbătea, în murmur domolit de depărtare, zgomotul eternei frământări a Bistriţei pe stâncile sale şi un vuiet nedesluşit şi surd umplea văzduhurile cuprinse de neţărmurita fantasmagorie a nopţii...

    Era târziu şi somnul începuse a-mi atârna greu pleoapele peste ochi...

    Eram poate gata să mă întorc în mânăstire sau iute că era cât pe ce să mă las somnului chiar aşa cum stăteam lungit în iarba înaltă şi moale... poate... Nu făcui însă nici una nici alta... Dinspre vale, şi nu tocmai departe, auzii sau mi se păru că aud glasuri omeneşti încrucişindu-se în vorbă... ridicai capul: două umbre cam la fel ureau în pas de voie drumul la deal sub ocrotirea prielnică a razelor de lună; şi aş fi luat bucuros pe cele două umbre drept doi călugări întârziaţi afară din mânăstire, dacă glasul uneia din ele n-ar fi fost cu mult mai subţire şi mai mlădios decât al celeilalte.

    N-aş putea spune hotărât ce-mi trecu deocamdată prin minte...

    Oricum însă, cele două umbre, dintre care una mai înaltă, ajunseră drept la mine şi se opriră locului...

    Mă tupilai în iarbă, îmi stăpânâi răsuflarea şi-mi ascuţii auzul...

    Crâmpeie răzleţe de vorbe fără înţeles, şoapte repezi şi scurte mânate de vânt, silabe acum înăbuşite, acuma uscate şi şuierătoare, izvorâte, parcă din gâtlejuri aprinse, ajungeau până la mine... Apoi umbra mai înaltă se plecă peste faţa celei mai scurte, o îndoi puţin pe spete şi cu de-a sila oarecum, şi feţele amândurora rămaseră îndelung prinse una de alta... iar când, printr-o smuncitură sălbatecă, se dezlipiră delaolaltă, tăcerea nopţii fu ruptă o clipă de zgomotul puternic al unei pătimaşe sărutări...

    Încă o sărutare... încă un zgomot...

    O idilă de dragoste, cugetai eu...

    Decât idila aceasta cu atât era mai vrednică de urmărit, cu cât, în privazul mut al razelor de lună, se zugrăvea, în linii de lumină slabă, chipul zvelt al unui călugăr cu comanac şi cu rasă cu tot...

    — Lasă-mă, părinte Vavila, lasă-mă, se auzi împotrivindu-se fără voinţă un glas lămurit de femeie; lasă-mă...

    Şi în acest „lasă-mă“ de prefăcută împotrivire, simţeai că arde înăbuşit văpaia imensă şi nepotolită a simţurilor aprinse de dorinţi vinovate...

    M-aş fi putut mişca, aş fi putut tuşi, m-aş fi putut scula de cum stăteam lungit, aş fi putut, în sfârşit, vădi într-un chip oarecare supăratoarea mea mărturie şi aş fi stâns ca prin farmec văpaia ce ardea două suflete omeneşti...

    De ce?

    Încă un sărutat... încă un zgomot... încă o împotrivire...

    Cele două umbre tăiară apoi prin iarba înaltă de pe marginea dreaptă a drumului şi intrară în pâlcurile de ciritei ce acopereau coasta dealului mai departe; capetele lor luminate de lună mai răsăriră încă o bucată de vreme în salturi domoale şi la răstimpuri deopotrivă peste întunecimea ciriteilor... Apoi, fie că depărtarea le sorbi, fie că întunecimea joasă a ciriteilor le înghiţi, că... nu se mai văzu nimic...

    Poate că fu aidoma, poate că fu numai o părere, dar un nor îmbrobodi lumina lunei şi întunericul de pe pământ îşi îndoi umbrele sale; suflările molatice de vânt încremeniră, zgomotul depărtat al văilor frământate de vijelia Bistriţei amuţi, fantasmagoria fără de margini a nopţii îşi mări farmecul său...

    Fără să fiu, mă simţii parcă vinovat de o faptă rea... Ca un vinovat, prin urmare, mă sculai de jos încetişor şi, ca şi cum m-aş fi temut să nu mă vadă cineva, mă furişai iute înlăuntrul mânăstirii.

    Intrai în odaie, unde Grigoriţă dormea dus. Mă dezbrăcai repede şi mă trântii în pat, şi, deşi eram obosit, somnul totuşi veni târziu; dormii puţin si visuri deşănţate îmi turburară închipuirea neadormită...

    Când ne scularăm a doua zi, soarele era de-o suliţă pe ceruri.

    Ne pregătirăm de plecare.

    Un duruit de trăsură cutremură paveaua lăuntrică a mânăstirii, tocmai când ieşeam afară din odaie, iar când ajunserăm în cerdac şi ne aruncarăm ochii spre poartă, nu zărirăm decât o aşchie de fer, care, poleită de bătaia razelor soarelui, se învârti o clipă scinteind, se şterse repede de muchea albă a zidului bolţii de intrare şi dispăru sub dânsa fulgerând... O caleaşcă ieşise din mânăstire... iar drumul moale de câmp, amorţindu-i duruitul aspru de mai înainte, nu lăsa să ajungă din depărtare până la noi decât tic-tacul legănării sale leneşe pe arcuri mlădioase de oţel...

    — Da' ce trăsur-a ieşit din mânăstire, părinte Varsanufie? întrebarăm noi pe călugăr, care tocmai ne ajunse din urmă.

    — D-apoi părintele egumen a plecat la târg, că azi trebuie să cadă de la Galaţi chervanele cu băcălii.

    — Şi are să steie mult la târg?

    — D-apoi de unde să ştiu eu? A sta cât a pofti, că că doar mai are şi neamuri pe-acolo, da acu nu-i vorba de asta; părintele Vavila v-a rugat să nu plecaţi pană nu vi-ţi întâlni cu sfinţia sa.

    — Da' de unde ştie, cuvioase, părintele Vavila că suntem în mânăstire? întrebai eu.

    — Apoi i-am spus noi, că doar părintele Vavila trebuie să ştie tot ce se petrece în mânăstire răspunse el hursuz şi aruncând spre mine cunoscuta coadă de ochi.

    — Bine, cuvioase, du-te sfinţia-ta şi spune părintelui Vavila că-l aşteptăm în odaie, răspunse Grigoriţă.

    Călugărul plecă,

    — Dar, în sfârşit, nu-mi spuseşi, mă întrebă Grigoriţă, cum mergeam spre odaie, ce-ai făcut aznoapte?... Că te-am simţit când ai ieşit, da de întors nu mai ştiu când te-ai întors.

    — Ce să fac?... Ia ardeii lui Stratonic al tău m-au otrăvit pănă-n unghii şi mi-au tăiat somnul; am ieşit afară din mânăstire, m-am lungit în iarba de pe marginea drumului şi am sticlit ochii la stele pană după mezul nopţii; şi, dacă vrai să ştii chiar tot, apoi află că am avut şi o aventură galantă; precum vezi, şi ardeii lui Stratonic sunt buni la ceva.

    — Aventură galantă? exclamă interogativ Grigoriţă pufnind în râs; tu şi aventură galantă? doar vro capră de-a mânăstirii de şi-a fi pus ochiul de tine; căci, de altmintrelea slut cum eşti, îmi vine greu să cred în aventurile tale galante.

    — Slut, neslut, greu negreu, atâta-ţi pun c-am avut; o aventură galantă; şi ţi-o spun aceasta ca să pocneşti tu de ciudă, frumosule!

    Intrarăm în odaie.

    Peste puţin uşa se deschise şi părintele Vavila se arătă.

    Fără să vrau, întâmplarea de-cu-noapte se înfăţişă minţii mele cu toate adausurile pe care le poate da o închipuire nestrunită ca a mea.

    „Ţi se va ierta mult, căci ai iubit mult."

    Si fiindcă nici într-un chip nu puteam fi mai aspru decât Mântuitorul, apoi iertai părintelui Vavila toate călcările de noapte ale canoanelor... şi cu atât mai mult, cu cât nici nu se putea altfel...

    Potrivit de nalt, subţire şi mlădios, părintele Vavila era înzestrat de la fire cu toate podoabele unei adevărate frumuseţi bărbăteşti... Părul lui negru şi bogat, ce-i ieşea pe amândouă tâmplele în bucle simetrice şi uşor ondulate de sub comanac; barba lui tot neagră, care-i mărginea frumos şi rotund ca o ramă uşoară de umbră ovalul desăvârşit al feţei sale, peste care albeaţa mată a crinului se îngâna cu rumănul sfios dar viu al trandafirului; sprâncenele lui puternice şi frumos arcuite, deasupra cărora se ridica fruntea netedă, senină şi încărcată, parcă de visuri, nasul lui drept şi statornic, musteaţa lui fină, ce se silea să umbrească o gură tăiată cu măiestrie în mărgean însufleţit, dar mai cu samă ochii lui negri, adânci şi visători, umbriţi de nişte gene lungi şi mătăsoase...

    Să fi avut cu năpaste douăzeci şi opt de ani...

    Aşa, mă gândii eu, trebuie să fi fost căpetenia îngerilor căzuţi din cer sub întâia lui frumuseţă dumnezeiască...

    Şi numai atunci mi-am tălmăcit eu o mulţime de lucruri, despre a căror pricină n-aveam nici o cunoştinţă...

    Atunci pricepui eu pentru ce cuconiţele tinere şi frumoase ale târgului treceau cu darurile lor pioase pe lângă Sf. Ana de la mânăstirea Bistriţei şi se opreau cu ele tocmai la Pângăraţi, unde, afară de părintele Vavila nu mai era nici o altă icoană făcătoare de minuni... Şi... multe alte lucruri am înţeles eu tot atunci...

    — Da' bine, zise călugărul, mergând spre Grigoriţă şi luând-l pe după gât în chipul cel mai prietenos din lume, bine, domnule Grigoriţă, era să pleci fără să dai pe la mine sau măcar, să-mi trimiţi răspuns că eşti aici?...

    — Apoi, uite, vina este a dumnealui, zise el arătând spre mine şi recomandându-mă, vra numaidecât să fie de prânz acasă.

    — Te rog, cuvioase, să mă ierţi de vorbă proastă, dar Grigoriţă al sfinţiei-tale spune minciuni; el se grăbeşte; cică s-a aprins mahalaua Precistei şi vra să fie cât mai iute la faţa locului ca s-o stângă...

    — Mă, zise Grigoriţă furios, când ai s-o sfârşeşti cu prostiile?...

    — Îndată ce-i sfârşi-o tu cu minciunile.

    — Bine, bine, domnule Grigoriţă, zise călugărul râzând cu haz; bine, lasă mahalaua să ardă, că de stâns îi stânge-o d-ta şi mai pe urmă; pentru asta e totdeauna vreme; pană atunci, ia să luaţi, mai bine, ceva, că doar nu-ţi pleca de aci pe inima goală.

    Şi ieşind în uşă, bătu din palme.

    Un frate să înfăţişă.

    — Ia vezi să vie Glicherie încoace.

    Peste două minute Glicherie se înfăţişă.

    — Da' îngrijit-ai de vro dulceaţă, de vro cafea pentru dumnealor, Glicherie? întrebă Vavila cu sprânceana puţin încreţită.

    — Ap... ap... poi...

    — Am să te trântesc, Glicherie, la post şi ia canon, ş-am să te învăţ eu cum se poartă cu lumea.

    — Ap...

    — Destul! două cafele cu lapte şi un ceai pentru mine; vezi să s-aducă aici şi iute; să nu lipsească nimic...

    Glicherie dispăru.

    — Sălbateci, domnule, sălbateci, exclamă Vavila indignat; nu poţi face din ei oameni nici în ruptul capului; şi dacă n-ar fi cu ce, calea-valea, dar aşa...

    — Părinte Vavila, întrerupsei eu mustrat oarecum de cuget, degeaba învinuieşti sfinţia-ta pe bietul arhondar; adevăratul vinovat sunt eu; ia asară, când am fost la părintele egumen, m-a pus dracii şi i-am lăudat un borş cu fasole şi cu sfecle al lui Neetarie de la Bisericani; şi se vede că lauda aceea şi altele privitoare tot la Nectarie nu i-au căzut bine părintelui Stratonic...

    — N-are a face, domnule, mă întrerupse el: părintele egumen îi cu egumenia lui şi eu cu gospodăria; trebuia să mă întrebe pe mine; decât, cum vă spun eu, îs sălbateci, domnule, şi din călugăr îi greu să faci om.

    — Bine, părinte Vavila observai eu mirat, dai şi sfinţia-ta eşti călugăr.

    — Nu te teme, domnule, că am şi eu cusururile mele călugăreşti, dar, fiindcă mi le cunosc, apoi le mai înăduş şi eu pe cât pot şi mă silesc să fiu mai mult om decât călugăr.

    Uşa se deschisă larg în lături şi fratele amintit, îndoindu-se sub greutatea unei tablale de bacfong încărcate, intră înlăuntru urmat de Glicherie.

    Puse tablaua pe masă şi, la un semn al părintelui Vavila, amândoi călugării se depărtară.

    ...O cafea cu lapte, de la care nimic nu lipsea, nici cozonacul, nici untul proaspăt, nici caimacul din belşug şi nici chiar marmelada de mere domneşti; ceaiul, ceva mai smerit, stătea retras la un colţ de tabla, în tovărăşia unei sticluţi cu jamaică şi a câtorva pâinişoare de post rotunde şi mici.

    — Şi care cusur călugăresc crezi sfinţia-ta că-i mai mare? întrebai eu, când el începu a sorbi din ceai şi noi din cafelele cu lapte.

    Se uită la mine lung căutând a pricepe rostul întrebării mele.

    — Făţăria, răspunse el zâmbind. ştiu la ce te gândeşti; decât nu merge altfel; aici trebuie să fii ca ţiganul, de legea satului, şi, crede-mă, eu postesc de plăcere nu de evlavie, căci, mai la urmă, n-aş avea de dat socoteală nimărui, şi nici D-zeu nu se uită în strachina cuiva; uite, nu s-a mântuit încă bine băcălia din trecut şi alte chervane încărcate sosesc mâni de la Galaţi; nu înţeleg, prin urmare, în post cel puţin, de ce ar mânca cineva carne în loc de icre negre?...

    — Şi ar bea vin vechi în loc de apă? îl întrerupsei eu.

    — Vinul, grâul şi "untul de lemn", întâmpină el, dând acestui din urmă cuvânt rostirea de care numai slujbaşii bisericii sunt destoinici, sunt trei lucruri îngăduite de sfinţii părinţi şi dacă toate acestea nu pot lipsi din casa Domnului...

    — De ce adică, ar lipsi din casa omului? terminai eu; ei, aşa făţărie călugărească mai înţeleg şi eu, părinte Vavila.

    — Astăzi, zise el, trecând peste gluma mea, d-ta domnule Grigoriţă, împreună cu dumnealui sunteţi oaspeţii mei.

    — Da... se încercă Grigoriţă să întâmpine.

    — Nici un da, domnule Grigoriţă, astăzi sunteţi oaspeţii mei; lasă dracului cea Precistă, c-or stânge-o ei alţii; cred că pompieri s-or fi găsind ei destui în târg... şi totodată, pe mine vă rog să mă iertaţi, că mă duc să mai regulez câte ceva prin mânăstire; la prânz ne vedem. De aveţi nevoie de ceva, poronciţi lui Glicherie în locul meu; cred că o să fiţi mulţămiţi.

    Se sculă şi ieşi.

    — Şi acum, frumosule cigisbeu, zisei eu adresându-mă lui Grigoriţă, cam câte zile crezi tu că o să suspine gingaşa Dulcinee din mahalaua Precistei?

    — Mă, tu eşti bun de legat şi de dus la Golia.

    — Asta o ştiu eu de mult; da stai, că n-ai sfârşit-o cu mine, şopârlă mânăstirească; m-ai făcut slut, am să ţi-o plătesc...

    — Bine, bine, ai să mi-o plăteşti, da vorba-i, ce ne facem noi pană la prânz?

    — Să ieşim, c-apoi om vedea noi ce-om mai face.

    Vizitarăm biserica, unde n-avurăm nimic de însemnat; cel mult, dacă ne oprirăm câteva minute la zugrăveala veche, care închipuia, pe unul din păreţi, familia lui vodă Lăpuşneanu; încolo, nici arhitectură, nici pictura mai deosebită şi nici măcar acel aer de vechime, care, în simplitatea lui măreaţă, dă atâta farmec bisericilor lui Ştefan.

    Străbăturăm în lung şi-n lat vestitele grădini ale Pângăraţilor, croite şi sădite mai din vechi de Neonil şi Varnava, naintaşi în egumenie lui Stratonic, ba avurăm curajul să ne apropiem chiar de prisaca mânăstirii; ne mulţămirăm însă a privi de departe cum călugărul prisacar trebăluia printre stupi, însoţit în toate mişcările lui de un nour de albine; rătăcirăm, apoi, o bucată de vreme prin pădure şi, când fu asupra prânzului, o luarăm spre mânăstire.

    Masa era aşezată în una din odăile arhondaricului, unde ne duse părintele Vavila, pe care-l întâlnirăm aşteptându-ne în sală.

    — Socoteam c-aţi plecat, domnule Grigoriţă, zise el pân ne aşezam la masă; drept să vă spun, mi-ar fi părut rău.

    — Da bine-ţi mai cunoşti prietenii, cuvioase, mă grăbii să răspund eu înaintea lui Grigoriţă; sfinţia-ta crezi poate că Grigorilă e în stare să se lepede cu una cu două de o masă ca aceea, mai ales pe care a adulmecat-o pentru acum cu nasul lui de şopârlă... Te înşeli amar, cuvioase,

    — D-apoi atunci cum rămâne cu Precista?

    — Pe dânsul, răspunse Grigoriţă roş la faţă şi mânios, îl ştiu cel puţin că-i nebun din născare, dar pe sfinţia-ta, părinte Vavila, te ştiam om cu rânduială la cap.

    — Aşa ştiam şi eu, răspunse călugărul, dar, câteodată, mai dau şi eu la pârdalnica cea rânduială şi, la masă mai cu samă, mă mai lipesc şi eu pe lângă cei nebuni din născare; ce vrai, domnule Grigoriţă?... mi-i teamă să nu îmbătrânesc prea degrabă.

    Glicherie intră, aducând pe o tăblăluţă rachiu şi pâne tăiată în bucăţele mici ca nafura.

    — Ia mai bine luaţi câte un păhăruţ de rachiu, zise părintele Vavila, turnându-ne la fiecare.

    Era un rachiu de tescovină dumnezeiesc... Iar când fratele amintit mai sus, diriguit de Glicherie, începu a aduce pe masă, nu te pricepeai de unde s-o mai începi: de la ochiuri cu mămăliguţă caldă, de la brânză cu smântână, de la brânză de oi cu miros de brad, de la măsline lungăreţe şi tari, zăcute în undelemn adevărat grecesc, ori de la sardele de cutie!... şi chiar de-ai fi ştiut cum s-o începi, dar nu te pricepeai cum s-o urmezi şi s-o sfârşeşti; căci şi puii cu smântână şi puii fripţi, anume pregătiţi pentru noi, te ispiteau tot cu atâta putere ca şi iahneaua de hribi proaspeţi, ca şi rasolul de cegă şi chiar ca chiftelele de cartofe rumene şi ispititoare, pregătite tot anume, dar pentru părintele Vavila.

    Asupra unui lucru însă nu mă puteam dumeri; în loc de vin, nu se afla pe masă decât o garafă mare de cristal plină cu apă rece şi limpede.

    Şi când dădui, după icre negre, să-mi torn un pahar de apă, călugărul mă opri...

    — Da bine, domnule, vrai să te îmbolnăveşti? zise el scoţând de sub masă o sticlă de vin negru ca sângele de iepure şi turnându-mi în pahar. Lasă apa, că doar apa nu-i pusă pe masă de băut, adăugă el.

    — O!... O!,.. părinte Vavila, dar asta-i curat făţărie călugărească! Apa pe masă şi vinul sub masă!...

    — Se înţelege că-i făţărie: doar ţi-am spus că cea mai înalta virtute călugărească e făţăria... Intră pe uşă cineva străin şi neaşteptat şi vede pe masă coşcogea clondir de vin... Ei bine, nu-ţi găseşte vină că mânânci, îţi găseşte vină ca bei; iaca d. Grigoriţă trebuie să ştie... Ia Vorona nu era tot aşa?

    — Bine, şopârla naibii, de ce nu mi-ai spus cum e regula, de era să mă otrăvesc cu apă?...

    — Unde dă D-zeu să te ia dracu!... răspunse el scurt, scoţându-şi pe farfurie rasol de cegă.

    — Da, zisei eu, gustând din pahar, vinul sfinţiei-tale, părinte Vavila, cam miroasă a mucegai, trebuie să fi ţinând minte de mult.

    — Cam de pe la 1850, înainte cu mult de secularizare.

    — Cum? au lăsat grecii în dar asemenea vin mânăstirii?

    — Ţi-ai găsit! L-a cumpărat Varnava care-a venit la egumenie după Neonil.

    — Apropo de secularizare, după ce văd eu pe masă şi sub masă, s-ar părea că secularizarea nu s-a prea abătut pe la Pângăraţi.

    — Ba s-a abătut, decât Cuza, oricât de mare domn a fost, avea însă un cusur; nu se ţinea de cuvânt.

    — Adică cum?

    — Uite cum. Cel din urmă egumen grec al Pângăraţilor, Neonil, era un călugăr mare cât un bivol mânăstiresc, negru, gros şi buzat, dar mai cu samă gras de umplea cu hoitul lui o caleaşca întreagă cu arcuri de oţel, făcute pentru dânsul anume. Când cu vizita ce o făcu prin ţară Cuza, după alegerea lui ca domn, se abătu şi pe Piatra, i se înfăţişară după cuviinţă toate treptele de slujbaşi şi de bresle ale târgului şi judeţului, între care şi Neonil în fruntea clerului mânăstiresc. Cuza, cum era el sprinten şi iute, cum avea el răspuns pentru toate, după ce stătu de vorba cu prefectul, cu magistraţii, cu profesorii, cu negustorii, cu boierimea, se întoarse ca în şurub şi se opri drept în faţa lui Neonil.

    — Da părintele?... întrebă el scurt.

    — Părintele Neonil, egumenul de la Pângăraţi, se grăbi a-l recomanda prefectul.

    — A! Părintele Neonil egumenul de la Pângăraţi!... Ei, cum o mai duceţi pe acolo, cuvioşia-voastră?

    — Greu, măria-ta, greu, răspunse Neonil cu mânile la pept şi plecându-şi cu smerenie capul.

    — Da? zise Cuza, bătându-l peste pântece cu dosul mânii, lasă, cuvioase, c-am să vă uşurez eu.

    Şi tot ca în şurub se întoarse iute în altă parte. şi la şeizeci şi patru l-a uşurat şi pe el ca şi pe toţi ceilalţi egumeni greci, decât a lăsat totuşi mânăstirilor destule averi, ca să poată face şi bieţii egumeni români pântece tot aşa de mare ca şi Neonil; iată cum nu s-a ţinut Cuza de cuvânt.

    — Ei bine zisei eu ridicând paharul, să trăiască Cuza, măcar c-a murit, că de s-ar fi ţinut el de cuvânt, ce s-ar fi făcut acum şopârla as' de Grigoriţă, care de două ceasuri secularizează şi de pe masă şi de sub masă şi tot n-a gătit. Destul, măi Grigoriţă, c-ai să faci un pântece cât Neonil sau, cel puţin, are să te afurisească mitropolitul Sofronie, şi ai să rămâi câş de mâna dreaptă, ca Teriachiu, cel cu secularizarea de la Neamţ.

    — Părinte Vavila, întrebă Grigoriţă, neluând în samă vorbele mele şi despoind foarte metodic de coajă un măr domnesc, aveţi capre multe în mânăstire?

    — Avem; da ce-i cu caprele?

    — Ia să bagi de sama sfinţia-ta că una din ele şi-a pus în gând să-l îndrăgească pe dumnealui; mi-a spus c-asară a ieşit din mânăstire şi-a şezut tologit în iarba de pe marginea drumului pană după mezul nopţii; ba c-a avut încă şi-o aventură galantă: înţelegi sfinţia-ta c-o asemenea mutră de dihanie nu putea să insufle sentimente de dragoste decât doar unei capre răpciugoase.

    Grigoriţă muşcă din o felie de măr şi sorbi foarte liniştit din paharul cu vin. Călugărul se înroşi puţin şi se uită pe furiş la mine fără să răspundă nimic.

    Eu rămăsei ca trăsnit.

    Totuşi îmi ţinui cumpătul pe cât putui.

    — Ia vezi părinte Vavila, zisei eu cu cea mai deplină convingere din lume, vezi sfinţia-ta pe acest Grigoriţă al nostru? Dacă nu va moşteni el împărăţia cerului, apoi să ştii sfinţia-ta că n-o mai moşteneşte nici un sărac cu duhul; am o ciudă grozavă pe el, şi, pentru a-l amărâ, am scornit în folosul meu o aventură galantă pană ce şi la Pângăraţi; adevărat este că am ieşit asară din mânăstire că m-am lungit în iarbă, dar în două secunde am adormit ca un bursuc şi, de nu muşluia un câne pe la capul meu aş fi dormit tun păn-a doua zi.

    Călugărul se uită ţintă la mine ca şi cum ar fi simţit ticluirea minciunii, apoi umplându-ne paharele la toţi, închină şi bătându-mă pe umăr vesel şi fără ascunsuri:

    — Tare mă tem, zise el uitându-mi-se drept în ochi, să nu moşteneşti d-ta împărăţia iadului.

    — Nu cumva poate nu crezi ce ţi-am spus?

    — Ba cred, cum să nu cred? Decât ceva, măcar, tot trebuie să fi visat.

    — Ei, aşa, de visat!...

    — Bine, ne-am înţeles; aşadar, pentru noi amândoi împărăţia iadului, pentru d. Grigoriţă împărăţia cerului; ce zici, d-le Grigoriţă?

    — Eu zic să vă duceţi la dracu amândoi; Balan să v-aleagă ce bâiguiţi; se vede că vinul ist negru de Nicoreşti v-o smintit din ţiţini.

    — Bine, încheie călugărul, desară bem Cotnari.

    — Şi pană desară să ştii tu, mă şopârlă, c-am să fac o odă şi am să ţi-o închin ţie.

    — Acum odihniţi-vă oleacă, zise călugărul; mă duc şi eu să mă las puţin; după ce vi-ţi scula, mai mergem prin mânăstire, dacă vraţi să-i vedeţi heiurile.

    Ieşirăm tustrei, şi părintele Vaviîa ne însoţi pân’ la odaia noastră...

    — Mă, întrebă Grigoriţă, după ce intrarăm în odaie, în ce limbă vorbei tu cu Vavila, de nu v-am înţeles deloc?

    — într-o limbă pe care niciodată n-o înţelege un mare gogoman ca tine; bine, mă, dracu te punea să deschizi vorbă de aventura mea galantă? Cum ţi-ai închipuit tu, nenorocitule, că mi s-ar fi putut mie întâmpla aşa ceva tocmai la Pângăraţi? şi totuşi o aventură galantă a fost, dar nu a mea ci a lui Vavila; fără să vrau, am fost martur astă-noapte la o întâlnire de dragoste a călugărului; am voit să cârpesc eu minciuna, dar ai văzut că nu s-a prins; acum vezi de mai deschide vorba, ori dă a înţelege cumva că ţi-am spus, că, pe crucea mea, de nu te pocnesc în cap cu ce-oi apuca.

    Ne culcarăm.

    Eu mă sculai mai înainte şi mă pusei la masă să scriu.

    — Da' ce scrii tu acolo? mă întrebă Grigoriţă trezindu-se şi văzându-mă că scriu.

    — Odă amicului meu Grigoriţă.

    — Mă smintitule...

    — Nu mă turbura...

    Sfârşii şi pusei carnetul în buzunar.

    — Ia ceteşte-mi-o şi mie, zise Grigoriţă cum stătea cu faţa-n sus şi căsca, să văd ce prostie ai scris.

    — La masă, scumpul meu, între două pahare de Cotnar.

    După vorbă, Vavila veni şi ne luă să mergem prin mânăstire.

    — Biserica, livezile, prisaca le-am văzut azi-dimi-neaţă, zisei eu; altăceva dacă ai să ne arăţi.

    — Atunci, hai să vedeţi beciurile mânăstirii.

    — Sunt însărcinat din partea lui Grigoriţă să-ţi spun, părinte Vaviîa, că vizita aceasta o facem cu cea mai mare plăcere.

    — Ia să vie Inochentie c-o lumânare-ncoace, strigă Vavila cătră un călugăr care tocmai trecea prin dreptul nostru.

    Sosirăm la uşa beciurilor, unde Inochentie ne ajunse din urmă cu luminarea, o uşă de stejar în două părţi, ferecată cu şini groase de fer, cu broască de cetate şi cu lăcata la fel; când se deschise în lături una din uşi, lumina de-afară nu fu în stare să pătrundă întunerecul gârliciului pană la fund; trebui deci să scoborâm cele treizeci şi două de scări, călăuziţi de Inochentie, care ţinea luminarea ridicată sus înaintea noastră; ai fi zis că te scobori în fundul pământului; pe la jumătatea scoborâşului începurăm a simţi răcoare, iar când ajunserăm la treapta din urmă, frigul ne cuprinse de-al binelea.

    — Iaca, părinte Vavila, aşa ai să te scobori sfinţia-ta, când a fi şi-a fi, în împărăţia lui Scaraoschi, împreună cu prietenul ist de poronceală al sfinţiei tale.

    — Primesc, d-le Grigoriţă, cu tocmeală numai să găsesc acolo, ca şi aici, raiul la fund.

    Cel mult, dacă lumina lui Inochentie biruia până la câţiva paşi întunericul adânc din faţa noastră; oricum, dar, sub licărirea ei, puturăm totuşi deosebi la dreapta şi la stânga ziduri puternice de piatră cioplită, pe care se sprijinea destul de sus bolta la fel a beciurilor.

    Cotirăm în o hrubă lăturalnică de pe stânga.

    — Aci-s vinurile, lămuri părintele Vavila.

    Nu merserăm, în adevăr, decât vro zece paşi şi începurăm a zări de o parte şi de alta, înşirate frumos la rând, pe căpătâie la o deopotrivă depărtare, poloboace mari de stejar, groase în doage de două palmace şi strânse temeinic în cercuri late şi dese de fier. Pe fiecare poloboc era scris cu boia roşie veleatul şi locul de unde plecase vinul: „Odobeşti 1855, Nicoreşti 1850, Chiscu-Corbului l854, Cotnari l848... Numărarăm vro cincizeci de poloboace tot cu vin vechi de viţă vestită. După ce ieşirăm din departamentul poloboacelor, intrarăm în acel al gărăfilor: în firizi lungi şi adânci, lăsate înadins în ziduri, una deasupra alteia, sute şi mii de butelci negre, astupate cu dopuri şi ceruite, stăteau cuminţi la şir şi cu gâturile ţapene una lângă alta şi una după alta; iar deasupra firizii, tot cu boia roşie era scris: "Nicoreşti", "Odobeşti", "Cotnari", "Coasta-Lupii", "Chiscu-Corbului"....

    — îţi fi îngheţat de frig, zise părintele Vavila, scoţând de prin buzunările rasei şi antereului un rac şi trei păhăruţe: ia să vă încălziţi oleacă; şi luînd o butelcă de Cotnari, o destupă iute şi ne turnă la fiecare; nu sfârşisem de golit paharul, şi o căldură plăcută ne şi învioră pănă-n vârful unghiilor; încă un pahar, şi butelca îşi dădu sufletul.

    Călugărul voi să mai destupe una, dar îi luai racul din mână.

    — Da ce vrai, cuvioase, zisei eu, ţi-ai pus în gând să scoţi de-aici pe corcii pe şopârla as’ de Grigoriţă? Nu uita mai bine, să porunceşti pentru masă şi vro două butelci de Cotnari, pe lângă cele câteva de Odobeşti.

    Făcurăm la dreapta în altă hrubă, despărţită de cea întăi tot prin o uşă de stejar ferecată cu şini late de fier,

    — Da uşa asta ce rost are, părinte Vavila, aici în inima pământului? întrebai eu.

    — Apoi în hruba asta ţinem fruptul alb şi închidem la mijloc, ca să nu prindă cumva vinurile iz de la brânza de oi.

    Străbăturăm printre două şiruri alcătuite din o sumedenie de putini şi făşcuţe, care cu brânza de oi, care cu de vaci, care cu unt; printre străchini smălţuite şi mari pline cu smântână; pe sub un şir nesfârşit de beşici şi de coşuleţe de coajă de brad, pline toate cu brânza de oi şi spânzurate de cârlige bătute în bolta hrubei, alăturea cu o mulţime de hârzoabe cu păstrăvi afumaţi, jamboane, slănini, ghiudemuri şi fel de fel de păstramuri, de asemenea spânzurate pe cârlige...

    Cotirăm la dreapta în hruba cu băcălii... Nu te mai pricepeai ce era acolo: burdufuri de capră pline cu undelemnuri greceşti: în firizi iarăşi anume făcute, sticle tot cu undelemn, numai cât de "paravans" galbăn cum îi chilimbarul şi limpede ca lacrima; în altă parte poloboaceie cu măsline, cu capere, cu sardele, tinichele mari cu icre negre, toate cam pe sfârşite; teancuri de cutii cu sardele şi stive de luminări de spermanţetă "Apollo Kerzen", învălite în hîrtie portocalie; damigene cu Tomuri albe şi roşii, galoane mari cu tot soiul de rachiuri, coniacuri, lichioruri, vişinapuri, compoturi şi o mulţime de alte mărunţişuri, de nu te mai ducea mintea să le însemni pe toate...

    — Bine, cuvioase, da cu ce-am văzut eu în beciurile sfinţiei tale, începând cu vinurile şi sfârşind cu băcăliile socot că toată suflarea călugărească ar putea-o duce pan’ la a doua venire.

    — Ar putea-o duce, d-le, şi pană la a treia venire, dacă n-ar mai fi cele metropolii cu toţi slujbaşii lor mari şi mici şi episcopiile de asemenea; dacă n-ar mai fi ispravnici, privighitori, protopopi, primari, ba câteodată chiar perceptori; şi, dacă mai pui pe deasupra pe prieteni şi pe lumea care nu se mai curmă pe la sărbători şi pe la zile mari, apoi înţelegi bine că un rând nu trebuie să se sfârşească şi altul nou să şi sosească de la Galaţi. Vezi dumneata câtă băcălie e aici, afară de cea care se află prin cămări, nu ne ajunge de Sântămăria Mare; noroc că mâne sosesc de la Galaţi chervanele mânăstirii.

    — Da’ mai daţi-o sfinţia-voastră prin cea mămăligă cu brânză...

    — N-ai grijă c-avem noi destulă lume şi de-a mămăligii cu brânza dar nu ştiu cum, că s-a făcut obicei de vine aici tot lume subţire, nu numai din Piatra, ci şi din alte părţij şi, dă, cu te-miri-ce nu poţi împăca asemenea lume; boieroaicele, mai ales, sunt gingaşe de tot la mâncare, ş-apoi nu vin câte una-două, vin câte zece deodată.

    — Apoi atunci îi greu de tot, părinte Vavila. Să împaci sfinţia ta cu de toate pe zece boieroaice gingaşe deodată, îi greu... îi greu de tot.

    Călugărul se uită la mine cu înţeles, zâmbi şi nu zise nimic.

    Ieşirăm din beciurile mânăstirii, ca din nişte adevărate catacombe, unde răceala ne supsese tot sângele din faţă şi rămăsesem palizi ca nişte morţi; cel puţin pe Grigoriţă nu-l mai cunoscui, când scăpătarăm la lumină; în loc de cap, avea’ între umeri o enormă alămâie cu păr şi cu ochi, şi numai vârful nasului ascuţit şi vânăt mai închipuia o mică pată mohorâtă pe o întindere gălbie...

    Părintele Vavila o luă prin mânăstire, iar noi apucarăm spre pădure.

    Cătră sară, după ce soarele scăpată dincolo de dealuri, ne întoarserăm şi no duserăm de-a dreptul în odaia unde masa era aşezată şi unde călugărul ne aştepta de câteva minute.

    — Îţi fi obosiţi şi flămânzi, ne zise el, văzându-ne; ia poftiţi.

    — Flămânzi ca flămânzi, dar mai cu samă însetaţi, cuvioase, răspunsei eu, uitându-mă sub masă.

    De astă dată erau două vase de tinichea, din care gărăfile negre îşi ridicau gâturile afară din gheaţă; ca broaştele din baltă...

    Ne aşezarăm la masă şi începurăm a lua care de unde apucarăm... Grigoriţă icre negre, eu un păstrăv, călugărul o sardea de cutie...

    — De care vin poftiţi, întrebă călugărul, scoţând două gărăfi de sub masă, Odobeşti ori Cotnari?

    — Cam la grea alegere ne pui, părintele; Cotnariul, de-a fi, mai ales, din viile roznovăneşti...

    — Tocmai de-acolo şi vechi de 20 de ani mă întrerupse călugărul.

    — Apoi atunci, de ne-am pune în poară cu el până la sfârşit, ne vâră sub masă: mie toarnă-mi Odobeşti; Cotnariului am să-i fac cinste mai la urmă.

    Grigoriţă întinse paharul foarte grav.

    — Mie, toarnă-mi părinte, de care vrei, zise el gura plină; alegerea e pentru bicisnici.

    Îi turnă lui Cotnari şi mie Odobeşti; şi, deoarece în unele privinţi călugărul era de socotinţile lui Grigoriţă, îşi turnă şi lui tot Cotnari.

    — Bun!... Iată-mă în minoritate, zisei eu deşertând paharul. Un bicisnic şi doi voinici.

    Se aduse supa de clapon si, pe urmă, însuşi claponul însoţit, după alegerea fiecăruia, ori de usturoi, ori de muştar.

    Eu mă dădui de partea usturoiului, măcar că era usturoi de toamnă, iute, de-ţi sărea căciula-n podele, când gustai; Grigoriţă şi călugărul se dădu de partea muştarului.

    — Bine, cuvioase, observai eu, înţeleg pe Grigoriţă să mânânce muştar că, dă, cea Precistă, măcar că nu e tocmai mare boieroaică, dar e totuşi foarte gingaşă de nas, şi Grigoriţâ urmează să dea mâni ochii cu dânsa; dar sfinţia-ta... drept să-ţi spun, nu înţeleg ca tocmai un călugăr să strice vechile canoane; canonul claponului e să fie mâncat cu usturoi.

    — Da nu-ţi spusei c-aici boieroaicele se ţin lanţ? Uite, mâni e duminică şi trebuie să-nceapă a curge la căleşti din toate părţile; ce vrai? să-şi pună lumea basmaua la nas când s-a apropia de mine?

    — A!... Când s-a apropia de sfinţia-ta... Ia mai umple, cuvioase, ist pahar, că mi-i al dracului de sete; usturoiul trebuie stâns.

    — Şi muştarul, zise Grigoriţă, întinzând şi el paharul.

    Ne turnă la amândoi, îşi turnă şi lui, şi paharele se umpleau şi se deşertau cu o iuţală de necrezut... Lui Grigoriţă i se înroşise nasul şi începuse a i se încleie limba ca lui Glicherie.

    Călugărului îi sticleau ochii ca doi cărbuni; mie... poate că şi mie-mi sticleau ochii, dar nu-i vedeam; simţeam doar atâta, că-mi ard în cap ca jăraticul.

    Se aduse friptura, un muşchi de viţel cât toate zilele de lung şi împănat cu slănină.

    — Stai, Grigoriţă, zisei eu, oprindu-l de a-şi scoate pe farfurie; friptura are regulele ei: la friptură se ţin discursuri şi se închină pahare; prin urmare, n-ai să scoţi friptura, până ce nu vei jura pe cinste că ai să ţii un discurs, sau, cel puţin că ai să închini un pahar. N-am zis bine, cuvioase?

    — Da, da, da, încuviinţă călugărul, însoţind cam greşit cu capul întreita sa încuviinţare.

    — Mă... mă... da... îngaimă Grigoriţă.

    — Zi pe cinste.

    — Mă... mă... ne... ne... bunule.

    — Zi pe cinste.

    — Pe... pe... cinste.

    Nimeri cu vai-nevoie o fălie de friptură şi şi-o scoase pe farfurie.

    — Toarr...nă, po...pă, zise el întinzând paharul.

    Călugărul îi umplu paharul.

    Dădu să beie.

    — Nu, întăi discursul ş-apoi paharul, zisei eu, oprindu-l de a bea.

    — Nu, zise el, îndărătnicindu-se, ma... ai întâi ooo... da şi ap...poi discursul.

    — Bine, iată-ţi fac plăcerea; da să ştii că de nu ţii un discurs, măcar ca Glicherie, apoi să ştii că mânânci trântealâ: ia sama c-ai jurat pe cinste.

    — Ooo... da. ne... ne... bunule, izbuti să zică el în sfârşit.

    Călugărul se tăvălea de râs.

    Scosei carnetul şi cetii:

    "Cugetările lui Grigoriţă, celui mai bun al meu prieten, privitoare la un gard de zăbrele din Precista".

    "Ah!... de câte ori voit-om
    Ca să-ţi fac vrun chip, vrun semn...
    Dar atât de lungi şi dese
    Sunt zăbrelele de lemn!

    Cine naiba, garduri nalte
    Şi zrăbrele-a mai scornit...
    Nu putea să lase lumea
    În izlaz neţărmurit?

    Peste orişicâte garduri,
    Ochii sar, inima sare,
    Dar ce faci când peste ele,
    Vrai s-arunci o sărutare?

    Cu ochi galeşi măsuri gardul.
    Peste el să săi îţi vine:
    Dar nu poţi, căci dinlăuntru,
    Nendurat te latr-un câne...

    Noaptea vii târziu acasă.
    Şi-n somn ai vedenii rele...
    Visezi scânduri cu ochi negri,
    Câni cu dinţii de zăbrele..."

    — Ei, ce zici, cuvioase, întrebai eu, punând carnetul în buzunar, ce zici? se potriveşte?

    — Al dracului, d-le, răspunse călugărul cercând a-şi umple paharul, al dracului: dar nimerind cam pe buză. vinul curse jumătate pe masă şi jumătate în pahar... al dracului... cânele ceala cu zăbrele şi cu ochi... Ia daţi paharele, încheie el întinzând garafa spre mine.

    — Toarnă, cuvioase, toarnă; vezi numai de nu prea împrăştia vinul, că doar Cotnarii nu-s după casă.

    — Mă... smin... smin... titule, izbucni Grigoriţă deodată, mă... smin... smin... titule, dă... ooo... da-n... coace.

    — Asta nu se poate; cu poşta de mâni, oda merge recomandată tocmai în fundul Precistei la casa cu no...

    — Mă... te... ucid...

    — Păn-atunci, ia, mai bine discursul; nu-i aşa, părinte Vavila?

    — Da, da, da, încuviinţă călugărul, însoţind iar cana greşit cu capul întreita sa încuviinţare; ia dă paharul, domnule Grigoriţă.

    — Poo... pă, te ucid...

    Grigoriţă, cât era el de lung, de subţire şi de slab, dar la chef era mare vărsător de sânge; totuşi întinse paharul, dar cam într-o parte; călugărul nu nimeri nici el tocmai drept gura paharului şi jumătate din vin curse iar pe masă.

    — Apoi, cuvioase, zisei eu cam supărat, cu reguta asia eu am să mor de sete; ia adă-ncoace cea garafă.

    Şi voii să i-o iau din mână.

    — Asta nu se poate...

    Şi feri garafa, trăgând-o spre dânsul...

    Apoi, punând-o pe masă, bătu din palme.

    Glicherie se înfăţişă.

    — Inochentie...

    Şi restul de „să vină-ncoace“ îl înlocui, făcând în aer şi cam stâlcit cuvenitul semn de chemare cu arătătoriul fără cumpăneală al dreptei sale.

    Glicherie ieşi şi peste câteva minute Inochentie intră.

    — Cinci gărăfi de Cotnari din dreapta, poronci el scoţând două chei din buzunar şi dându-le lui Inochentie; din dreapta auzit-ai?

    Şi Inochentie plecă iute spre îndeplinirea poroncii, înainte chiar de a mântui Vavila de făcut cu mâna trebuitoare şi molatică cuvenitul semn de arătare spre o dreapta închipuită.

    — Doamne, părinte Vavila, întrebai eu cam cu sfială, dar de află preacuvioşia-sa Stratonic de risipa ce-i faci în vinurile mânăstirii?...

    — Nu-mi pasă, chiar să afle...

    Şi cu arătătorul dreptei sale şterse larg în aer şi cam la înălţimea nasului semnul de negare, dar numai într-o parte...

    — Nu-mi pasă eu îs cămăraş... el îi... egumen... n-are treabă...

    Grigoriţă se muncea şi nu nimerea să-şi scoată pe farfurie o bucată de plăcintă în foi cu brânză şi smântână, adusă şi pusă pe masă chiar atunci în o tava ferbinte de aramă, curat frecată şi frumos spoită.

    — Mă... smin... titule, ia scoate, zise el dându-mi cuţitul şi furculiţa lui.

    Îi umplui farfuria cu o bucală de plăcintă moale şi ferbinte, de, aproape, sfirâia.

    — Decât n-ai să mânânci, zisei eu, nedându-i cuţitul şi furculiţa, pană nu te-i plăti de discurs.

    — Da, da, da, întări călugărul; discursul, domnule Grigoriţă. discursul... ai zis pe cinste.

    Grigoriţă rămase un minut cu capul plecat, ca într-o adâncă cugetare sau mai bine zis, într-un soi de piroţeală, apoi deodată, ca împins parcă de o putere nevăzută şi ţinându-se strâns de margina mesei, îşi desfăşură in aer, drept şi ţapăn toată lunginea supţlre şi slabă a trupului său...

    — O... o... norată... adunare!... ppopă, te ucid mă... smin... titule...

    Pauză...

    Şi râdicând paharul deşert:

    — Să... vă ia dra... draacul pe-amândoi...

    Şi tot aşa de repede se trânti pe scaun precum se şi sculase.

    Discursul se sfârşise.

    — Brava, Grigoriţă! te declar cel mai mare orator din univers...

    — Da... ce... crezi tu, smin...titule?

    Inochentie intră cu Cotnariul, puse gărăfile pline în gheaţă, în locul celor deşerte şi ieşi.

    Făcurăm plăcintei cuvenita cinste, în hatârul mai cu samă, al Cotnariului nou sosit.

    — Ştii ce una cuvioase, mă hotărâi eu să zic, golind după plăcintă paharul reglementar.

    — Ce? mă întrebă călugărul vrând a-mi umplea din nou paharul dar, nimerind mai degrabă buza decât gura paharului, vinul curse iarăşi pe masă, mai mult de jumătate,

    — Fiindc-a tocat de polunoşniţă, şi eu plăcinta am c-am sfârşit-o, aş socoti să ne tragem fiecare pe la casele noastre.

    — Stai să... toace de utrine... nu-i aşa, d-le Grigoriţă?...

    — Să... toaaa... ce, răspunse el mecaniceşte, fără să ştie de ce toacă e vorba, dar totuşi cu destul autoritate porocitoare în glas.

    Lucrul devenea îngrijitor.

    Cu fel de fel de viclenii, izbutisem, nu-i vorbă, să nu ţin tocmai întreg şirul paharelor şi scăpasem, prin urmare, mai teafăr pană acum decât Grigoriţă şi călugărul; cu toate vicleniile mele însă simţeam cum îmi zvâcnesc tâmplele şi-mi vâjâie urechile, iar pe Vavila, care stătea la masă în faţa mea, mi se părea că deabea îl zăresc la o mare depărtare; şi n-aş fi putut spune, cu temei, dacă barba lui era roşie sau neagră, dar aş fi putut spune cu încredinţare că nas, cel puţin, n-avea deloc... Cu mare băgare de samă îmi puteam totuşi purta limba-n gură şi mintea-n cap; despre picioare nu ştiam nimic, deoarece nu mă urnisem de pe scaun.

    Glicherie intră cu o farfurie mare încărcată cu fructe, între cari zării, mai cu samă, vestitele cireşe negre de la Pângăraţi.

    Cine nu cunoştea ciraşele negre de la Pângăraţi!... Mari cât nucile cele mici, albăstrii, de negre ce erau, cu peliţa groasă, cu carnea tare şi roşie ca de naramze, cu sâmburile numai cât lintea, de o dulceaţă parfumată, necunoscută altor fructe, cireşele negre de la Pângăraţi alcătuiau, la „secundae mensae“2, deliciul rar al ospeţelor boiereşti de la oraş, la care, din când în când, Stratonie trimetea cu mare scumpătate câte un mic coşuleţ...

    — Migdale şi alune, nepriceputule, strigă Vavila, făcându-i semn să iasă afară; fleacuri de-aistea pentru duduci şi pentru cucoane; înţeles-ai? hai, cât te văd!

    Glicherie se şi întoarse iute cu migdale şi cu alune stricate gata.

    Noroc numai că, din cele cinci sticle de Cotnari, nu se bău, cu năpaste, decât două, cel mult; căci celalalt, mulţămită măiestriei de turnat a călugărului, se vărsase pe masă.

    Se auzi tocând de utrenie.

    — Ei, cuvioase, mulţămim şi mâni cu bine, zisei eu, sculându-mă încet şi cu mare chibzuială de la masă, ţânâdu-mă, bineînţeles, şi de speteaza scaunului şi de marginea mesei.

    Grigoriţă se uită împrejur, parc-ar fi căutat sau plănuit ceva; deodată, şi cu o iuţală, de care nu l-aş fi crezut destoinic, faţă de starea în care se afla, se ridică ţăpuşă-n sus şi, lung cum era, se răsturnă de-a dreptul pe patul ce tocmai era lângă dânsul şi, pană ce să-mi dau eu samă de strategia lui, îl şi auzii horăind...

    Călugărul se sculă şi el cu cumpăneală şi cu băgare de samă şi amândoi, eu şi el, ne îndreptarăm spre uşă cu chibzuială, el păşind metodic ca un cocostârc pe arătură, eu... Dumnezeu mai ştie cum.

    Ne strânserăm fiecare pe la casele noastre. A doua zi, era soarele sus când mă trezii; şi poate nu m-aş fi trezit aşa curând, dacă o mare gălăgie, sporită de buimăceala somnului, n-ar fi străbătut de-afară pană la mine; nu-mi trecuse parcă din urechi un huruit de tunet depărtat şi-mi rămăsese în trup încă întipărirea celor de pe urmă zguduiri ale patului, cu mine cu tot, ca de pe urma pământului zbuciumat de cutremur... şi strigăte nedesluşite de glasuri omeneşti, ce se încrucişau din depărtare între ele... izbituri surde de ceva ce-ar fi căzut de sus şi greu pe pămmt, cu zăngăniţi de multă fierărie, umpleau lăuntrul mânăstirii.

    „Chervanele. îmi fulgeră mie prin gând... Iute îmi trăsei ceva pe mine şi ieşii afară.

    Era o privelişte cu adevărat homerică.

    Patru cară mocăneşti, patru chervane, cum se zicea pe atunci, în câte şese boi fiecare, poposiseră colbăite şi obosite, parcă, de drum lung, pe paveaua de lespezi late a mânăstirii; aşezate pe roţi înalte, cu obezile strânse puternic în şini late de sibir ai fi zis că gem sub povoara grea şi înaltă, pe care de-abia o geuiau între lărgimea lungă a coşurilor lor; iar peste cuprinsul întreg al chervanelor, erau aruncate ţoluri groase şi mari de cânepă, cetluite temeinic cu frânghii lungi aduse pe deasupra şi prinse cu noduri meşteşugite de carâmbii uşor încovâiaţi ai draghinilor. Proţapurile cu juguri de frasin săpate în solzi şi cu răstele lucii de fier, căzute chiar atunci de pe gâtul obosit al boilor, zăceau şi ele obosite parcă pe pământ; păcorniţele colbăite atârnau pe sub perinoacele de dinapoi, aninate de osii cu cârlige de fier, iar vârtejele stăteau cuminţi în chilna carului, gata parcă să sară jos, să pună umărul şi să-l ridice în sus de-o roată... Boi mari de Fălciu, învăliţi bine şi ciolănoşi umpleau ograda doi câte doi... Cu gâturile în juguri, cu ochi negri, rotunzi şi mari cu frunţi late şi păroase, cu coarne imense şi desfăcute larg în lături, târau între dânşii tânjelele cu cârceie de fier ce zângăneau cu răsunet înalt pe paveaua de lespezi a mânăstirii; argăţime multă cu picioare lungi şi arcuite, îmbrăcate în opinci şi în iţari de lână creţi, cu pepturi desfăcute, păroase şi pârlite de soare, cu plete lungi şi negre, ce cădeau în jos pe umere de sub pălării largi de Braşov, împodobite cu smocuri galbene de siminoc, foia în toate părţile cu paşi greoi şi largi printre boi şi după treabă...

    Iar când boii, cu paşi înţelepţi şi târându-şi între dânşii tânjelele zăngănitoare, începură a se înşira pe sub bolta de ieşire tot părechi-părechi, îndemnaţi de dinapoi de argăţime, larma începu a scădea treptat şi cu cea din urmă păreche şi cu cel din urmă argat se strânse şi cel din urmă zgomot.

    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

    Iar la prânz, iar Cotnari, iar Odobeşti, ba chiar şi Nicoreşti; iar părintele Vavila... iar somn...

    Înainte de toacă ne trezirăm din nou în zgomot de vânzoleală.

    Ieşii afară.

    Se descărcau chervanele...

    Pe corcii şi pe braţe multe de argăţime vânjoasă se dădeau mărfurile jos din chervane... Apoi, dea- dura, în spate, pe tragle, în tărăboanţe, se îndreptau spre beciuri, spre magazii, spre hambare sau spre cămări; zahărul în poloboace sau în căpăţini; balercuţi şi damigene cu romuri felurite, saci cu cafele de tot soiul, burdufuri de capră cu undelemnuri greceşti, lăzi cu „paravans" franţuzesc, cu lumânări ruseşti de ceară albă şi galbănă, stive întregi de lumânări de spermanţetă "Apollo Kerzen" învălite în hîrtie portocalie, saci cu orezuri turceşti cu harpacaşuri sau cu grisă; cutii mari de tinichea sau de lemn cu halvale de Indirnea sau cu tahânuri; poloboacele cu măsline; lădiţi înguste şi lungăreţe cu tot soiul de strafide roşii şi negre cu şi fără sâmbure; saci cu migdale şi cu alune; galoane mari de sticlă albe sau negre cu tot soiul de rachiuri; putini cu sardele şi scrumbii în salamură, şi... cine-ar mai fi putut prinde cu ochiul şi cu mintea ce mai era acolo!...

    Şi după ce beciurile, magaziile, cămările şi tainiţile mânăstirii înghiţiră cuprinsul întreg al chervanelor, acestea, trase şi împinse cu mâni de argăţime multă, îşi luară încet şi greoi drumul către odaie; iar lăuntrul mânăstirii căzu din nou în liniştea neturburată de mai înainte... Cel mult dacă glasul părintelui Vavila mai răsărea din câte-o parte, dând cele de pe urmă porunci, sau dacă vreo cheie se mai răsucea cu scrâşniri ascuţite de fier în vreo broască sau lăcată de cetate...

    Nu ne dădusem dezlipiţi de priveliştea descărcării chervanelor şi, prin urmare, întârzierăm şi nu ne puturăm întoarce la târg în ziua aceea. Dimineaţa însă, a doua zi, după cafeaua cu lapte pentru noi şi ceaiul obicinuit pentru părintele Vavila, plecarăm, iar părintele Vavila ne însoţi până devale...

    — Şi unde zici c-ai adormit alaltăieri? mă întrebă Grigoriţă, cum scoboram la vale pe drumul strâmt, tivit pe amândouă părţile cu iarbă înaltă.

    — Ia colea, zisei eu arătând spre stânga locul unde, în adevăr, stătusem lungit şi unde iarba era încă pologită.

    Călugărul se uită şi el spre locul arătat de mine, dar se uită şi spre dreapta făcând parcă o socoteală în mintea lui...

    — Şi ai dormit bine în iarbă? mă întrebă el zâmbând şi privindu-mă cu înţeles.

    — Tun, cuvioase; şi de nu mă trezea un pârdalnic de câne, aş fi dormit păn-a doua zi, ca un bursuc.

    Sosirăm la poalele dealului.

    — Apoi să ne vedem cu sănătate şi cu voie bună, cuvioase, zisei eu dând mâna cu călugărul.

    — Să mergeţi sănătoşi şi mai poftiţi!

    Noi ne urmarăm drumul înainte, călugărul o luă la deal înapoi.

    Iar la prânz ne găsirăm fiecare pe la casele noastre.

    Note

    1. Stelele care pălesc ne îndeamnă la somn. (Virgilu. Eneida, II, v.9).

    2. "Al doilea fel la masă" (lat.) - desertul




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA