Alexandru Vlahuță

Inter arma...

Sta Poezia-n sfânta ei cetate,
Pe-un vârf de munte, stelelor vecină.
Porneau de-acolo cântece curate,

Un pic de cer, un tremur de lumină,
Pe sufletul întunecat de ură
Al bietei noastre lumi, de patimi plină.

Şi cântecul zbura din gură-n gură,
Şi omul se simţea mai bine cântându-l...
Deodată toţi să murmure-ncepură:

"De ce nu se coboară şi ea-n rândul
Mulţimii ce de veacuri o ascultă?
Prea şade-n slăvi, prea sus ne cheamă gândul..."

Răcni un critic: "Asta-i o insultă!"
Şi-atunci Prostia zise Răutăţii:
"Tu arme ai, eu am oştire multă,

S-acea prieten-a singurătăţii
Va trebui să ni se-nchine nouă!..."
Cu urlete, la porţile cetăţii.

S-au năpustit puterile-amândouă.
Tac vechile cântări înfricoşate, —
Mulţimea cere-o poezie nouă...

Tu dormi, senino,-n veşnica-ţi cetate!

Sămănătorul, an V, nr. 9, 26 februarie 1906